Am vorbit despre literatură și cultură în România de acum, cu scriitoarea și jurnalista Adela Greceanu, pornind de la antologia „16 prozatori de azi”, apărută recent la editura Humanitas, în care o regăsim alături de autori ai generației sale, printre care Ioana Nicolaie, Tatiana Țîbuleac sau Dan Coman.

Cum arată pentru Adela Greceanu România culturală a mileniului III, cine sunt scriitorii de la care a învățat cel mai mult sau cât timp îi rămâne pentru scris, dincolo de obligațiile vieții de zi cu zi? Și tot aici veți regăsi povestea pescărușului Gheorghe, prezent adesea în balconul poetei – căci cotidianul nu-i lipsit de elemente ce țin de poezie, trebuie doar să le vezi.

16 PROZATORI DE AZI. Ești prezentă în antologia „16 prozatori de azi”, coordonată de Andreea Răsuceanu la editura Humanitas, care adună povestiri semnate de prozatori români de acum. Cum a apărut povestirea ta, Mutele, de unde vine Pulheria, protagonista aceasta stranie care rămâne în mintea cititorului?

Pulheria este un personaj din romanul „Mireasa cu șosete roșii“. Am simțit nevoia să mai spun ceva despre ea. De fapt, ea m-a tras de mânecă, s-a cerut din nou în text. Și, cum nu-mi dădea pace, i-am găsit două prietene, din două perioade ale vieții ei, și le-am făcut să se întâlnească. Dar ce m-a interesat pe mine a fost relația cu tatăl, un tată autoritar, care decide irevocabil destinul fiicei. Mă fascinează relațiile de putere, cum unii oameni sunt convinși că știu ce trebuie să facă alții cu viața lor, sunt convinși că știu ce e mai bine pentru ceilalți. Și mă fascinează și cum unii oameni acceptă să facă ce le spun alții, părinții sau prietenii lor. Cumva se supun unei autorități. Au nevoie, poate, de acea autoritate.

Și m-a interesat și ce se întâmplă în timp cu cineva care s-a supus. Am văzut într-o zi pe stradă, în dreptul aleii care ducea la o intrare de bloc, o femeie care, de departe părea în vârstă, iar de aproape, nu părea să aibă mai mult de 40 de ani. Dar nu în sensul exprimat prin clișeul „e fără vârstă“. Părea că scapă oricărei vârste, ca și cum ar fi stat deoparte de viață. Am văzut-o în femeia asta pe Pulheria. Atunci a început să mă tragă de mânecă să mai scriu despre ea.

GENERAȚII. Pornind de la acest nou volum, cum vezi generația ta de prozatori de la noi?

Sunt voci distincte, puternice, mature, sunt autori care știu să scrie despre lumea de azi dar și autori care au temele lor, cumva indiferenți la realitatea imediată. Veronica D. Niculescu, Lavinia Braniște, Bogdan Răileanu, Tatiana Țîbuleac, Sebastian Sifft sunt autori pe care-i admir. Chiar coordonatoarea antologiei, Andreea Răsuceanu, e una dintre prozatoarele tinere care s-a impus de la primul roman, bine-a făcut că s-a hotărât să scrie proză. Iar din afara antologiei vreau să-i amintesc pe Marin Mălaicu-Hondrari, Bogdan-Alexandru Stănescu, Liliana Corobca, Ana Maria Sandu. Sunt autori care au ceva de spus în proza de azi.

„Cu cultura stăm bine. Mai puțin bine stăm, însă, cu promovarea ei la nivel de politici publice sau în presa audio-vizuală. Și nu stăm bine nici în privința accesului la cultură, și nici în privința infrastructurii culturale (…) Mai sunt așa de multe de făcut în zona asta, aproape că-ți vine să zici că totul mai e de făcut.”

ROMÂNIA CULTURALĂ. Ești, de asemenea, jurnalist la Radio România Cultural. Cum consideri că stăm, pe plan cultural, în România? Măcar în privința culturii, suntem bine?

Cu cultura stăm bine. Mai puțin bine stăm, însă, cu promovarea ei la nivel de politici publice sau în presa audio-vizuală. Și nu stăm bine nici în privința accesului la cultură, și nici în privința infrastructurii culturale: din sute de cinematografe, câte erau înainte de 1989 în toată țara, au rămas câteva zeci, numeroase orașe și sate nu mai au librării, bibliotecile nici ele nu o duc prea bine, bani să cumpere cărți noi nu prea au, la teatru nu au acces decât cei din câteva orașe, ce să mai vorbim de accesul la operă sau la dans contemporan… Iar presa audio-vizuală, cu câteva excepții, nu e interesată deloc de cultură. Mai sunt așa de multe de făcut în zona asta, aproape că-ți vine să zici că totul mai e de făcut.

