Natalia Irina Roman a crescut în România, între București și Maramureș, unde în fiecare vară își vizita bunicii. S-a dezvoltat într-o „familie interdisciplinară”, într-un apartament plin de artă. „Ai mei au colecționat lucrări și au ajutat artiști să vândă, punându-i în contact cu prieteni. Dar am crescut și în atelierul unchiului meu, fratele tatălui meu, sculptorul Mircea Roman”, rememorează Natalia.

Inițial a studiat dreptul la Universitatea din București, din pasiune pentru retorică, pentru cuvântul scris și interpretat. După câteva internship-uri în diverse firme de avocatură, din București și din Frankfurt, s-a decis că vrea să facă altceva. Așa a ajuns în Berlin, în 2006, unde a primit o bursă de studiu în artă și apoi s-a mutat definitiv. „Atunci nu știam, dar orașul acesta a devenit, de-a lungul anilor, acasă”, spune românca.

De ce Berlin? Ce reprezintă acest oraș pentru un artist?
Când m-am mutat la Berlin, nu mi-am imaginat că voi rămâne aici. Dar lucrurile se așează singure uneori și au sens în retrospectivă. După artă, am făcut un Master de Public Policy, tot în Berlin, cu specializarea pe politici culturale. Din 2010 lucrez ca artist cu diverse spații, construiesc instalații multi-media și, în ultimii ani, sunt tot mai implicată în proiecte cu spațiul public. Background-ul meu m-a ajutat, mai ales în acest context public.

Berlinul e un oraș-muză, peste tot citești istorie în fațadele clădirilor. Comunitatea locală de artiști e foarte mare. Orașul mi-a oferit multe spații-poveste, uneori foste spații industriale, unde mi-am creat instalațiile. În timp ce mi-am construit portofoliul, am lucrat part-time la universitate, job care mi-a oferit timpul necesar dezvoltării mele ca artist, în paralel.

Tot în Berlin am descoperit așa zisele case proiect – case scoase de pe piața imobilelor, de care au grijă grupuri de oameni, ca tine sau ca mine, care controlează prețul chiriilor. Asta înseamnă că în aceste case chiriile au rămas modice, în timp ce pe piața berlineză au explodat în ultimii ani, o mare problemă pentru oraș. Locuind într-o astfel de casă proiect, mi-am permis să mă concentrez pe proiectele mele artistice. Dar, mai mult decât atât, am văzut că se poate trăi și altfel.

Cum te ajută orașul să te dezvolți profesional?
Acum sunt pe ultima sută de metri cu un doctorat artistic la Universitatea Bauhaus. E un doctorat pentru artiști, jumătate teoretic – ca orice alt doctorat, jumătate artistic. În plus, în Germania există o Casă de Asigurări a Artiștilor (Künstlersozialkasse). Nu am auzit să fie o astfel de oportunitate pentru artiști în altă parte.

Funcționează ca un angajator fictiv și acoperă jumătate din costurile pentru asigurările obligatorii ale artiștilor admiși ca membri; artiști profesioniști, care pot dovedi că au expoziții și un venit cu arta lor. Aplicația să intri în această organizație durează luni de zile și nu toți au succes. Am norocul să fac parte din ea din 2015, ceea ce în mod deosebit m-a ajutat să-mi dezvolt cariera artistică.

Povestește-mi despre Site Specific Ideas, proiectul tău demarat încă din 2010.
Site Specific Ideas este o platformă concentrată pe conceptul de artă site-specific sau, mai bine zis, context-specific. În același timp este și o serie de discuții publice, evenimente organizate pe teme precum transformarea fostelor spații industriale în spații de artă sau concepte de spații alternative, ca de exemplu, tiny house.

Instalațiile mele includ o fază inițială de research, în care analizez arhitectura unui spațiu, istoria lui și alte povești relevante despre locul respectiv și împrejurimi. Această cercetare este premisa lucrărilor pe care le creez special pentru anumite spații. Sunt lucrări care prezintă într-o altă lumină acele spații sau care pun în evidență o anumită trăsătură.

Dă-mi, te rog, câteva exemple de spații „reinventate” de tine.
În expoziția mea personală din Reinbeckhallen, parte din festivalul anual Kunst am Spreeknie, am creat o instalație înaltă de cinci metri, o împletitură de iederă și obiecte industriale împrumutate de la Muzeul Industrial din Schöneweide. Cu instalația Asphalt Grün am prezentat în Peter-Behrens-Halle, cu patru proiectoare video și șase televizoare, un portret liric al unui oraș altfel fragmentat, prin filme cu brazi de Crăciun abandonați pe străzi în toate cartierele berlineze.

Cu instalația Follow the Line am creat, împreună cu designer-ul André Stache, un teren imaginar de tenis în grădina parcului Biesdorf, pentru o expoziție de grup. Lucrez cu materiale diferite, care includ uneori elemente pe care le controlăm mai puțin. De exemplu, vântul.

Cel mai recent proiect al tău este „Along the Lines”, prin care ți-ai propus să prezinți într-o perspectivă inedită posturile de control din gările berlineze. De unde ideea asta?
Da, este vorba despre clădirile în care se află echipamentul de schimbare a macazului. Am observat acum mulți ani aceste posturi, clădiri cu o arhitectură diversă, aflate mult prea aproape de liniile de cale ferată, uneori chiar și între ele. „Along the Lines” a început cu o curiozitate: ce reprezintă aceste spații? Cercetarea istoriei acestor locuri din Germania a scos la iveală stadiul lor curent de tranziție.

