Am discutat cu poetul şi traducătorul Tiberiu Neacşu despre literatură, societate şi implicarea cetăţenilor, dar şi despre imensa importanţă a educaţiei în ţara noastră.

Când şi cum te-ai apucat de scris? Te-ai considerat dintotdeauna scriitor?

Sincer să fiu, nu știu momentul exact în care m-am apucat de scris, dar știu că pasiunea mea pentru literatură mi-a fost influențată de bunică-meu pe linie paternă care îmi tot citea poezii și eu, copil fiind, țineam minte cu ușurință strofe întregi.

Treaba asta cu scriitorul e destul de sensibilă. De fiecare dată când sunt etichetat “scriitor”, mie-mi sună-n cap “impostor”. Pentru că, mai degrabă, sunt un cititor și un traducător, decât un scriitor. Și, dacă ar fi să renunț la ideea asta, aș zice că oricum sunt un scriitor leneș și foarte leneș – am publicat 2 volume de versuri în 13 ani.

Cum e să fii poet în România, te inspiră locul? Crezi că ai putea scrie poezie în altă parte?

În România să fii poet e ca și cum ai fi săritor cu prăjina în Groenlanda. Alunecos, rece, nesigur și, uneori, inutil. Baudrillard vorbea, la un moment dat, despre utilitatea artei și descoperea (surpriză!) că nu are o utilitate practică. Nu e o brichetă, să spunem. Dar are o altfel de utilitate pe care n-aș putea-o defini, dar fără de care nu se poate. Pe de altă parte, Todorov definea (la vremea respectivă) omul contemporan, postmodern, dacă vrei, ca fiind, prin excelență, călătorul. Așa și cu forul poetizant: se ia un om, se așază în diferite spații geografice și se lasă la trăit, liber la experiențe. Cred că poezia vine tocmai din diversitatea experiențelor. Și, ca să-ți răspund la întrebare, nu știu dacă mă inspiră locul ăsta neapărat, dar aici mă simt acasă. Și îmi place să scriu acasă.

Probabil că te întreabă toată lumea, dar se poate trăi în România din scris?

Nu.

De ce scrii poezie şi nu proză? E o alegere sau aşa îţi vin ideile?

Poezia îmi e apropiată, probabil și datorită copilăriei și bunicului meu. În plus, mi se pare mie că poezia reușește să descopere lumea așa cum alte genuri nu reușesc. Se poate argumenta aici, desigur, faptul că limitele, granițele dintre genuri au început să fie atât de fine, încât pare că au dispărut. Dar, totuși, fără să știm de ce, fiecare dintre noi are o definiție foarte clară a acestora. Pentru mine, poezia e genul prin care mă pot exprima cel mai bine. Sunt un cititor de proză, dar nu cred că mă pricep la scris proză. Poate o să-mi încerc, la un moment dat, mâna în proză scurtă, dat fiind faptul că Florin Iaru mi-a plantat o idee în cap, la o bere – mi-a spus că a scrie proză scurtă e foarte asemănător cu a scrie un poem. Îi voi testa teoria.

Cum ţi se pare literatura română contemporană? Există autori din noul val pe care îi citeşti şi pe care i-ai recomanda?

Literatura română contemporană mi se pare efervescentă, vie. Există edituri care dau cărți foarte bune, există locuri și evenimente care promovează literatura română cu o fervoare extraordinară (mă gândesc aici la Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau sau Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets), sunt festivaluri care aduc publicului autorii în carne și oase etc. Cât despre autorii din noul val, da, îi citesc, îi urmăresc cu atenție și învăț multe lucruri de la ei, însă nu-mi plac listele individuale, așa că aș sări peste înșiruirea de nume.

Cum ţi-ai caracteriza scrierile? Te-ai putea înscrie într-un curent?

Caracterizarea asta o las în seama oamenilor care se pricep. Cât despre curente, sunt atâtea “-isme” vehiculate acum, încât chiar te poți așeza confortabil oriunde. Tind să cred că nu mă înscriu într-un curent.

Te gândeşti să pleci din România? Dacă nu, ce te reţine?

Mi-am pus problema asta de câteva ori, dar nu am dus-o până la capăt. Cred că în România se poate construi, cred că suntem la începutul unui demers civilizator și cred (naiv, s-ar putea spune) că, ușor-ușor, căpătăm o conștiință europeană și chiar și globală care sper să nu ne lase să alunecăm pe panta unor extremisme periculoase.

Cum vezi viitorul României? Ţi se pare că mergem într-o direcţie bună, mai lent sau mai rapid? Care crezi că ar fi lucrurile pe care ar trebui să le schimbăm sau îmbunătăţim, ca societate, pentru a avansa?

Spuneam mai devreme că se poate construi în România și că sper să nu ne întoarcem în timp. Am senzația din ce în ce mai acută că oamenii încep să raționeze cu propriile lor creiere, că încep să-și pună întrebări și că prind o conștiință civică din ce în ce mai accentuată. Fie că se-ntâmplă asta pe platforme social media, fie că se-ntâmplă în stradă, vreau să cred că am ajuns în punctul în care, ca societate, ne dăm seama că o educație raportată la vremurile pe care le trăim e fundamentală.

Am, în schimb, o problemă cu cei ce reacționează în loc să dialogheze, cu personajele care se pricep la orice, cu această mentalitate enciclopedică pe care, să-mi fie cu iertare, o afișează cu ostentație oamenii cu ego-uri gonflate. Poate aici ar trebui să ne mai așezăm un pic, să ne autoevaluăm cu mai multă onestitate și să recunoaștem – că nu-i nici o rușine – că nu știm să punem silicon la cadă, și, în consecință, să apelăm la cineva care știe să facă lucrul ăsta bine.