Elvira Lupșa, om de artă: “Pentru a susține libertatea câștigată trebuie să ne implicăm cumva în viața comunităților de care aparținem și să spunem repetitiv ce nu funcționează, ce nu ni se pare corect”

- - 2 vizualizari

Elvira a crescut și a studiat în Franța și în Statele Unite ale Americii, la New York. De câțiva ani s-a întors în România, acasă, și își duce viața în slujba artelor frumoase. În acest an este coordonator al prezenței României la Bienala de Artă de la Veneția, ocupându-se de producție și management de proiect cu Fundația Plan B, care este producătorul proiectului câștigător din acest an: Unfinished Conversations on the Weight of Absence.

Andrei Crăciun

Elvira Lupșa, dumneata ești trăită prin Franța (Liceul Jules Verne din Nantes – superb!), pe la New York, New York, ce ți-a trebuit dumitale acum, în pragul tinereții, să te stabilești la București, România? Ai simțit aici chemare sau cum?
A fost o decizie foarte personală, deci greu de explicat. Îmi doream cumva să fiu mai aproape de Europa și de mica mea familie din București. Îmi doream mai ales să fiu alături de ambii mei bunici materni în pragul plecării lor dintre noi. Asta a meritat toată greutatea mutării, să îi ‘prind’ înainte să plece. În plus, doream să nu rămân cu o nostalgie falsă față de o țara pe care de mică o cunoșteam ca fiind ‘țara mea’. Năzuiam să am ocazia în viață adultă să descopăr unde au trăit generațiile dinaintea mea și să îmi cunosc mai bine originile. Un prieten din trecut, și el crescut în Franța și mutat recent în România, îmi spunea când s-a mutat aici că există o legătură energetică cu locul în care ne-am născut. Avea dreptate, rezonăm diferit cu țara de unde provenim, așa cum este ea. Acest fenomen provine, poate, din subconștientul emoțional care ne face să tânjim către punctul de plecare. Sau, poate, se naște din aspecte fizice sau chimice specifice cu locul geografic unde am respirat prima dată.

O VIAȚĂ SUPERBĂ (CU NUANȚE)

E inevitabil te întreb: cum a fost (și e) viața dumitale ca fiică a Corinei Șuteu, om cu nume important în cultura română (și nu numai), conducător de institut cultural în Statele Unite, ministru al Culturii în România (în urmă cu trei ani). Ai avut date fiind condițiile o viață superbă, înconjurată de artiști? Sau, ca să spunem așa, au contraire?
O viață superbă. Dar nimic în viață nu este atât de schematic încât să încapă într-un cuvânt. Am avut și am în continuare o viață înconjurată de creatori, de artă, de un spirit deosebit de libertate. Dar aceste ‘superbii’  au venit inevitabil cu contra-partida lor: autonomia a fost însoțită de multă singurătate, libertatea de un simț de reponsabilitate acut și schimbările constante s-au transformat mai târziu într-o anxietate maladivă față de inconsistența și instabilitatea vieții. Dar superbă a fost și este în continuare! Legătură mea cu mama este cea mai formatoare și cea mai frumoasă legătură umană pe care mi s-a dat să o am. Crescând în diferite locuri și schimbând atât de des contextul meu de viață, Corina a fost pentru mine în copilărie sensul constanței și definiția ideii de ‘acasă’. În plus, în timp, relația noastră a evoluat, transformându-se și îmbogățindu-se din nucleu familial într-o prietenie atipică și ajungând mai recent să devină un adevărat parteneriat.

