a

Irina Maria Iliescu, artist grafic: „Siguranţa şi organizarea bună nu ar trebui să ni se pară un lux”

- - 20- 471 vizualizari

Unul dintre tinerii artişti cei mai apreciaţi din România, Irina Maria a studiat gravură la Milano, la Accademia di Brera, şi deşi pentru moment a ales să se întoarcă în România, nu exclude ca în viitor să trăiască în altă ţară. Despre diferenţele dintre învăţământul superior românesc şi cel italian, provocările vieţii de artist şi cum a trăit experienţa de student în Milano, în conversaţia de mai jos.

Eşti ilustrator şi designer grafic – ai ales această carieră sau a venit cumva de la sine?

Cred că a venit de la sine. Nu îmi amintesc vreun moment al vieții în care să nu fi desenat. Când eram mică, iubeam zilele ploioase pentru că stăteam în casă și ascultam casete cu povești pe care încercam să le ilustrez. Ai mei au observat treaba asta așa că atunci când a venit timpul sa merg la școală, m-au înscris și la cursuri de pictură, extracurricular. Ulterior, în clasa a 8-a, doamna Galan, profesoara mea de la școala de arte, i-a convins pe ai mei să mă lase să dau admitere la liceul Tonitza. La Tonitza, în clasa a 12-a și cumva la momentul potrivit, a venit un profesor nou, Matei Şerban, care a preluat grupa de grafică în care eram eu. Este un artist care m-a inspirat și m-a ajutat să intru la Arte, la grafică. Pentru că parinții erau destul de îngrijorați că după facultate nu voi avea din ce să trăiesc, am încercat să mă orientez spre o latură a artei din care să pot câștiga totuși niște bani, și grafica mi s-a părut cea mai bună alegere.

Ai un stil propriu, recognoscibil, sau diferă în funcţie de proiect/subiect?

Momentan sunt într-o perioadă în care experimentez să îmi adaptez stilul în funcție de proiect. Deși ceilalți îmi spun că îmi recunosc stilul în tot ce fac, eu simt ca nu am găsit încă o “voce” care să mă reprezinte așa de bine încât să rămân doar cu ea. Problema mea veșnică este că există atâtea posibilitați și soluții vizuale din care să aleg, mai ales acum când internetul îți dă acces la tot ce fac frumos oamenii de peste tot în lume, încât mi-e greu să mă hotărăsc.

Care sunt provocările cu care se confruntă un artist grafic?

Cred că cea mai mare provocare este să ai un venit stabil. Am încercat să fiu freelancer la scurt timp după ce am terminat facultatea, dar pentru că nu aveam experiență, nu anticipasem faptul că banii nu vin la timp, lună de lună. Ajunsesem să lucrez toată ziua și să nu am nici un leu, iar câteva luni mai târziu, când în sfârșit intrau banii, deja aveam o grămadă de datorii de acoperit, și astfel iar rămâneam fără nicio siguranță. Dacă nu ai o rezervă de bani pusă deoparte pentru perioadele cu plăți întarziate, viața de freelancer e cam chinuitoare. Așa că după această experiență m-am angajat și fac freelancing în timpul liber, până reușesc să îmi fac un nume și un număr mai mare de clienți stabili (I’m still working on it).

Cum îţi alegi proiectele în care te implici? Există proiecte pe care le refuzi şi, dacă da, din ce motive?

Încerc de multe ori să aleg proiectele care îmi fac plăcere, proiecte din care simt că aș învăța ceva nou, sau de care aș putea fi mândră. Faptul că am un salariu mă ajută să pot refuza proiecte care nu mă atrag, pentru că nu mai depind de banii care ar veni de pe urma lor.

Povesteşte-mi un pic despre cartea Corporatrista? Ce te-a împins spre tema aceasta?

Corporatrista este un proiect personal, inspirat din viața la birou. Am vrut să îmi încerc mâna la bandă desenată și la umor, în același timp să îmi definesc un stil propriu de ilustrație. Cumva a pornit ca o glumă, un răspuns la o serie de ilustrații făcute de un prieten – ”Salariatul”, de Timotei Drob. Sunt practic meme-uri desenate care deplâng viața de angajat și faptul că trebuie să muncim (lucru foarte relatable pentru ca TOȚI facem asta). Eu am ales să fac varianta feminină, iar personajele sunt desenate dupa imagini de stock cu angajate “fericite”. Momentan nu am apucat încă să tipăresc cartea în tiraj mare, dar mă bucur că a fost apreciat proiectul (de ex. la Cele Mai Frumoase Cărți, Romanian Design Week).

 

Ai studiat atât în România, cât şi în Italia – există şi în domeniul artelor diferenţe mari între şcoala românească şi cele din afară?

La Accademia di Brera din Milano, unde am studiat eu, diferența cea mai mare pe care am observat-o consta în atelierele super utilate și profesorii care îți stăteau la dispoziție pentru orice. Eu studiam gravură și desen și după atelierele improvizate pe care le aveam la Unarte, cele de la Brera mi se păreau minunate. Dar adevărul este că așa e normal să fie un atelier de gravură: să existe prese de toate dimensiunile la dispoziția studenților, toți oamenii sa aibă echipament de protecție – halat, manuși și măști – și cuvele cu acid să fie inchise în cutii cu hote FUNCȚIONALE. Siguranța și organizarea bună nu ar trebui să ni se pară un lux. Un bonus era și faptul că toată secția de grafică avea o cladire dedicată și priveliștea de la ferestre era gradina botanică a facultații. Ceva ce mi-a plăcut teribil de mult era faptul că deasupra atelierelor facultății este Pinacoteca di Brera. Cred că e un avantaj grozav că după cursurile de istoria artei doar urci scările și poți sa studiezi pe viu operele artiștilordespre care tocmai ai aflat. Un aspect important este și faptul că facultatea organiza periodic conferințe susținute de artiști contemporani mari– de exemplu, exact după ce am plecat eu acasă (just my luck) urma să aibă loc o conferință cu Marina Abramovic.

Având în vedere că arta este universală, putem trage concluzia că ai ales să rămâi (sau să te întorci) în România? Nu te atrage ideea emigrării?

M-am întors în țară pentru că încheiasem stagiul Erasmus. Aș fi putut să îmi prelungesc șederea dar asta ar fi însemnat să nu îmi mai pot da examenul de disertație, era o complicățenie birocratică. În plus, Milano e un oraș scump și până aș fi găsit o sursă de venit i-aș fi secat pe ai mei de fonduri. Dar pe langă detaliile tehnice, adevăratul motiv pentru care nu am rămas este singurătatea pe care am simțit-o acolo. Colegii Erasmus deja aveau grupurile lor – francezii cu francezii, spaniolii cu spaniolii etc, la fel și italienii care erau deja exasperați de numărul mare de studenți străini și nu mai aveau chef să interacționeze și cu români. Mi-a plăcut orașul și toate activitățile culturale care au loc acolo dar nu am simțit că aparțin. Îmi place când merg prin centru în București că dau mai tot timpul de cineva cunoscut pe stradă, la vreo expoziție sau concert. Poate sună superficial, dar pentru mine e important că întotdeauna ai cu cine să ieși la o bere când ai nevoie de o vorbă bună. În plus, simt că a început să crească și să evolueze comunitatea creativă în ultimii ani – cu evenimente, expoziții și festivaluri, și îmi place sentimentul că fac și eu parte din ea. Pe de altă parte nu pot să nu iau în calcul poveștile amicilor care au emigrat și par fericiți. Mă atrage ideea de a locui într-o țară în care există piață de artă dezvoltată și o cultură bine implantată pentru ilustrație și design.

Legat de întrebarea anterioară, în ce măsură îţi influenţează lucrările spaţiul în care trăieşti (subiectele, stilul etc)?

Când eram în Milano, începusem să fac fotografii cu orașul, care să îmi reflecte starea de solitudine – erau în mare parte clădiri cu arhitectură brutalistă sau minimalistă, locuri reci și nepopulate, spații neprimitoare. Când m-am întors acasă m-am apucat de o serie de desene în cărbune care pornesc de la aceste fotografii, ca un tip de terapie: într-un fel locurile astea au devenit ale mele pentru că le-am desenat, le-am îmblânzit. După primele desene, am continuat să documentez și să desenez majoritatea locurilor noi pe care le vizitez, în special în afara țării, și încerc să păstrez aceeași atmosferă.

În încheiere, cum vezi viitorul României în momentul de faţă? Avem motive să fim optimişti?

Am sentimente mixte legat de acest subiect. Cred că putem fi optimiști atâta vreme cât în ciuda mocirlei politice în care ne aflăm, încă există niște oameni cinstiți și cu inițiative bune, care chiar luptă împotriva unui sistem corupt. Dar eu sunt destul de naivă și nu foarte informată. Îmi dau seama totuși că artele și cultura nu vor avea prioritate până nu se rezolvă problemele mai grave ale țării, cum ar fi corupția, instabilitatea economică, insfrastructura etc.

20 recommended
471 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Răzvan Drăgănescu, artist şi antreprenor: “Văd din ce în ce mai mulţi oameni care au ceva de zis şi poate vom ajunge să o zicem toţi în acelaşi timp”

-

Urmându-şi visul de a deveni arhitect, Răzvan Drăgănescu a ajuns în Bucureşti, unde s-a adaptat rapid, ajungând la doar 26 de ani să îmbine arta cu antreprenoriatul şi să fie chiar unul dintre pionerii stage designului românesc. Deşi este ceea ce mulţi ar numi... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Ionuţ Tătaru, jurnalist sportiv şi blogger: “Cititorii dau buzna pe un articol cu declaraţii ale unui patron, iar cel documentat câteva ore abia adună câteva sute de vizualizări”

-

  Dacă eşti pasionat de sport şi mai ales de fotbal, unul dintre jurnaliştii pe care trebuie să-i urmăreşti este Ionuţ Tătaru. Un împătimit al fotbalului italian, „fan de mic” al lui Internazionale Milano, Ionuţ a intrat tărziu în presă, când avea deja 30... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Cristina Ioniță, nutriționist: ”Nu poţi să te compari cu bunicii, care munceau în soare, făceau sinteză de vitamina D, fără să ştie, şi făceau şi mişcare„

-

„Mulţi părinţi consideră că dacă e gras copilul e pentru că le seamănă. Supraponderabilitatea nu are nicio legătură cu genetica!”, spune Cristina Ioniță, 31 de ani pe care experiența alături de propriul organism a făcut-o să cunoască mai multe decât oame... Mai mult »