Poetă, dar și prozatoare, Diana Geacăr ne vorbește în acest interviu despre maturizare, despre coborârea scriitorilor români în realitate, despre cum s-a născut când s-a născut și fiul ei.

Andrei Crăciun

Diana Geacăr, poetă mai ales. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?

Nu am imaginea asta despre mine. Nu-mi amintesc să o fi avut vreodată. De când am simțit nevoia să scriu, și anume din copilărie, asta mi-am dorit: să scriu cărți. Era ceva atât de serios, încât știam sigur că asta vreau să fac și numai asta. Apoi am înțeles că nu se poate numai asta, dacă nu ai moștenit vreo avere, să zicem, dar am știut că orice va trebui să mai fac pe lângă scris, va fi mereu pe locul doi. Era o nevoie, care îmi aducea o plăcere foarte mare. Scriam și poezie, și proză, ba am încercat și teatru, de-a lungul anilor. Și recenzii de carte și de film. Și mulți, mulți ani, am scris jurnal. Orice formă care îmi folosea în perioada respectivă. Dar nu mă gândeam că sunt, sau o să fiu, poetă, ori prozatoare etc. Am scris mai mult poezie, e adevărat, dar tot timpul m-am văzut drept scriitor. Pentru că, în primul rând, era vorba despre scris, genul pe care îl abordam fiind ceva secundar. Cu scrisul aveam eu o relație puternică, intimă, de dependență. De-asta și spun despre mine că sunt scriitor, nici măcar nu mă gândesc să fac acordul și să spun scriitoare. Faptul că sunt femeie e o întâmplare. Sigur, e o condiție perfect asumată, și scriu despre ea, dar, iarăși, e ceva secundar. Mai întâi ești ființă umană, pe urmă vine genul. Așa că, pe primul loc este nevoia de a înțelege mișcările interioare și exterioare ale ființei umane și ce se întâmplă atunci când ele incomodează. Dacă aș fi un extraterestru printre oameni și aș simți nevoia și bucuria asta pe care mi-o dă scrisul, aș scrie despre viața de extraterestru, dar încercând să prind în scrisul meu ridicolul, tragicul și bucuria din viața oricărei ființe raționale. Cum e viața de scriitor în zilele noastre? Poate mai chinuită, având în vedere că facturile nu întârzie niciodată, că totul e scump, iar din scris nu se trăiește în România? Nu știu. Dar poate că acum scriitorii sunt mai aproape de public, mai accesibili. Îi găsești repede pe Internet, poți comunica cu ei pe Facebook.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim cărți de poezie de Diana Geacăr – ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți poezie?

Singura carte de poezie care se găsește în librării acum este volumul „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Cartea Românească, 2017), dar, ca o paranteză, se găsește și cartea de proză scurtă „Cine locuiește la subsol” (Paralela 45, 2018). Aș vrea să reeditez, într-un viitor apropiat, volumul „Frumusețea bărbatului căsătorit”, apărut în 2009. Cum spuneam, am început să scriu în copilărie. Nu a fost ceva gândit, să-mi spun, adică, Gata, vreau să mă fac scriitor când o să fiu mare. Nu. Am deschis un caiet (de caligrafie, îmi amintesc acum), am luat un stilou și am scris. Citeam mult, eram un copil singuratic, mereu nemulțumit de realitate. Trăgeam de realitate ca de tapetul de pe pereți și aruncam un ochi în spatele ei. Căutam alte lumi și mă necăjeam că nu găseam decât furnici. Apoi mi-am dat seama că am toate lumile posibile în cap. Că am descoperit imaginația. Am rămas la fel, doar că acum mă descurc mai bine cu mine și reușesc să numesc mișcările interioare, nu mai sap în gol. Acum citesc mult, scriu mai puțin decât mi-aș dori, dar mai scot și capul din vizuină. Apoi mi-au găsit părinții, scriitori amândoi, versurile pe care le scrisesem în caiet și m-au încurajat să merg mai departe. Primele poezii au fost despre un câine și despre iarnă, parcă. Apoi am început să scriu și povești și proze; am scris destul de mult, pe când eram în școala generală, și la un roman pentru copii, dar l-am abandonat mai târziu. În tot acest timp, am scris și multă poezie. La început tot așa, despre natură, animale, stele, lună etc. Îmi amintesc și de o mare spaimă: ce-o să se întâmple după ce-o să scriu despre tot ce există în jurul meu? O să se termine poezia? Groaznic! Îmi amintesc că am întrebat-o asta pe mama. Apoi am ajuns la liceu și am început să scriu și mai multă poezie. Începuseră mișcările interioare. Începuse stinghereala. Le arătam foarte rar părinţilor mei ce scriam, din ce în ce mai rar. Într-una din aceste dăţi, când eram încă la liceu, cred, tata mi-a arătat cum să tai versurile ca să adaug tensiune şi mi-a prins foarte bine.