TRĂIND LA BUCUREȘTI, DUPĂ NEW YORK

Ce faci dumneata în țara noastră? Cum îmbunătățești lumea creativă cu experiența dumitale de cetățean al lumii? Zi-ne de la obraz ce face Elvira Lupșa cu viața ei. La Creative Mornings, la Insula 42, la unicat etc. – unde mai faci dumneata.
Când m-am mutat aici aveam convingerea că mă voi plictisi, că nu voi avea cu mine energia New York-ului care te împinge în față în fiecare moment. M-am înșelat, se pare, am ajuns trăiesc fiecare zi diferit de cea care o precede. Asta fiindcă am ales un anumit stil de viață, freelance, dar și datorită haosului șarmant care este viață în București. La Insula 42 sunt printre locuitorii permanenți. Insula este un spațiu laborator-birou-salon, inițiat tocmai de mama mea, Corina Șuteu, ca un loc multifuncțional și dedicat ocrotirii proiectelor culturale. Acolo îmi desfășor o mare parte din activitatea agenției mele de artă și acolo am cele mai multe întâlniri, acolo îmi vin idei, acolo întâlnesc oameni noi și tot acolo mă refugiez când nu mă descurc în lumea largă. Insula tocmai s-a redeschis către public cu o serie de evenimente intitulate Saloanele Insulei care își propun să creeze un spațiu de dialog pentru o societate în progres. Saloanele sunt organizate împreună cu Oana Radu care este co-fondator al Insulei. Împreună planificăm o serie de întâlniri cu oamenii care au schimbat instituțiile culturale din România (fie ele oficiale sau informale) și care povestesc cum și cu ce intenții inițiale au făcut asta. Sperăm ca prin Saloane să gândim împreună soluții și direcții inovatoare pentru a da culturii o reală forță politica și agenților culturali o voce de anvergura în spațiul public. Unicat este agenția de artă pe care am lansat-o din dorința de a face artele vizuale mai accesibile, ca obiect , dar și ca experiență, și de a implementa un model de funcționare mai flexibil decât o galerie și mai sustenabil decât o carieră de curator. Nu am găsit încă formula perfectă între formă și conținut, deci Unicat este un work-in-progress. În acest moment coordonez prezența României la Biennale Arte 2019 (bienala de artă de la Veneția) – unul din cele mai valoroase evenimente dedicate artelor vizuale din lume. Asta înseamnă că mă ocup de producție și management de proiect cu Fundația Plan B care este producătorul proiectului câștigător din acest an: Unfinished Conversations on the Weight of Absence. Un proiect curatoriat de Cristian Nae, expoziția de grup pe care o pregătim la Veneția va aduce împreună trei artiști care nu s-au mai întâlnit până acum în astfel de format; colosal și intim în același timp: Belu-Simion Făinaru, Dan Mihălțianu și Miklós Onucsán.

Foto-Alberto-Grosescu

ÎNTÂLNIRILE DE LA OPT DIMINEAȚA

Și Creative Mornings?
Creative Mornings Bucharest a fost un cadou profesional neașteptat, primit de la Andreea Vrabie, care a fost gazda evenimentelor înaintea mea. Creative Mornings sunt o serie de conferințe matinale în jurul unei teme și care vin la pachet cu un mic dejun și o cafea bună. Modelul s-a născut în New York și în 10 ani a ajuns să existe în peste 200 de orașe din lume. Acest exercițiu lunar mă obligă să vorbesc în public și să fiu mai extrovertită, lucru care îmi displace și am mare nevoie să fiu obligată să îl fac. În plus, conferințele sunt un pretext ideal pentru a cunoaște oameni noi, mai ales cei pe care îi admir de la distanță: “vă invit să vorbiți la CreativeMornings, vreți să luăm o cafea împreună să vă povestesc mai multe?”. Acolo am o echipă simpatică și dedicată, printre care două tinere jurnaliste – Alexandra Țipțer și Elena Văduva – care sunt alături de CreativeMornings de patru ani (consecutivi!). Îmi dau seama pentru prima oară că mă uit la ‘tineri’ și că îmi dau un sentiment profund de speranță. Ai fost și tu pe scena noastră în calitate de ‘creativ suprarealist’ și sper să vii și la următoarea conferință pe care o pregătesc despre tema #WATER. Îl avem că invita pe arhitectul și vizionarul Teodor Frolu – îl anunț în exclusivitate aici – vineri 29 martie la Mindspace, pe strada Dimitrie Pompeiu nr. 8, la acea oră pe care o numești tu ne-românească: 8:30 dimineața.

Viitorul României. Te preocupă această chestiune? Te simți legată de țara noastră și pe mai departe? Crezi că vei îmbătrâni aici?
Nu. Asta este răspunsul la ultima întrebare. Nu îmi doresc să îmbătrânesc aici dacă asta înseamnă să fac față vieții publice din București ca un om în vârstă. Poate viața în provincie mi s-ar părea mai acceptabila ca soartă, dar și acolo bătrânii nu mai sunt o categorie a societății luată în considerare. Am auzit că în Japonia sau în Coreea de Sud este bine să fii bătrân. Poate acolo să plec să îmbătrânesc… Cu seriozitate, mă preocufoarte mult viitorul țării. Încerc să mă implic în diverse demersuri legate de evoluția sectorului cultural și să particip la manifestații. Dar cred că cel mai important este să îmi fac munca cu seriozitate și să fiu alături de oamenii pe care îi admir. Cred că schimbăm țara și prin gesturile de zi cu zi – să mergem la piață cu plasa de acasă, să ne plătim corect colaboratorii, să ne respectam vecinii, chiar dacă stau toată ziua cu ușa deschisă, să zâmbim în autobuz.

