Cezar Amariei, scriitor: “Am umple vreo două autocare cu scriitori contemporani buni și nu ne-am face niciunde de rușine cu ei”

- - 124 vizualizari

Vă propunem astăzi un interviu cu romancierul gălățean Cezar Amariei . Iată cum se vede de la Galați treaba cu viitorul României.

Andrei Crăciun

Cezar Amariei, gălățean. Ce mai e pe la Galați? Ce mai face Galațiul tânăr? Dar dumneavoastră ce mai faceți? Detaliați-ne un pic, vă rugăm, viața, dar și opera.


În Galați e liniște. Ar putea fi gălăgie multă de la turiștii care s-ar plimba pe Dunăre, cum e la Budapesta, Bratislava ori Viena, dar la noi nu există nici măcar un vas de pasageri pe apă, așa că e liniște. Ar putea fi deranj de la pasionații de istorie, care ar pendula între situl neolitic de pe malul bălții Mălina, castrul roman de la Barboși sau mormântul căpăteniei sarmate folosit până acum un an drept ghenă de gunoi. Nu e nimic amenajat, așa că e liniște. La toate cele 94 de monumente istorice din oraș. Ar putea veni unii să vadă cum au up-gradat gălățenii cu graffiti sculpturile lui George Apostu, prezent la trei bienale venețiene, căruia primăria din Paris i-a făcut cadou un studio doar să lucreze acolo; să admire țevile de gaz care ies din mozaicul lui Jules Perahim, suprarealist pe care alții îl vând la Sotheby’s pe bani mulți. Sau să nu vadă, pur și simplu, mozaicurile lui Ion Bitzan, cu ”doar” două bienale la Veneția și lucrări la MoMA și Kunsthalle. Placau degeaba laterala unui bloc, dar au fost acoperite cu un modern termosistem ce le ține acum de cald locatarilor. Ar putea veni gură-cască prin centrul vechi unde, pe câțiva kilometri pătrați au avut sediul 21 de consulate, încă mai stau în picioare sute de bijuterii arhitectonice prin care au trăit Alexandru Ioan Cuza, regele Carol I sau George Enescu. Până și Dracula a fost pus de Bram Stoker să treacă pe aici. Degeaba, e liniște. Ne-ar putea necăji vizitatorii prin casele memoriale ale lui Camil Ressu sau Eremia Grigorescu. Dacă le-am avea. Pictorul gălățean Reuven Rubin are muzeu în Tel Aviv. În România, nu-l știe nimeni. Pe noi, Dunărea, Siretul, Prutul și bălțile din jur mai mult ne încurcă, nu amenajăm ceva măcar pentru pescuit sportiv. De când comune precum Moneasa (Arad), Chinteni (Cluj) sau Bazna (Sibiu) și-au făcut aqua-parc, la noi nici măcar nu se mai pronunță cuvântul, că prea ar fi ca la țară… Așa stând lucrurile, Galațiul tânăr pleacă sau se gândește zilnic la asta, chiar dacă avem două universități. În ultimii 30 de ani, orașul a scăzut cu peste 100.000 de suflete. E din ce în ce mai liniște. În liniștea asta, într-un apartament comunist, eu am o viață nesimțit de frumoasă. Mai scriu un articolaș despre cum ne apără administrația de, Doamne ferește!, dezvoltare, apoi ies și alerg o tură pe cea mai lungă faleză de pe cursul Dunării (da, o avem și pe asta, dar nu ne deranjează), mai organizez o expoziție cu obiecte din colecția personală (de Centenar am avut două, alături de Muzeul de Istorie Galați, una în sediul lor și alta la ICR Veneția), iar bag o tură pe faleză, mai particip la un proiect european ce-și propune să scoată din sărăcie o comună din nordul județului… Opera literară e ușor de detaliat: mică și norocoasă. Am debutat în 1990, pe când aveam 16 ani. Două schițe în ”Moftul gălățean” și o povestire în săptămânalul național ”Papagalul”. Pentru ultima am primit cei mai mulți bani din viața mea per articol: 472 de lei, cu care mi-am cumpărat cea mai frumoasă pereche de pantofi pe care o puteam lua atunci. Schițele încă nu mi-au fost plătite, patronul revistei mi-a spus că-mi dă banii după ce îi strânge de la difuzare, probabil încă nu i-a strâns. Fără vreun motiv serios, m-am oprit din scris ficțiune din 1990 și până anul trecut, când am scos direct un roman. Așadar, tot ce am scris, am publicat. Dumnezeul literaturii a fost bun cu mine, dar nici eu nu l-am deranjat prea des.