Majoritatea acestor clădiri au fost scoase din funcțiune de rețeaua de tren germană (Deutsche Bahn) și astfel au rămas, în majoritatea cazurilor, fără rost. M-a surprins mai ales că, în pofida apropierii de calea ferată aglomerată, aceste foste posturi de macaz devin din ce în ce mai invizibile pentru călătorul grăbit. Cu „Along the Lines” am urmărit, în primul rând, să reactivez aceste clădiri prin instalații vizibile din stații și din trenuri și, în al doilea rând, să le transform în spații de artă pe termen lung.

Care a fost feedback-ul primit din partea berlinezilor?
Instalațiile de lumini au atras multă atenție, pentru că în Berlin călătoresc zilnic cu S-Bahn-ul peste un milion de oameni. M-a bucurat mult feedback-ul unui tânăr care, în timp ce aștepta trenul la stația de pe Ring Bahn Tempelhof, m-a observat pe peron coordonând o probă de lumini la ferestrele fostului post de macaz de deasupra noastră. M-a întrebat ce se întâmplă și i-am povestit ce fel de clădire este aceasta. A lăsat trenul ajuns în stație să plece fără el, ca să-mi spună că deși trece pe acolo de două ori pe zi, este prima dată când observă această clădire.

În general, feedback-ul pe care l-am primit este copleșitor. Nu doar artiștii sunt interesați să lucreze cu aceste spații. Academicieni, manageri culturali, curatori, arhitecți și alți actori publici susțin transformarea fostelor posturi de macaz în spații de artă. La un eveniment din cadrul proiectului, discuția s-a desfășurat într-o sală arhiplină, la Nicolaihaus, unde nu au fost destule locuri pentru cei interesați. „Along the Lines” funcționează și ca model pentru alte orașe. Sper să inspire și alți creatori să lucreze cu foste posturi de macaz din diverse părți ale lumii. Aceste clădiri au un potențial mare și încă neexplorat pentru artă.

Cât de receptivi sunt berlinezii la proiectele de artă comunitară, comparativ cu românii și alți europeni?
Berlinul e un oraș care nu doarme niciodată. Pentru orice există un public, iar berlinezii sunt deschiși la experimente. Există fonduri pentru artă în spațiu public, însă competiția este uriașă. Sute de artiști aplică în același timp. Cu atât mai mult m-am bucurat să câștig recent, cu proiectul „Along the Lines”, prestigioasa finanțare culturală de la Hauptstadtkulturfonds.

Orașul este plin de proiecte frumoase, de tot soiul, fie expoziții, fie teatru, festival, conferințe sau alte formate culturale care te surprind. Însă într-un oraș cu așa multe proiecte, berlinezii încă mai au ochi pentru surprize instalate în spațiul public. De exemplu, proiectul unui profesor de yoga, care a instalat oameni din plută în miniatură pe plăcile cu numele străzilor. Sau cel al grupei Einfach So, care a instalat pentru un weekend leagăne în locuri inedite.

În ce orașe ai mai lucrat de-a lungul anilor?
Am avut o expoziție personală și în Lisabona, unde am creat o instalație pentru „Round the Corner Gallery”, am expus și în Weimar de curând. Dar Berlinul a rămas mereu muza mea. Metoda mea de lucru context specific îmi permite însă să lucrez oriunde și să mă bucur de colaborări. Din ianuarie anul acesta fac parte și dintr-o expoziție de grup cu proiecte inovatoare, „Manifest of Practice”, care va călători internațional către mai multe orașe, cu ocazia sărbătoririi centenarului Școlii de Artă Bauhaus, din 2019.

Cum ți se pare scena de artă urbană din București? Te gândești să revii cândva în România?
Îmi doresc să fiu mai prezentă în București. Aud lucruri faine, ca de exemplu expoziția de la Make a Point, „Uriași de Pantelimon”, un proiect care și-ar găsi ușor locul și la Berlin. M-aș bucura de colaborări cu spații de artă din România, fie ca artist, fie în alt rol. Mai ales că-n Berlin am lucrat și cu diverse organizații culturale, ca de exemplu centrul de expoziții Martin-Gropius-Bau sau festivalul de film internațional Berlinale. Prin colaborarea mea cu Fundația Hertie am organizat evenimente menite să conecteze foștii bursieri ai asociației, care vin de peste tot, și am avut grijă mai cu seamă de reprezentanții români.

De curând am început Zone C, un proiect de reședință artistică, și m-am bucurat să avem printre finaliști, pentru prima rundă din vara 2019, și un artist român. Prin munca mea sunt ancorată în societatea germană. Aici particip la discursul public actual, despre spațiu și despre rolul artiștilor în societate. Îmi imaginez că aceste teme sunt familiare și contextului românesc și mă bucur să îmi împart expertiza cu actori culturali din România. Să contribui astfel local. Altfel, partenerul meu, care e filosof, învață românește, și am călătorit împreună, cu drag, prin România.