O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru?

Ce ştie toată lumea, cred. Ar trebui să fie plătite drepturile de autor și lecturile şi premiile obţinute. Dar, ca să trăiești numai din asta, cred că ar trebui să fii un scriitor foarte cunoscut, cu mare succes la public, să vinzi mult, să citești des în fața publicului. E o întreagă mașinărie care funcționează astfel în străinătate, știm toți asta. E și o capcană la mijloc, pentru că, dacă vrei să vinzi mult, trebuie să te gândești la public și să vii des în fața lui. Dar sunt cazuri de scriitori care scriu ce vor și tot ajung la public. Cred că atunci când scrii ce-ți place ție, ce ai vrea tu să citești, sigur se vor găsi și alți oameni ca tine. Singurul cititor la care mă gândesc când scriu sunt eu. Am găsit cândva o parabolă într-o carte de Alexandru George, unde vorbea despre niște câini care primesc oase. Mulți apucau osul și fugeau disperați să și-l ascundă undeva, să găsească un loc la care ceilalți nu s-au gândit. Și ajung în spatele aceleiași căpițe de fân. Doar unul a rămas nemișcat în locul în care a primit osul. Să nu cauți noul cu orice preț, pentru că vei ajunge inevitabil în același loc ca mulți alții. Vei ajunge la mode. Să sapi acolo unde te afli. Să fii loial scrisului tău, asta îți face vocea autentică. Mi-ar plăcea să mă pot simți scriitor tot timpul. Să am un program de lucru strict, să ies în lume, să mă prezint în fața publicului. Dar știu că nu se poate. În primul rând, pentru că firea mea tinde spre izolare. În al doilea rând, pentru că, în România, nu poţi trăi din scris, trebuie neapărat să ai un job. Eu, de exemplu, predau limba engleză și, din când în când, traduc cărți sau poezii. Nu am cerințe mari, nici pretenții, cele mai prețioase lucruri pentru mine sunt liniștea și confortul interior. Nu le am, nu pot scrie. Asta ar fi oribil. A, și cafea dimineața. Dacă nu beau o cafea fierbinte dimineața, ziua e compromisa și nimic nu mi-o mai poate salva. Dar, de câțiva ani buni, pentru că nu mai sunt de capul meu, am familie, copil, sunt tot mai atentă la realitate.

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează?

Prezentul e ca un film stupid, care durează de prea mult timp și parcă nu se mai termină. Și ești obligat să-l privești. Îți insultă inteligența, nu mai poți să te uiți, strigi să se oprească, dar operatorului de proiecție nu-i pasă. Ticăloșia mă sperie.

Sigur că mă interesează, dar nu îndrăznesc să fac un asemenea tablou. Oricum, nici nu am obiceiul ăsta. Singurele proiecții în viitor pe care le fac sunt despre cărțile pe care vreau să le scriu.

DIANA GEACĂR ȘI INIMA OMULUI ÎN CONFLICT CU EA ÎNSĂȘI

Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă, aici, la noi, în lumea a doua?