Cezar Amariei, romancier și gazetar. Care e treaba cu Zilele noastre mărunte (Polirom, 2018). Dacă merg la librărie să cumpăr volumul, la ce să mă aștept? Moldova secolului al XVII-lea, un tânăr dandy (bașca ziarist) care descinde pe plaiuri gălățene tocmai de la Londra – cum și de ce?


E o altă abordare a evenimentelor din trecut: în locul contabilității istorice, pline de domnitori, ani și bătălii, e vorba doar de faptul divers, mărunt, ce dă culoare zilei. Pe cât posibil, fără șabloane: fără moldoveni care luptă cu turcii, boieri care sug sângele poporului, domnițe răpite. Sunt oameni normali, vii, care beau bine, mănâncă atunci când au ce, se droghează dacă știu ce e aia, bat evreii de Paște, că așa e tradiția, oameni care trăiesc sau cel puțin supraviețuiesc. Mai toate întâmplările pornesc de la un fapt real. Ideea cărții mi-a venit în timp ce traduceam niște ziare englezești din secolul al XVII-lea. Sunt bibliofil și am observat că în toate cele trei principate române, aproximativ între 1640 și 1670, nu s-a publicat nici măcar o carte. În timp ce în Franța, Germania sau Anglia se tipăreau deja ziare de mai bine de jumătate de secol! O oportunitate pentru cineva care știe să bată slova, s-a gândit personajul nostru, jurnalistul londonez. Moldovenii nu-i împărtășesc însă punctul de vedere și-o va afla pe pielea lui, în scurt timp.    

Țara. Ce ne facem cu țara acum, în secolul XXI, Cezar Amariei? Cum vă manifestați dumneavoastră cetățenia – protestați, votați, emigrați, nu emigrați, ce aveți de gând?


Țara e acum în cel mai bun moment al ei, chiar dacă geografic e sub nivelul ”dodoloț” de la 1918. Uităm prea ușor că se poate mult mai rău decât e azi, cum s-a întâmplat în 1940, când am cedat Ungariei jumătate din Transilvania, în urma diktatului de la Viena,. Traversăm cea mai lungă perioadă de pace, se fac deja 75 de ani. Până în 1944, într-o viață de om prindeai cel puțin două – trei războaie. Plus cea mai lungă perioadă fără dictatură. Cei care idealizează interbelicul uită de marea criză economică din 1929 – 1933, uită că în februarie 1938 Carol al II-lea a suspendat Constituția, apoi că în 1940 s-a instaurat guvernul legionar iar din 1941 mareșalul Antonescu a preluat controlul și și-a impus oamenii în posturile cheie. Nu mai vorbim de ce a urmat după 1945… Odată cu alegerea președintelui Emil Constantinescu, cu alternanța la putere, lucrurile au luat-o din nou spre normalitate. În prezent, situația nu este nici pe departe atât de rea pe cât ne lamentăm. Mergem la vot o dată la patru ani, dacă mergem, și credem că ne-am îndeplinit datoria față de democrație. Cred că e greșit. Democrație înseamnă să participi activ la viața cetății, cum era și în societatea ateniană antică. Aplicat în zilele noastre: să mergi regulat la ședințele consiliului local, județean, să te duci în audiență la parlamentarii tăi și să le spui ce nu-ți convine, să scrii petiții, proiecte, chiar să candidezi… Dacă bagi un vot în urnă nu înseamnă că ești absolvit apoi patru ani de muncă, înseamnă că ai un reprezentant și trebuie să-l veghezi permanent, să-l îndrumi permanent, să-i spui cum vezi tu problema. Democrația se câștigă și se apără în fiecare zi, nu doar la revoluții sau alegeri. Așa că protestez, când nu-mi convine ceva, votez de fiecare dată și încă nu am emigrat, dar am și un plan B, care vizează altă țară.      