POETA Din 1997, când debutai ca poetă, cu „Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult…”, până azi, ai adunat mai multe volume de versuri (ca „Domnișoara Cvasi” sau „Înțelegerea drept în inimă”). Mai scrii poezie? Ce mai face poeta Adela Greceanu?

Uneori, poeta se strecoară în textele de proză, dar în general își vede de poezia ei, încearcă să nu rateze poezia din jur, fiindcă e plină lumea de poezie. De pildă, la noi pe balcon vine de câteva săptămâni un pescăruș, pe care îl hrănim cu ce găsim prin frigider, îi aducem în doggie bag resturile de mâncare dacă mâncăm la restaurant. Și zilele trecute i-am spus soțului meu că nu se mai poate, trebuie să-i punem nume pescărușului și-n timp ce spuneam asta, mintea mea îmi șoptea Gheorghe sau Gheorghiță. Și soțul meu a zis, fără să ezite, păi, Gheorghe. Nu-i frumos? Și Gheorghe îl cheamă pe pescăruș. Întâmplări ca asta sunt pentru mine de domeniul poeziei. Și sunt foarte bucuroasă că mai am parte de ele.

ROMANCIERA. Sunt mai bine de 10 ani de la primul tău roman – „Mireasa cu șosete roșii ” (2008). Pe când un nou roman, la ce lucrează scriitoarea Adela Greceanu?

Lucrez de câțiva ani la un text de proză, dar între timp am publicat un volum de poezie, în 2014 (n.r.: „Și cuvintele sînt o provincie”, editura Cartea Românească). E tot un text despre putere, despre puterea unui om asupra altuia, dar și despre puterea poveștii, uneori distrugătoare, alteori salvatoare, despre ce se întâmplă cu poveștile nespuse. E un text greu, care mă apasă, de care mi-e frică și pentru care mi-e frică. Mai mult n-are rost să spun, mai e mult până să-l termin.

TRADUCERI. Fragmente din scrierile tale au apărut în diverse limbi – engleză, germană, franceză, suedeză, italiană, turcă etc. Cât de greu este pentru un scriitor român de acum să fie tradus?

E foarte greu, mai ales când vii din Est. Editorii străini se interesează de obicei dacă volumele pe care vor să le publice au mai fost traduse și de alții, dacă au presă bună în alte țări sau premii. De multe ori editurile mai mici sunt mai curajoase decât cele mari și sparg ele gheața publicând prima dată un autor străin. Și un rol foarte important îl au traducătorii. Mulți dintre ei sunt adevărați agenți literari, neplătiți, pentru autorii români. Se țin de capul câte unui editor până-l conving să publice literatură română. Sunt câțiva asemenea admirabili și tenace ambasadori ai cărților românești, care merită toată recunoștința noastră.

COTIDIAN. Nu ești dintre scriitorii care publică foarte des. Cum arată o zi obișnuită pentru tine, cât timp îți dedici scrisului și cum te împarți între literatură și viața de zi cu zi?

Viața mea de zi cu zi se desfășoară în mare măsură la radio. Mai puțin sâmbăta și duminica, dar și atunci sunt cu ochii pe știri. Așa că pentru scris nu-mi rămâne prea mult timp. Anul trecut am scris povestirea din antologia „16 prozatori de azi” și „Povestea lui Vasile Alecsandri”, în seria „Scriitori de poveste“, o idee a celor de la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Dar am scris numai la sfârșit de săptămână. În timpul săptămânii reușeam totuși să citesc, să mă documentez despre Alecsandri și epoca lui. Mi-am făcut porții de câte 20.000 de semne pe weekend, ca s-o termin într-o lună, la deadline. Altminteri, scriu mai mult în minte, mă gândesc mult la textul început, la personaje, îmi vin idei pentru carte, îmi vin titluri de capitole vorbind te miri ce cu o prietenă sau cu soțul meu. Adesea îmi notez ideile astea și titlurile într-un carnețel. Chiar dacă nu scriu săptămâni întregi, undeva, pe dedesubtul gândurilor și al vieții de zi cu zi, se lucrează și, din când în când, textul iese la suprafață, vrea să fie scris. Știu că mulți autori de vârsta mea sau mai tineri sunt în aceeași situație: trebuie să muncească în timpul săptămânii și cu greu își găsesc timp pentru scris.

