Cosmin Pojoranu spune despre el însuși că este „o line care unește puncte, un releu când dai de greu”. Datorită experienței sale multidisciplinare, face punți între oameni diferiți, din diverse domenii de activitate. „Îmi place să alcătuiesc echipe pe care să le inspir. Cred că, dacă lucrăm împreună, cultivăm încrederea, care este un ingredient de bază pentru potențiale noi mișcări”, spune Cosmin, parte determinantă a cunoscutului ONG Funky Citizens.

de Ionuț Axinescu

Absolvent al Facultății de Științe Politice din cadrul Universității București, Cosmin și-a propus să demonstreze că se poate face ceea ce mulți spun că-i imposibil. Îi place să surprindă oamenii, livrând bine cu resurse puține. „Îmi place nu doar strategia, cât și așa-zisa muncă de jos. Am trecut prin proză scurtă, jurnalism, antreprenoriat, copywriting și acum fac de toate la Funky Citizens, inclusiv project management”, explică el

Știu că în 2012 ai renunțat la publicitate pentru o „carieră” în activism. Ce te-a făcut să iei decizia asta?
2012 a fost un bun an germinal. Multe inițiative independente s-au înființat atunci – îmi vine în minte zona de presă independentă, cu nume precum Casa Jurnalistului, RISE Project, Dela0.ro, Centrul de Investigații Media. Modelul (de spargere din ceva mare în ceva mai mic și mai agil) a fost urmat și în mediul ONG.

Așa a apărut și Funky Citizens, prin intersecția dintre mine și Elena Calistru, care lucrase pe proiecte mari la un ONG mare de tot – Transparency International. N-a fost prea greu să plec din advertising, eram deja blazat și demotivat, nu vedeam „the higher purpose”. Puțin context: în 2009 m-am întors în București după un an petrecut în minunata capitală a Cataloniei, Barcelona. Mi-a plăcut să văd un oraș funcțional și croit pentru oameni, așa c-am zis că merită să mă zbat și să „furăm” niște bune practici și de la ei și să le implementăm în București. Ghinion, însă. Edilii păreau preocupați de-ale lor, de șpăgi și combinații – cum să te bage în seamă pe tine, un simplu cetățean?

M-am refugiat în advertising ca să văd cum e să lucrezi și pentru alții, dar și ca să le-nchid gura părinților mei, care se tot îngrijorau de siguranța mea financiară. Avem 24 de ani, era criză economică și, până atunci, lucrasem doar pentru propriile mele inițiative. Am rezistat trei ani (și nu mai mult) pentru că, sincer, mă plictiseam. Degeaba avem idei și suntem super creativi, dacă sistemul e injust și nu avem „intrare” la autorități. Ne ignoră, dar până când? Nu pot prospera într-o bulă, să mă fac că nu văd sistemul toxic din jur. Căci sistemul ăsta mă afectează. Vreau să mi se asigure drepturile promise în Constituție. Vreau un oraș condus mai puțin habarnist, măcar cu transparență și integritate, dacă nu se poate competență. Vreau să am și eu ceva de zis vizavi de banii din taxe și impozite. În fine, se pare că sunt genul de om care e trup și suflet într-un job. Atunci când îți place ce faci, niciun job nu e doar un job, e viața (fapt ce devine problematic când nu ai nicio graniță între viață personală și profesională). Dar asta-i altă discuție, pe care o port în prezent cu mine.

Ce ai învățat despre România și societatea noastră în toți acești ani în care ai lucrat în diverse proiecte cu Funky Citizens?
Că românii s-au trezit, dovadă tot acel an 2012, în care am trăit pe viu primele proteste autentice de care-mi aduc eu aminte. Că a fi „woke” și în stradă nu e suficient, trebuie să urmezi și o luminiță, trebuie să ai și un background teoretic, trebuie să asculți și de experți, să mergi și pe canalele oficiale, la dezbateri din ministere și primării. Că e mai eficient să unim energii, decât să le risipim făcând proiecte similare și irosindu-ne puțina energie. Că inamicul pare mare și organizat, iar noi suntem atomizați și dezorganizați.