Viitorul României. Proorociți-ne ceva, căci sunteți un om informat, la curent cu mersul lucrurilor – unde mergem noi, Cezar Amariei?


Viitorul României e pe măsura implicării noastre. România nu înseamnă doar o mână de oameni ce trec vremelnic prin administrație. Suntem egoiști, ignoranți, ne lipsesc implicarea socială și voluntariatul, iar lucrurile acestea se văd.  Dacă așteptăm să ne facă primăria curat în fața blocului, e un viitor murdar, dacă ne implicăm noi o oră pe lună, obținem ușor o schimbare. Desigur, genul acesta de atitudine nu poate fi folosit la infrastructură, dar pentru asta democrația oferă supapa protestelor. Un drept pe care majoritatea nu-l folosește. Șchiopătăm în direcția bună și nu cred că vom alerga fără să ne schimbăm mentalitatea. Democrația nu se câștigă în fața televizorului, ci în fața instituțiilor și a oamenilor, punând presiune pe putere. Apoi, uităm că din 2007 suntem membri UE și că avem dreptul să cumpărăm case și terenuri în Italia, Spania, Franța sau Germania, să ne deschidem afaceri, să ne angajăm acolo sau să facem cam orice ar face un belgian sau portughez sau olandez. Ca prooroc debutant, zic de România și români că vor fi bine, dacă depășim etapa lamentației și trecem la cea a implicării.     

Ce scriitori români din ziua de azi vă plac și mai ales de ce? Cum e literatura română contemporană? Ce să citească oamenii în cazul în care i-ar apuca acest dubios chef de lectură?


Literatura română contemporană e nesperat de bună, în condițiile în care în mare măsură e făcută intuitiv. Pictorii nu cumpără o cutie de culori, o mână de pensule și se apucă de pictat, arhitecții nu-și iau o riglă și se apucă de făcut case iar muzicienii nu învață șapte note și încep să compună. Toate categoriile de artiști trec prin școli și învață cum să-și structureze opera, cum să o dezvolte. Cred că nu putem avea o literatură de mare performanță fără o școală de profil, fără antrenori/ critici. Și fără un comportament profesionist din partea industriei de profil. Eu nu am văzut panouri publicitare sau spoturi radio-TV despre cărți. Orice alt produs le are. Eu nu am văzut campanii de promovare a lecturii în școli sau facultăți. Nu am văzut în mall-uri fete cu cărți în mână să te oprească să-ți spună: ”uite, Andrei Crăciun a scos La Paris, nimic din toate astea nu contează, vrei să încerci câteva rânduri, să vezi dacă ți se potrivesc?” Nu văd promoterițe prin cârciumi, seara, cum se întâmplă la țigări, să te întrebe la masă: ”Nu te supăra, citești? Uite, în loc de Fluturi poți primi Și fericirea era obligatorie. Nu citești?! Poți încerca două-trei pagini, nu doare. E cu fericire obligatorie, știi…” Revenind la scriitori, sunt mulți de bună calitate, în pofida acestui mediu ostil. Dintre cei recent apăruți pe piață, i-aș numi pe Iulian Bocai, cu un debut înduioșător, pe Tatiana Țîbuleac, cu mare priză la adolescenți și aproape 10.000 de exemplare vândute din cutremurătoarea Vară în care mama a avut ochii verzi, pe Radu Vancu – Transparența, al cărui talent mă sperie, Tudor Ganea, desemnat în două rânduri ”tânărul prozator al anului” – pentru Cazemata și Miere, cu o uluitoare capacitate de descriere, Bianca Tămaș cu ”Anuță dragă”, pentru atmosfera tulburătoare în care și-a învăluit personajele. Sau sclipitorul Viorel Ilișoi, cu ”Cele mai frumoase reportaje”. Și mai sunt! Apoi, dacă tot vorbim de literatură contemporană, trăiesc printre noi semizeii Matei Vișniec, Dorin Tudoran, Paul Goma, Alexandru – Monciu Sudinski, Sebastian Reichmann, Gabriela Melinescu, spre a da câteva exemple de scriitori români stabiliți peste hotare. Prin țară nu-i deranjăm mai deloc pe Radu Cosașu, Nora Iuga, Mariana Codruț, Ștefan Agopian, Dumitru Radu Popescu, Ana Blandiana. Avem și super-starurile Herta Muller și Mircea Cărtărescu.