Nu m-am gândit niciodată la asta, ce-i drept. Mă văd vizitând alte țări, dar nu și locuind acolo. E ca și cum aș lua viața de la început, iar eu, ca să glumesc puțin, abia am învățat să o înțeleg și să mă simt comodă în asta. Dar, ca scriitor, mă simt acasă în literaturile americană și engleză. Faulkner spunea că singurul lucru despre care merită să scrii este inima omului în conflict cu ea însăși. Hemingway spunea că e bine să te ridici de la masa de scris înainte să pui pe foaie tot ce ai în minte, ca să știi de unde începi în ziua următoare. Tot el mai spunea că nimeni nu ştie mai bine decât autorul cât e de bună cartea, pentru că numai el ştie la cât material a trebuit să renunţe. Terry Pratchett spunea că, imediat după ce publica o carte, se apuca de alta, pentru că așa avea siguranța că nu se opreşte magia și pentru că scrisul la altă carte îi lua gândul de la soarta celei abia publicate. Sunt trei dintre scriitorii mei preferați, de la care eu am învățat foarte mult.

Implicare civică. Este Diana implicată civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?

Până acum câțiva ani, trăiam mai mult în imaginație și mă trezeam atunci când mă deranja realitatea. De când am devenit mamă, lucrurile nu prea mai stau așa. Glumesc adesea spunând că, atunci când s-a născut fiul meu, m-am născut și eu, dar nu prea e glumă. Odată cu el am crescut și eu și am învățat să văd lumea. Nu sunt așa implicată, dar îi admir foarte mult pe cei care sunt, din orice tabără ar face parte. De exemplu, Radu Vancu și Teodora Coman, cu mișcarea de la Sibiu „Vă vedem”, Elena Vlădăreanu, cu Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatura Scrisă de Femei, un proiect binevenit, care atrage atenţia unor nereguli în peisajul literar românesc.

Sigur că merg la vot, dar am stat și acasă dacă era o chemare la vot stupidă.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, un pupuriu (cum greșit, dar just se spune) de versuri, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm?

Literatura română de azi e într-o continuă mişcare, descoperire şi redescoperire de sine. Sunt voci mai mult sau mai puţin cunoscute, nume rostite adesea sau abia apărute. Nu o să fac o listă, ar fi prea mare, dar o să spun ce mi-a plăcut în ultima vreme din ce am citit: „40. să înceapă jocurile” (Editura Fractalia, 2018), de Cristina Ispas; „adevăratul băiat de aur”, de Andrei Dosa (Casa de Editură Max Blecher, 2017); „Dmitri: uite viaţa” (Casa de Editură Max Blecher, 2012), de Dmitri Miticov. Sunt volume foarte bine lucrate şi mă gândesc adesea la ele. Mi-a mai plăcut îmbinarea de voci din volumul „Tribar”, de Andra Rotaru (Editura Nemira, colecţia Vorpal, 2018). Urmăresc ce se întâmplă în literatura română, citesc poezii postate pe Facebook şi mă bucur sincer de câte ori fac descoperiri. De exemplu, poeziile recente ale Olgăi Ştefan (expresivitate puternică) şi ale Gabrielei Feceoru, care a debutat în 2017 (tehnică deja bună, voce autentică, credibilă adică). Şi mi-a plăcut mult vocea luminoasă, molipsitoare, pe care am descoperit-o în volumul de debut al Danielei Hendea, „Acordor de teremin” (Editura Fractalia, 2018), nominalizat la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”. Mai sunt mulţi şi multe, dar ei şi ele îmi vin în minte acum. În plus, mai am multe cărţi de citit.

CITAT

Citeam mult, eram un copil singuratic, mereu nemulțumit de realitate. Trăgeam de realitate ca de tapetul de pe pereți și aruncam un ochi în spatele ei. Căutam alte lumi și mă necăjeam că nu găseam decât furnici. Apoi mi-am dat seama că am toate lumile posibile în cap.
Diana Geacăr, scriitoare