„Apoi au fost Un veac de singurătate și realismul magic, dar și Kafka, descoperit din întâmplare într-o librărie de cartier, pe la 15-16 ani, când am citit uluită prima frază din Procesul și nu-mi venea să cred că se poate scrie așa ceva. Toate astea sunt întâlniri pe destin, cărți deschise la momentul potrivit.”

SCRIITORII CARE TE INSPIRĂ. Care consideri că sunt scriitorii de la care ai învățat cel mai mult și ce cărți ai alege ca titluri-cult pentru tine?

Sunt foarte mulți scriitori de la care am învățat literatură. Am învățat citindu-i cu creionul în mână, am învățat punându-le întrebări la radio – acesta e unul dintre avantajele meseriei mele, să cunosc scriitori grozavi. Poate că primul autor de la care am învățat ceva esențial – că un scriitor este în primul rând un cititor și că e obligatoriu să știi ce scriu contemporanii – a fost poetul Iustin Panța. Când aveam 17 ani el mi-a făcut două liste, una cu scriitori ai modernității – William Faulkner, Marcel Proust, Virginia Woolf, Truman Capote –, și alta cu poeți români contemporani – Cristian Popescu, Ioan Es Pop, Alexandru Mușina, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin. Apoi a fost întâlnirea cu poezia lui Gellu Naum, apoi au fost întâlnirile cu „Nostalgia“ și „Orbitor I“, cărțile prin care am început să iubesc literatura (care e mai mult decât literatură a) lui Mircea Cărtărescu, apoi au fost „Un veac de singurătate“ și realismul magic, dar și Kafka, descoperit din întâmplare într-o librărie de cartier, pe la 15-16 ani, când am citit uluită prima frază din „Procesul“ și nu-mi venea să cred că se poate scrie așa ceva. Toate astea sunt întâlniri pe destin, cărți deschise la momentul potrivit. Tot de destin, destinul meu de cititor, ține și întâlnirea cu cărțile Simonei Popescu, mai ales „Exuvii“, „Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum“ și „Lucrări în verde“. Am avut o vară în care am citit și am recitit numai Simona Popescu. Și am ascultat, fiindcă „Lucrări în verde“ are și un CD cu câteva fragmente în lectura autoarei. Ador să-i ascult pe scriitori citindu-și textele. Un alt autor la care țin foarte mult este Amos Oz, căruia am avut bucuria să-i iau câteva interviuri. De la el am învățat nu numai despre literatura detaliilor, ci și despre cum să te ferești să devii fanatic. Dar poate cea mai intensă întâlnire a fost cea cu Nora Iuga, cu care m-am văzut ani de zile săptămânal și cu care am vorbit la telefon cred că zeci, dacă nu sute de ore. Era ca o vrajă cu ea, deveneam dintr-o dată extraordinar de inteligentă și inspirată. Fiindcă Nora cred că are darul ăsta, să te facă să strălucești când vorbești cu ea. Și ar mai fi multe de spus, despre mulți alți autori și cărțile lor minunate.

SCHIMBĂRI. Ce ți-ar plăcea să se schimbe în România odată cu generația ta, pe plan cultural și nu numai?

Mi-ar plăcea ca oamenii să vină spre literatură, să (re)descopere farmecul și puterea ei, a artei, de fapt, de a-i pune pe gânduri, de a-i răscoli, de a mișca ceva în viața lor. Apoi sau în același timp mi-ar plăcea să fim mai atenți unii la alții, mai solidari, mai relaxați și în același timp mai implicați în viața noastră comună și mai interesați de binele comun.

PROVOCĂRI. În ce vezi principalele provocări în România anului 2018 pentru un scriitor și un jurnalist cultural?

Păi, pentru un scriitor, provocarea supremă și permanentă este simplul (aparent simplu) fapt de a scrie, în condițiile în care trebuie să meargă zilnic la slujbă. Iar pentru un jurnalist cultural să-și facă auzită vocea în vacarmul de care e înconjurat în mass-media, să ajungă să conteze în țara cu cel mai mic consum de carte din Uniunea Europeană.

„Dar poate cea mai intensă întâlnire a fost cea cu Nora Iuga, cu care m-am văzut ani de zile săptămânal și cu care am vorbit la telefon cred că zeci, dacă nu sute de ore. Era ca o vrajă cu ea, deveneam dintr-o dată extraordinar de inteligentă și inspirată.” Adela Greceanu, scriitoare

Foto: Alexandru Ciumpy Dolea