Că avem eternul super-potențial de fructificat. Că agilitatea e răsplătită. Că democrația noastră e încă super fragilă, și că trebuie ocrotită, precum un bebeluș. Că politicienii sunt agili în a sădi ură între categorii sociale, iar noi avem capacitatea de a fi mai înțelepți și a ocoli această capcană. Că ușor-ușor ne dăm seama că nu doar banul și marca de mașină contează, ci și aerul pe care-l respiri și drumurile pe care mergi. Că a ne văicări și a face haz de necaz e contra-productiv, dă iluzia că faci ceva, când de fapt doar depresurizezi. Că nu e rușinos – ba chiar indicat, dacă ai stomac – să te bagi în politică, în partide. Vrei, nu vrei, sunt un element esențial pentru orice democrație.

Care sunt cele mai semnificative proiecte pe care le-ai realizat, cele cu care te mândrești cel mai mult?
Factual.ro – pe care l-aș asemui fisticului, în sensul că durează mult până se coace și e prețios rău. Apoi, constituția României, ilustrată de zece ilustratori și tradusă în limbaj accesibil de colegii mei. E un proiect mic, dar cu potențial mare: acum plecăm într-o caravană prin țară – 21 de orașe mici – în care lăsăm exemplare din această eye-candy Constituție și îi învățăm pe cetățeni cum să predea mai departe drepturile din ea. Mi-a plăcut foarte mult produsul finit și procesul prin care am ajuns la el.

Și apartamentul comunist la care lucrez de ceva timp a fost o aventură, un roller-coaster în project management și gestionarea de resurse subțiri. E o realizare faptul că în curând îl deschidem și că am făcut un Facebook live din sufrageria lui, cu însuși președintele țării.

Spune-mi despre acest proiect recent, „Acasă în Comunism”. Cum v-a venit ideea, care au fost provocările?
Habar n-am cum a încolțiti ideea. Știu că era 2018, primăvară, și la sediul nostru a avut loc lansarea unui ghid scurt pentru liceeni, pe nume „Partidul te vrea tuns”. Ocazie cu care am pus și de o expoziție cu memorabilia din epocă. Ne-am dat seama că, pornind de la obiecte cotidiene, le putem povesti elevilor legătura dintre un sistem totalitar și viața de zi cu zi. Le putem explica despre democrație prin contrast cu acest regim totalitar. Desigur că o facem într-o manieră interactivă, de învățare experiențială.

E nevoie de un astfel de laborator pentru a depăși lecțiile teoretice și seci din școală. Pentru a le explica, pe limba lor, care-i miza unui sistem funcțional. De ce să le pese, cum îi afectează pe ei administrația publică. Uriașa provocare a fost legată de logistică și de resurse. Ca să trecem cât mai mulți elevi prin experiență (ei vin cu clasa, câte 30 deodată), a trebuit să ne orientăm către un spațiu mai mare decât clasicele apartamente din blocurile muncitorești. Am omis acest aspect din planificarea inițială, dar am depășit greutățile mulțumită unei inimoase comunități de voluntari și donatori.

Sunt de-a dreptul mișcat de felul în care am lucrat cu toți acești minunați. De la mutat mobilă și prins perdele, până la design și programare web – totul a fost făcut pe bază de contribuție voluntară. Principala provocare acum e să-l ținem în viață și după august 2019, ultima lună pentru care avem buget de chirie în spațiu.

Înțeleg că ești și DJ în timpul liber, nu-i așa? De unde pasiunea asta și cum se împacă cu jobul tău de zi cu zi?
Hm, probabil că vine de când eram mic și ascultam Radio Contact, făcându-mi propriile topuri muzicale într-o agendă. Dacă vrei să vorbim în termeni de marketing, e un soi de activare / extensie de brand. Serile mele muzicale se cheamă Funkoteca și sunt un bun prilej să-mi adun laolaltă tribul. E nevoie să ne vedem și la față, într-o lume atât de digitalizată care uneori ajunge să ne însigureze, în loc să ne apropie. N-am aptitudini de DJ, o fac amatoricește, dar se vede că mă simt bine, de-asta cred că mă mai tot cheamă pe la Expirat & co.

Cum vezi noua generație de tineri din țară?
Depinde și unde-i cauți, unde te uiți. Adesea sunt beșteliți tinerii în media – că nu vor să lucreze pe salarii (proaste), că nu stau în școală sau altele. M-am intersectat cu unii care sunt brici, ar putea lejer să-mi ia locul. Capacitatea cu siguranță o au (uită-te la cei de la Consiliul Național al Elevilor sau la cei ce vin la Ideo Ideis-ul de la Alexandria), le trebuie însă motivația. Cred că ar beneficia dacă ar fi oleacă mai uniți, mai orientați spre comunitate.

Care sunt cele mai grele momente prin care ai trecut, în toți acești ani de activism?
Hm, presiunea, la mine, vine din interior. Greu mi-a fost în lupta cu depresia – când ți se pare că tot bagi cărbuni și tot nu arde nimic, adică nu reușești să miști munții. Apoi îți amintești că schimbarea vine lent. Pe lângă ocazionalele văi ale depresiei, burnout-ul a fost și el un moment greu. Degeaba faci risipă de efort, nu e concurs de cine lucrează mai mult.

Cât despre inamic, mi-e greu – în sensul că rămân mut (de admirație) – în fața fake news-ului constant care se proliferează la talkshow-urile știm-noi-cui. E ceva creativitate în acele narative inventate. La TV am auzit o sumedenie de neadevăruri și malițiozități despre Funky Citizens, inclusiv că vrem să băgăm imigranți în casele românilor din străinătate sau că spălăm tinerii țării pe cap cu Constituția noastră, precum Goebbels și a sa propagandă. Cum ziceam, rămân fără replică, dar, până la urmă, și băgarea asta de seamă e un semn că contăm, că deranjăm nițel.

De ce ar trebui tinerii să se decidă să fie mai activi, mai implicați în societatea civilă?
Pentru că de la balcon se vede frumos, dar din stradă se vede schimbarea. Am văzut un pattern în ultimii ani: cetățenii care se activau doar când rahatul ajungea pe preșul apartamentului lor. Când se construia – ilegal – un bloc pe un părculeț din fața casei lor, de pildă. Să nu așteptăm până în al doisprezecelea ceas ca să descoperim că avem drepturi și că merită să ni le cerem. Să educăm piața, să ne amintim de legea cererii și a ofertei.

Normal că autoritățile nu au niciun interes să ne dea, de aceea trebuie să cerem (cererea creează oferta). Ei nu vor să se complice cu fandoseli de tipul respectarea legii care îi obligă să dezbată public înainte să ia decizii. Eu vin și întreb: de ce să-i lăsăm pe ei să ia, de capul lor, decizii care ne privesc pe toți? De aceste decizii depinde dacă vom avea căldură în apartament la iarnă, dacă vom muri de la boli pulmonare grație poluării urbane, dacă părinții noștri vor avea suficienți bani la pensie etc. Implicarea civică e necesară pentru că-ți dezvoltă aptitudini esențiale, într-o lume pusă pe căpătuială rapidă. Vei vedea și că oamenii sunt faini și vei căpăta niște speranță.

Cum vezi tu România peste cinci-zece ani?
Mi-e greu să o văd, căci suntem la un moment de răscruce în 2019 și 2020, ani electorali. O zic pe șleau: dacă ies tot partidele vechi, nu văd nimic nou, doar perpetuarea vechilor metehne. Suntem și într-un context global în care populismul e pe val, de la Italia, Marea Britanie, Polonia, Ungaria, până dincolo de Atlantic, în SUA și Brazilia. Avem un uriaș potențial – suntem a șaptea țară ca populație a Uniunii Europene. Am putea fi un super loc pentru industrii creative, de pildă. Trebuie doar să ne și hotărâm dacă o apucăm spre est sau spre vest. Și apoi să pornim, naibii, la drum.