Sunt mulți, am dat doar câteva exemple, cred că am umple vreo două autocare cu scriitori contemporani buni și nu ne-am face niciunde de rușine cu ei. Nu știm să-i promovăm și ajungem să ne mirăm că Gabriela Adameșteanu publică la Gallimard sau Norma Manea la Yale University Press. De pildă, Radu Vancu povestește într-un interviu că la Sibiu, la o întâlnire cu Herta Muller, în sală erau vreo zece persoane. O săptămână mai târziu scriitoarea primea premiul Nobel. Să nu uităm că printre propuneri s-au numărat de-a lungul anilor și Norman Manea, Nicolae Breban, Varujan Vosganian sau Mircea Cărtărescu. Calitate avem, ne facem de râs cu marketingul.

Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri.


Să aibă încredere în ei, să nu ajungă să primească sfaturi de la pârliți de-alde mine. Am mare încredere în viitorul pe care ni-l construiesc, mai ales că sunt prima generație născută, și nu acomodată, la epoca internetului și a înaltei tehnologii la îndemâna oricui. George Toderașcu, student în anul al II-lea la Facultatea de Inginerie din Galați, tocmai a inventat un detector pentru minele anti-personal din plastic; trei elevi gălățeni:
David Călugăru (13 ani), David Mihai (13 ani) şi Ştefan Stoian (14 ani) au luat medalia de argint la Olimpiada Internațională de Robotică cu un dispozitiv automat care crește și vinde salate; o înghețată făcută de studenții Facultății de Chimie din Galați a luat marele premiu la un concurs european desfășurat la Paris. Toate acestea, în ultimele trei luni. În timp ce ei îmi pregătesc viitorul, eu scriu, alerg, expun, trăiesc și iubesc prin Galați. În liniște. Când e prea multă, protestez. Apoi mă liniștesc la loc.     

CITAT
Dacă bagi un vot în urnă nu înseamnă că ești absolvit apoi patru ani de muncă, înseamnă că ai un reprezentant și trebuie să-l veghezi permanent, să-l îndrumi permanent, să-i spui cum vezi tu problema. Democrația se câștigă și se apără în fiecare zi, nu doar la revoluții sau alegeri.
Cezar Amariei, scriitor

comments icon 0 comments
124 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Silvia Pencu, studentă din România, cetățean de onoare în Seul: “Deși Coreea m-a tratat foarte bine, am în vedere și posibilitatea de a mă întoarce”

-

Povestea Silviei e foarte frumoasă și este încă la început: de mică a privit stelele și a visat să zboare și a mai crezut și că are harul de a vorbi în limbi străine. Locuia într-o comună de lângă Slobozia (Ialomița). Ajunsă la oraș s-a interesat de cum ar put... Mai mult »