foto Catalin Georgescu

ORELE DE EDUCAȚIE CIVICĂ DIN FRANȚA

Cum își manifestă Elvira cetățenia? Ultima dată când te-am văzut ai întârziat la o masă în familie fiindcă te duceai să aprinzi o lumânare eroilor morți în decembrie 1989. Ce faci dumneata pentru libertate – votezi, protestezi, te lași pradă resemnării? Cum procedezi?
Votul este obligatoriu. Crescând în Franța am avut ore de educație civică la scoală care mă plictiseau cumplit dar care m-au învățat ca este un mare privilegiu să votezi. Chiar dacă votez pentru cel mai mic rău, merg la vot de fiecare dată. Protestele sunt și ele foarte importante la nivel simbolic, dar nu au nici o valoare dacă nu sunt acompaniate de acțiuni concrete. Nu neapărat acțiuni politice, nu trebuie cu toții să ne facem un partid. Acțiunile civice sau sociale au la fel de mare importanță. Pentru a susține libertatea câștigată trebuie să ne implicăm cumva în viața comunităților din care aparținem și să spunem repetitiv ce nu funcționează, ce nu ni se pare corect. Fie că aceste comunități sunt magazinul de la colț sau biroul de arhitectură la care lucrăm. Locuiesc într-un cartier eclectic social, unde apartamente modeste se combină cu birouri de avocatură, cu case în paragină. Prin plimbările prin cartier mă întâlnesc și vorbesc des cu Rodica, mamă a 11 copii, care locuiesc toți într-un astfel de casă dărăpănată, fără electricitate sau apă curentă. Cred că ce ar ajuta-o pe Rodica este să vină cineva zilnic la ea și să se ocupe de copii, să îi ducă la scoală, să îi ajute cu temele, să îi ducă la doctor, să fie dedicat familiei ei. Sună utopic, dar dacă fiecare astfel de familie ar avea un delegat social, care să îi îndrume și să pună niște condiții pentru ajutorul primit, cum ar arata sărăcia din București? Știu că am divagat. Încerc să spun că libertatea este un pas ulterior. Mai întâi trebuie să ne preocupăm de problemele structurale ale societății noastre, și sărăcia este, că vrem să o acceptam sau nu, una dintre problemele majore a României – aici vorbesc despre sărăcie nu în sensul lipsei de bani, ci în sensul lipsei de acces: la studii, la informație, la servicii, la mobilitate etc. Din păcate, concret, pentru asta nu fac nimic în acest moment, dar am avut multe perioade în care am lucrat cu asociații a căror misiune o îmbrățișez, cum este Fourth World Movement, și sper să mă întorc la astfel de muncă pe viitor.

ÎN CĂUTAREA UNEI SOCIETĂȚI FUNCȚIONALE

KUBE Musette, Lucian Sandu Milea expo (credit Sorin Lupsa)

Elvira, ce este o societate normală și cum am putea noi să ajungem până acolo (altfel decât emigrând)?
Purtam ieri seară o discuție cu Vava Ștefanescu și cu Farid Fariuz de la Centrul Național al Dansului exact despre acest subiect: normalitatea. Cum putem să construim o societate normală în care artele și cultura sa aibă un loc normal, și noi sa ne simțim normali ca indivizi. Cred că înspre funcțional trebuie tindem, nu înspre normal. Suntem și vom rămâne o societate cu dinamici atipice și cu incongruențe umane. Pentru a deveni mai funcționali, trebuie în primul rând nu ne mai prefacem, să discutam și să acționăm ca și cum absurdul nu este tolerabil.

Pe cine admiră Elvira Lupșa? Ca cine voia ea să fie atunci când era mică?
Evident ca o admir pe mama pentru curajul și perseverența ei în fata unor obstacole de neimaginat și o admir în secret pentru vizionarism. Nu cunosc un om mai vizionar. Admir toți artiștii, cei care își dedică timpul și energia artei, care își organizează viață astfel încât să fie și să rămână creatori. Cei care fac compromisuri pentru a-și susține demersul dar rămân sinceri pe parcurs: lucrează la proiecte comerciale, se zbat pentru fonduri publice, aplică la proiecte în străinătate etc., fără a uita scopul lor de a sublima viața. Îi mai admir în mod deosebit și pe cei care muncesc în liniște, fără să se mândrească la fiecare pas. Oamenii modești sunt de admirat. De exemplu Attila Kim, cu care lucrez acum îndeaproape pentru Bienală. Este un arhitect și un om excepțional și totuși vorbește despre sine rar și fără fanfară.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei și mai tineri decât noi.
Never, never give up. Cum zicea Winston Churchill. Las aici un clișeu într-adevăr, dar atât de relevant totuși pentru aceste timpuri. Valoarea acțiunilor noastre pare complet pierdută și sensul derizoriu și astfel motivația noastră de a acționa este greu de găsit. Dar fiindcă știm că ne îndreptăm inevitabil cu toții înspre moarte, fără a fi morbidă, vă invit să ne îndreptăm cu pasiune. All in all, be kind and persevering.

CITAT
Îi mai admir în mod deosebit și pe cei care muncesc în liniște, fără se mândrească la fiecare pas. Oamenii modești sunt de admirat. De exemplu Attila Kim, cu care lucrez acum îndeaproape pentru Bienală. Este un arhitect și un om excepțional și totuși vorbește despre sine rar și fără fanfară.
Elvira Lupșa, om de artă

comments icon 0 comments
2 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun