După ce câţiva ani şi-a făcut un nume în stand-up-ul din România, Radu a decis să emigreze şi să producă umor în engleză, pentru că aşa a simţit că poate fi mai relevant. Nu neapărat pentru avere, cât pentru a-şi putea freca coatele cu mari comici pe care îi admiră, ca Norm Macdonald sau Louie CK.  Despre ce înseamnă să scrii şi să spui glume într-o limbă străină, condiţia imigrantului în stand-up şi comici de urmărit, puteţi citi în rândurile de mai jos.

Cum ai ajuns să faci stand up în Anglia? Ai avut un plan în sensul ăsta sau ai ajuns acolo şi ai încercat?

Ăsta a fost planul, făceam deja stand-up în România şi voiam să ajung în America, dar acolo e mai greu cu vizele pentru români, aşa că am ajuns în Anglia şi, sincer, sunt foarte bucuros că sunt aici, pentru că e o scenă mult mai realizabilă, ca să zic aşa.  E şi ţara foarte concentrată, compactă, poţi ajunge cu maşina de la un show la altul, pe când în America distanţele sunt mult mai mari.

E şi un alt nivel al industriei, mai uşor de pătruns să zicem, mai mult loc pentru începători?

Loc este peste tot pentru începători. Aici se mută şi mulţi oameni din America, mulţi din Canada, din multe ţări, că na, e fost imperiu. Deci cei mai mulţi sunt din Australia, Canada, India, din Commonwealth. În America sunt foarte cunoscuţi acum cei de pe Netflix şi cei care au legături cu Hollywood-ul, care apar în filme, trebuie să te duci mult la audiţii, dar pentru comedianţi cum sunt eu Anglia e un loc mai bun. Eu nici în România nu prea am fost la audiţii, îmi fac spectacolele şi sunt mulţumit.

A fost un ţel să faci stand-up în engleză, ţi-ai dorit asta în mod special?

Da, voiam să fac în engleză, voiam să şi plec un pic din ţară, că mi se pare că e sănătos pentru orice om să facă şi asta. Aveam abia vreo 26 de ani şi deja mi se părea că văzusem cam toată ţara, aşa că am mers întâi în Los Angeles, unde am stat două veri, apoi Anglia.

Gândind în română, nu îţi e mai greu să îţi faci materialul în engleză?

Nu neapărat, că mai gândesc şi în engleză. Adică de la o idee care mi-a venit în engleză merg mai departe şi scriu în engleză, ce-mi vine în română scriu în română, sunt separate. E mai uşor dintr-un punct de vedere, că ai deja ceva despre care să vorbeşti, adică despre ţara ta, că n-au mai văzut comici din România, dar e greu pentru că nici nu sunt deschişi spre alte subiecte în afară de ăsta. Adică nu poţi să le vorbeşti de relaţii, că zic “lasă, că cu nevestele ştim noi mai bine, tu zi cum e în România”. Publicul, în general, aşteaptă să-I confirmi ce crede deja despre tine, ca imigrant, despre ţara ta, obiceiurile de acolo. Dar, încetul cu încetul o să dărâm stânca aia, că nu mă grăbesc, nu am altceva de făcut cu viaţa mea (râde). Poţi să faci asta, să-I dai publicului ce vrea să audă, dar artistic vorbind, chiar dacă sună un pic snob, nu poţi să ajungi foarte departe făcând asta. Dacă ştii deja ce aşteaptă oamenii, înseamnă că s-a mai făcut. Pleci de la premisa că sunt zeci de mii de comedianţi în lumea asta şi, chiar dacă aici nu mai e altul din România, mai sunt din Malaezia, din Polonia, din Ucraina, din Italia, aşa că la un moment dat încep să semene glumele, au aceeaşi linie şi devin plictisitoare. Ca la sitcomuri: dacă te uiţi la unul din anii ’90, apoi din 2000 şi unul din 2015, se vede o schimbare de linie, de stil.

Cum de ai plecat în 2015, chiar în plină explozie a stand-up-ului românesc, odată cu emisiunile de youtube şi apariţia Comedy Central?

La noi au fost mai multe explozii d-astea. A fost una prin 2006, când am început noi să mergem prin ţară, în loc de o seară pe săptămână pe care o făceam în Bucureşti. Apoi a mai fost una prin 2012 şi cea mai mare, zic eu, în 2016, când a apărut IUmor. Deci aş putea spune că în 2015 când am plecat eu nu era chiar pe val. Oricum, a contat în principal că nu aveam ceva anume pe care să vreau să-l fac în ţară, aşa că am zis că e momentul potrivit. Nu sunt hotărât dacă vreau să rămân de tot, voi vedea. Mie îmi place în România, singura chestie care mă deranjează un pic, profesional, e că fiind în română materialul, nu poţi să influenţezi aproape deloc ce se întâmplă în comedie. Dacă faci în engleză, chiar şi dacă nu eşti foarte bun, poţi să ai un noroc, un show care prinde şi începi să ajungi ori la Tokyo, ori prin Australia, te dezvolţi. În România, în română, ai un anumit plafon pe care n-ai cum să-l depăşeşti. Poţi să mergi să faci spectacole pentru românii de pretutindeni, dar atât, nu eşti recunoscut dacă te duci la New York. Eu m-am apucat fiind obsedat de Seinfeld şi Louie CK. Pot să umplu câte stadioane aş umple în România, când ajung la New York şi mă duc la un club de comedie, tot trebuie să plătesc intrarea şi să îl rog pe Louie să-şi facă o poză cu mine. La asta mă refer mai mult, la respectul în comunitate, că nu mă aştept acum să mă ştie orice mătuşică din Bulgaria, dar vreau să am şi eu şansa să lucrez în cluburile unde a lucrat el. E şi o legătură destul de puternică între scena din New York şi cea din Londra, aşa că pot spune că ne învârtim în aceeaşi lume, pentru că cei din America, când vin aici, în afară de showul de pe stadion sau sală mare de spectacole, mai mereu bagă un set şi într-un club, aşa că dau de ei şi asta mă încântă mai mult decât un potenţial succes pe care l-aş fi avut în România.

Având deja experienţă pe scena din Londra, observi diferenţe de stil între stand-up-ul din România şi cel englezesc?

Mai mult diferenţe de organizare, aş zice. Oricum, nu mi se pare că sunt diferenţe mai mari din punctul ăsta de vedere între România şi Anglia sau Anglia şi America. E vorba de cum e organizată industria, care ţine şi de nivelul de dezvoltare. În România sunt 4 cluburi de comedie, ale comedianţilor care şi fac showuri în ele, alături şi de alţii, evident, iar aici e concurenţa mai mare, care influenţează şi materialul, îl face mai rapid, mai concis. Pe de altă parte, în România, făcând stand-up înclubul tău sau al prietenilor, ai libertatea să experimentezi mai mult, poţi fi mai curajos cu materialul.

N-am văzut nicăieri un “special” al tău, un show de 45 de minute sau o oră, când acum toată lumea are măcar un astfel de spectacol pe net.

Eu am plecat din România înainte să ajungă şi la noi moda asta, iar aici nu am făcut, pentru că nu e ăsta specificul. Chiar acum două săptămâni mi-am făcut canal de youtube unde mai pun bucăţi de spectacol, dar scurte, aici astea prind. În Polonia e la fel ca la noi, dacă pui un spectacol lung ai mai multe vizualizări decât la o bucată de 5 minute. Aici nu prinde. Plus că îţi ia timp să scrii un show de o oră şi pentru mine nu rentează, că mai am spectacole pentru comunităţile de români, dar puţine, nu pot concura cu cei din ţară, care au 10 pe lună.

Atât în Anglia, cât şi în România, trăieşti şi ai trăit din comedie?

Da, sunt comediant full time. Ca să mă laud, sunt singurul din Europa de Est (care activează aici). În România m-am apucat din timpul facultăţii, aşa că numai bine am mai stat pe banii părinţilor până am absolvit, iar apoi deja mergea destul de bine cât să-mi permit să nu fiu nevoit să-mi caut alt job. Aici e altceva, am stat vreun an numai în probe, aşa merge treaba. De când faci primul open mic, până la primul show plătit într-un club, trec 12-14 luni, cam aşa, dacă totul iese ţiplă.

Ca orice străin, vorbeşti engleza cu accent; ăla de pe scenă e accentul tău sau îl forţezi pentru a contura un personaj?

Nu, e accentul meu. În general în stand up e bine ca pe scenă să fii cât mai apropiat de cine eşti în realitate şi eu asta încerc. E adevărat că de când scriu o glumă şi până o pun pe youtube, durează cam un an, timp în care o folosesc în cluburi, aşa că ce vezi acum e probabil engleza mea de acum un an (râde). Mi se pare că dacă te încadrezi voit într-un anume personaj, devii unidimensional, nu mai ai unde să te duci. Eu încep cu nişte glume despre România, că e regula vorbitului despre elefantul din cameră, dar după aceea încerc să abordez teme generale. Sper să se ducă uşor-uşor moda asta a personajului străin stereotip şi cred că o să se ducă, deja în filme nu prea se mai vede, nu mai poţi face indianul ăla tipic, la fel cum nici eu nu vreau să fiu Borat.

Ce comici de stand up îţi plac şi de care crezi că eşti mai apropiat ca stil?

Poţi să le zici chiar influenţe, cred că toată lumea le are. La mine cred că au fost, în ordine: Seinfeld, Jon Stewart, Louie CK şi acum Norm Macdonald. Mai sunt şi mai noi care sunt foarte mişto. Îmi place foarte mult de Mark Normand, care tot apare pe la Conan (O’Brien), iar din Anglia, chiar dacă o să sar o grămadă, că nu-mi vin acum pe loc toţi, Alistair Williams, Rory O Hanlon, cu care am şi avut showuri, Paige Weldon, care a fost de curând la James Corden, ca să fie şi o fată, să nu par sexist.

Mai există glume noi sau crezi că sunt mereu aceleaşi teme, doar diferă abordările?

Teme noi apar tot timpul, odată cu schimbarea societăţii. Gluma e o reflecţie a societăţii. Ţine de o curbă a învăţării oarecum, că la început totul ţi se pare nou, după aia ţi se pare că s-a ajuns la saturaţie şi nimic nu te mai poate surprinde, apar alte surse de umor şi se ia de la capăt. Ca în tenis, până pe locul 1000 mai ajungi, dar de acolo până pe locul 1 e al naibii de greu, trebuie mult efort, normal că vor fi doar câţiva. Trebuie să asculţi multă comedie ca să te prinzi că sunt glume noi, doar trebuie căutate, la fel ca în muzică.

În comedie e ca în literatură, trebuie să consumi mult până să te apuci să scrii?

Cred că depinde de om, de stil, se poate întâmpla oricum. Eu am văzut multă comedie de când eram mic, mi-a plăcut mereu foarte mult. Acum, prin natura meseriei, văd mai multă comedie live decât pe net. Sunt şi comici care au văzut foarte puţină şi au avut succes, sunt şi care au văzut aseară un Kevin Hart şi urcă pe scenă crezând că în două săptămâni or să umple şi ei stadioane, când lumea de fapt râde de ei, sunt cazuri şi cazuri. E ceva de zis şi despre natura domeniului, că e unul în care e bine să încalci de multe ori regulile, dar ca să le încalci trebuie să le ştii, sau le încalci neştiindu-le şi poate părea că ai făcut-o intenţionat.

Vorbind de reguli, sunt în comedie reguli bătute în stâncă, pe care nu ai voie să le încalci?

Nu, doar depinde cum o faci şi de rezultat. Cred că pentru orice regulă se găseşte cel puţin un exemplu de comic care a încălcat-o. Poţi să fii oricât de beat, de murdar, de incoerent, să vorbeşti prea mult sau deloc, cineva a făcut-o. Trebuie să ai o liniaritate a personajului, cred.

Mai eşti legat de România, mai urmăreşti ce se întâmplă în ţară?

Mai urmăresc, dar nu neapărat politică, ca să nu mă întristez. Am urmărit meciul de tenis, semifinala de Fed Cup cu Franţa, de exemplu. Mă bucur un pic că am plecat înainte să vină Dragnea la putere sau Firea la Primăria Bucureştiului, deci pot zice că am plecat un pic curat din ţară, nu ştiu ce s-a întâmplat după. De văzut mai văd, că n-am cum să evit, dar încerc să nu mă afecteze, că oricum nu prea am mare lucru ce face de aici. Nici material pe teme politice nu prea fac, pentru că e foarte perisabil, na, la noi primul ministru se schimbă la 3 luni. Scriu o glumă cu unu, o lucrez, ajung să o dau o lună şi trebuie să scriu alta. Plus că îmi place materialul care să fie relevant mult timp, mai despre natura umană decât despre un dement, nu vreau să-mi dicteze dementul şi glumele şi să mi le ocupe.