Adina scrie în Dilema, scrie cărți (cea mai recentă – În așteptare, Herg Benet, 2018), regizează filme documentare, ține ateliere de scriere creativă și face multe alte lucruri care merită să fie consemnate.

Andrei Crăciun

Adina Popescu (40 ani) publică de la 18 ani în Dilema, e redactor la Dilema, a scris mai multe cărți pentru copii, a făcut documentare, a fost scenaristă la cărți de bandă desenată, a publicat Povestiri de pe Calea Moșilor (2015), lucrează la o trilogie fantastică despre vampiri, a absolvit regie de film, iar acum dă acest nou volum – În așteptare (Herg Benet, 2018). Cine e până la urmă Adina Popescu? Ce este ea? Cum v-ați descrie?

E oarecum amuzant, pentru că din păcate sau din fericire, am mai multe profesii sau meserii sau job-uri sau cum vrei s-o iei, în paralel, toate în domenii hai să le zicem creative. Pentru că în România nu prea se poate altfel, trebuie să te adaptezi și te readaptezi în permenență ca să supraviețuiești, dar și ca să reușești să te exprimi, să ajungi la un public. Nu prea se poate ca în alte țări mai așezate să faci o singură șaibă și aia să fie șaiba ta, să o faci de atâtea ori până când ești recunoscut pentru șaiba perfectă a lui Popescu. Trebuie să faci și șaibe și piulițe și un pic de bobinaj, de traforaj etc. Mă refer la aceste domenii creative care nu prea sunt ele băgate în seamă, la noi. Până cu puțin timp în urmă ziceam că sunt jurnalistă până când mi-am dat seama că ceea ce scriu nu prea mai are legătură cu jurnalismul. N-am mai făcut o anchetă serioasă de presă de vreo 15 ani. Apoi, în urmă cu vreo cinci ani, eram la radio și realizatoarea emisiunii m-a numit scriitoare. Oi fi scriitoare? Da, am câteva cărți publicate, însă nu am o „operă” și nici bust în parcul municipal. Cam așa îi vedeam eu pe scriitori. Nu trăiesc din scris și mai degrabă din ocupații colaterale scrisului, ca mulți alții de altfel. Fac ateliere de scriere creativă cu adulți și cu copii, dar nu mă pot numi profesoară, nici măcar mentor. Și, în plus, mai fac și filme documentare, atunci când mai prindem câteo finanțare și îmi place și asta. Am terminat Regie de film, dar nu mă consider regizoare. Unde mă regăsesc eu în toată această struțo-cămilă cu care m-am pricopsit? Cred că, în primul rând, sunt un om care scrie. La modul ideal, asta ar fi șaiba mea. Hm, cum m-aș descrie? Cred că sunt un om onest în ceea ce face, nu m-am simțit niciodată o impostoare și, crede-mă, sunt mulți. Bine, că mai am mici ipocrizii – cum ar fi câteun titlu mai șmecher, mai comercial în Dilema ca să-mi atrag „mușteriii”, dar astea pot fi iertate, nu-i așa?

Țara noastră toată e în așteptare. Mai aveți nelămuriri cu privire la tranziția noastră sau v-ați convins? Ce proorociți despre viitorul României?

Da, țara toată e în așteptare, aș zice de când m-am născut eu, înainte n-am trăit, nu știu. Mă simt într-un fel privilegiată că am prins ultimii ani de comunism, de dictatură, cei mai cumpliți – anii 1980, deși multe din fricile, angoasele, idioscincraziile mele de astăzi de acolo vin, sunt conștientă de asta. Însă măcar am cu ce să compar. Cum erau așteptările atunci, mult mai pronunțate, mai evidente, mai asumate – cozile, așteptam să vină carnea, salamul, laptele, așteptam să vină primăvara ca să nu mai fie frig în casă, așteptam la birou, unde nu facem nimic, ca să se termine orele de program și să putem pleca acasă (mi-amintesc asta la întreprinderea unde lucrau părinții mei), așteptam să moară de moarte bună Ceaușescu, deși nu dădea niciun semn, părea nemuritor. Apoi, după 1990, lucrurile păreau să se schimbe rapid, se întâmplau chestii, cădeau guverne, oamenii se simțeau vii, ieșeau la mitinguri, veneau minerii, plecau minerii. Când Brucan a zis la un moment dat că mai trebuie să treacă 20 de ani, parcă, l-am luat în râs. Cum să așteptăm atât? Și uite că au trecut 30 și ceea ce am trăit atunci s-a dovedit a fi tot o așteptare. În van. Nici nu mai cred în pronosticuri din astea 20, 50, 100 de ani, să se schimbe generații. Și dacă te uiți la țările din fostul bloc comunist din jurul nostru, cele mai multe sunt praf, sunt încremenite în proiect. Să așteptăm să moară generația bunicilor noștri, se zicea în anii 1990. Destul de trist să gândești așa… e o neputință aici. Mă duc la țară, oriunde aproape și văd, de pildă, în fața porților aceleași babe, identice cu cele din anii ‘90. Desigur nu sunt ele, sunt fiicele lor. Le doresc sănătate! Însă mai sunt și micile așteptări, cele personale. Lucruri care nu se împlinesc la timpul cuvenit și când se împlinesc nu-și mai au rostul. Timp mort, timp irosit, timp. Mi-am dat seama pe măsură ce îmi scriam rubrica în „Dilema” că am o obsesie legată de timp. Așa a apărut cartea asta de Herg Benet, „În așteptare” și pot să zic despre ea că pentru mine a venit exact la timpul potrivit. Chiar atunci când nu mai aveam răbdare, la modul general, la modul personal. Cartea m-a mai domolit un pic, m-a adus la vorba aia ardelenească atunci când ai ceva de făcut și nu prea îți vine să faci – „nu-i bai, îi vreme!” Cât despre România, am 40 de ani, am văzut multe lucruri în buclă, nu mai îndrăznesc să mai sper nimic.

ADINA POPESCU ȘI ZÂMBETELE CARE DERUTEAZĂ CASIERELE

De ce nu ați emigrat, cochetați cu gândul emigrării, plecați și ne lăsați ai nimănui? Rămâneți aici, la noi? Ce planuri aveți?

Când eram mai tânără nu prea s-a putut. Țin minte că am vrut să emigrăm în Noua Zeelandă, în acel capăt de lume în care ni se părea nouă că se întîlnesc toate lumile bune posibile. Am aplicat la un program, am depus niște acte, până când s-a ajuns la studii și am fost întrebați: „N-aveți nici măcar un liceu economic, ceva? Știți, povestea asta cu regie de film…”. Și nici nu se filmase încă acolo Lord of the Rings, ha-ha. După aceea, poate că s-a putut, dar m-am luat cu altele, deși mă gândesc să plec din România în fiecare zi a existenței mele. Sau poate că n-am avut suficient curaj, cine știe? Ce să fac eu pe-acolo cu scrisul meu în limba română? Cu filmele… sunt alții o sută de mii. Acum, ca să te citez, Andrei sau ca să te plagiez, dorința mea este să stau cât mai departe de România. Aștept fiecare ieșire mereu prea scurtă cu câteva luni înainte, e ca și cum înoți și te scufunzi treptat în mlaștină, dar din când în când mai iei câte o gură e aer, uneori ți-e suficient ca să te lupți mai departe cu mlaștina aia. Când plec mă simt inevitabil mai tânără cu 20 de ani, îmi dispare anxietatea, aproape de fiecare dată sunt șocată de diferențe, ca prima oară, deși ele nu mai sunt atât de evidente. Dar le caut. Când mă întorc, zâmbesc vreo trei zile de le sperii pe casierele îmbufnate de la MegaImage. Da, aș pleca pentru o vreme, măcar să mă mai limpezesc la cap. Nu prea am sentimentul de acasă, am senzația că dacă stau prea mult într-un loc lâncezesc și „mă stric”, mi s-ar potrivi foarte bine o viață nomadă și pot face un bagaj în maximum zece minute.

Literatură. Ce urmează să citească fanii Adinei Popescu pe partea literară, direct? Detaliați-ne un pic viața de până acum și opera viitoare.

Tocmai am terminat, după multe blocaje care au durat vreo trei ani, volumul 2 din „O istorie secretă a Țării Vampilor”, l-am predat la editură (Grupul Editorial Art), o să apară anul acesta, cel târziu în toamnă. E o trilogie fantastică în care vampirii au rol destul e mic și nu este neapărat pentru copii, este despre tot ce am discutat noi până acum. Despre România, despre politica europeană dacă vrei pentru că există acolo un Conglomerat al Țărilor cu Roșii Palide la care Țara Vampirilor vrea să adere și un Cancelar, despre minorități (știme, zmei, pitici, vampiri) și adaptare (zmeul Tase, de pildă, e șofer de TIR pe Tărâmul Nostru, lucrează pentru Împăratul Roșu care face afaceri ilegale cu Apă Vie, iar autoritățile închid ochii), despre Basmul Nou care e un fel de comunism în care se proclamă egalitatea oamenilor cu făpturile de basm și toate fetele de la țară obțin titlul de Miss Ileana Cosânzeana etc. Înainte să termin și volumul trei, m-am apucat să scriu niște shorts care să continue cumva, în același stil, „Povestiri de pe Calea Moșilor” despre vacanțele din comunism – „Vine vacanța cu trenul din Franța”, cu variantele „la munte, la mare și în orice împrejurare”.

ADINA POPESCU ȘI FILMUL DESPRE O ECHIPĂ DE FOTBAL DIN ULTIMA LIGĂ

Filme documentare. La ce documentar mai lucrați și când o să-l putem vedea și mai ales unde ?
Lucrez la un film documentar despre o echipă de fotbal din ultima ligă, liga a V-a, dintr-un sat din Ardeal care încearcă să evite retrogradarea, inexistentă de altfel (pentru că nu au unde să pice mai jos) și să nu ocupe ultimul loc din clasament. Îi urmărim un sezon întreg, acum sunt în pauză și încearcă să găsească un portar care să mai salveze din golurile încasate. Au un manager/ antrenor foarte dedicat care pune mult suflet și face de toate, de la marcarea terenului pînă la om de ordine sau băiat de mingi. Vrem să arătăm un altfel de fotbal decât cel de prima liga unde se învârt banii, un fotbal de plăcere unde mizele nu prea există, băieții se întâlnesc în fiecare duminică ca să facă mișcare, să socializeze, să bea câte o bere după meci, dar și partea de comunitate, prietenia, solidaritatea, în măsura în care acestea mai există.

Lumea culturală la zi. Cum e cu lumea asta culturală din țara noastră? Să lăsăm orice speranță noi ce intrăm? Sau dimpotrivă să tragem nădejde că uite, domnule, totuși…

Deși vin tot timpul în contact cu ea, indirect, la „Dilema”, adică știu ce se întâmplă, eu sunt cam ruptă de lumea culturală în momentul ăsta și cred că bine fac. Pentru că există găști, ca peste tot de altfel, e normal să fie așa, însă uneori se întâmplă ca găștile să devină agresive sau să vorbească un limbaj al lor pe care eu nu înțeleg și nici nu îmi propun asta. Cred că e bine că se întâmplă multe lucruri „alternative” și e mult entuziasm aici – evenimente nu neapărat valoroase, dar necesare, pentru că ele susțin de fapt lumea asta culturală despre care zici tu, o duc mai departe. Cred în edituri mici, în teatre independente atâta timp cât ele nu au nicio orientare. În oameni care fac film low budget sau zero buget deși știu deja din propria experiență că acel buget e esențial. Nu cred în manifestări culturale cu tentă activistă care scot în față anumite categorii sociale, etnice etc. deși știu că asta e la modă acum. Am prieteni care organizează festivaluri de film de peste 20 de ani cum ar fi cei de la Astra Film Festival și pe care îi admir, cunosc producători care sunt onești și se zbat pentru proiectele lor. Ceea ce îi lipsește cu adevărat acestei Lumi Culturale – la un mod general este în continuare lipsa de repere valorice, a unor evaluări nepărtinitoare și de ce nu? a unui aparat critic. Aparat critic…. cum sună! Îmi vine să-l deșurubez ca să văd ce conține… poate vreo șaibă, vreo piuliță perfectă?

Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri.

N-am.

CITAT

Nu prea se poate ca în alte țări mai așezate să faci o singură șaibă și aia să fie șaiba ta, să o faci de atâtea ori până cînd ești recunoscut pentru șaiba perfectă a lui Popescu. Trebuie să faci și șaibe și piulițe și un pic de bobinaj, de traforaj…
Adina Popescu, om care scrie