Laura Ștefănuț, jurnalistă: „Este important ca fiecare să își facă meseria cum trebuie, să aibă compasiune, să fie responsabil și să aibă mai multe întrebări decât certitudini”

- - 1 vizualizari

Laura Ștefănuț este jurnalistă, actuală bursieră la Institute for Human Sciences la Viena. Ea a fost implicată în mai multe proiecte independente, printre care și Casa Jurnalistului și a colaborat cu Digi24 dar și cu mai multe instituții de presă străine. Când se va întoarce din Viena își va relua postul de la Libertatea.

 

Ea a scris despre condițiile de muncă din fabricile românești care produc haine pentru branduri celebre, material publicat în Reuters și preluat de multe publicații străine, ulterior Laura fiind invitată să vorbească la Oxford despre acest subiect.

Am discutat cu ea despre începuturile ei în presă, la ce ar trebui să aspire un tânăr jurnalist, ce subiecte sunt evitate de presa mainstream și altele.

Spune-ne despre începutul tău în presă. Cu ce aspirații ai intrat în acest domeniu?

Am intrat cu o atitudine cât se poate de greșită în presă: mă credeam deșteaptă. Aveam bursă la facultate și fusesem premianta clasei, așa că îmi imaginam că știu să scriu. Am mers la România liberă, ziar pe care-l citeam la vremea aia (2008), unde am avut șansa ca redactorul șef să mă primească internă.

Realitățile de pe teren și interacțiunea cu câțiva apropiați deschiși la minte m-au schimbat fundamental ca om.

Am realizat cât am fost de privilegiată — dacă mă nășteam într-o familie săracă, la țară, șansele să ajung azi jurnalista intervievată de tine erau mult, mult mai mici. Am cunoscut oameni extrem de capabili care abia își permiteau mâncarea de la o lună la alta. Oameni cu toate calitățile umane pentru vieți și cariere de succes, striviți de un sistem ce pare să-și abandoneze cei mai vulnerabili membri.

Așa că mi-am propus să le dau o voce acestor oameni, ale căror povești dezvăluie probleme sistemice din România. Acele povești care pun oglinda în fața societății.

La început speram că o să schimb lumea în mai bine, acum cred că e important ca fiecare să încerce să își facă meseria cum trebuie, să aibă compasiune, să fie responsabil, deschis și să aibă mai degrabă întrebări decât certitudini. Vorba lui Leonard Cohen din minunatul Anthem: “ring the bells that still can ring”. Cred că la asta ar trebui să aspirăm, indiferent de meserie.

Care a fost parcursul tău?

Am bifat câteva din “stațiile” meseriei noastre: am adus în lumina publică teme nediscutate, am văzut cum o investigație lansează o anchetă oficială și condamnări, am fost hărțuită, dată în judecată și bătută în timp ce îmi făceam meseria.

Ca parcurs prin redacții, am început în presa mainstream, stăteam pe lângă echipa de investigații a ziarului România liberă. Era să renunț la presă înainte de a publica primul material de autor, fiindcă editorul îmi respinsese trei drafturi. Am fost inspirată să îl dau și pe al patrulea, care a ajuns pe prima pagină — în mare parte datorită acestui editor didactic și răbdător.

Din păcate, deși am învățat multe acolo, a fost și locul în care am văzut cum moare jurnalismul de investigație (pe fondul crizei economice).

Apoi am intrat în presa independentă, odată cu Casa Jurnalistului, lansată de un coleg de redacție și de revelații. A fost o reală școală pentru mine și mulți alții. Miza era să facem subiecte ample, care necesită timp și răbdare.

Am combinat munca pentru redacții independente cu munca plătită, prin colaborări cu Digi24 și presa străină.

Acum sunt bursieră la Institute for Human Sciences, așa că locuiesc la Viena până la finalul anului. Apoi voi reveni la Libertatea, unde Cătălin Tolontan și echipa au pus de un experiment unic în presa mainstream — au transformat un tabloid într-un ziar de care era mare nevoie în România.

Ai avut momente în care ai simțit că ești discriminată pentru că ești femeie, ca jurnalistă?

O jurnalistă mai în vârstă de la România liberă îmi spunea că e norocul meu că lumea mă crede mai fraieră, zicea că ăsta e un mare avantaj pentru investigații. Se referea la stereotipurile asociate femeilor tinere.

Cred că în multe domenii, femeile au parte de hărțuiri și discriminări, de la pericolul de a-și pierde slujba dacă fac un copil, la salarii mai mici, la hărțuirea sexuală. Sau la ignorarea mesajelor către poliție când sunt violate, bătute, amenințate cu moartea, după cum vede tot mai multă lume odată cu tragedia de la Caracal. Pare că tragedia de la Caracal și noile cazuri apărute în zilele care au urmat au lansat un #metoo românesc — e prima dată când văd cum este penalizat în masă discursul unora care dau vina pe victime și/sau atacă feminismul din România.

Ceva specific presei este că jurnalistele sunt expuse public și sunt uneori hărțuite cu mesaje sexuale, apar diverse stereotipuri care nu se regăsesc în reacțiile la articolele bărbaților. Munca lor de teren, singure de multe ori, le poate expune diverselor pericole.

În 2017 jurnalista Kim Wall a fost violată și tranșată de un antreprenor din Danemarca pe care trebuia să îl intervieveze. Dar și bărbații jurnaliști pot fi uciși fiindcă își fac meseria. În România însă, nu mi se pare că îți riști viața nici ca femeie, nici ca bărbat în jurnalism.

Dacă ar trebui să identifici trei probleme esențiale ale jurnalismului din România, care ar fi acelea?

O problemă esențială este internațională: știrile false. Cum poate jurnalismul să se replieze când a devenit așa ușor ca societatea să fie inundată de fake news? Gândiți-vă că acum a apărut editarea video prin care poți pune orice cuvinte vrei în gura unui personaj. Nu doar că jurnalismul nu e pregătit pentru asta, întreaga societate e depășită.

În România, o mare parte din presa mainstream servește unor interese politice sau economice, deși în redacțiile lor sunt și jurnaliști foarte buni care nu prea au alte opțiuni ca loc de muncă, dacă vor să rămână în presă. În redacțiile noastre se pierd talente și fiindcă mulți jurnaliști sunt puși să lucreze pe bandă rulantă și salarii mici.

Aș mai adăuga că presa privată e vulnerabilă din cauza modelului de business, iar TVR-ul este din păcate un eșec.

Consideri că există public în România pentru presa de calitate (de investigație, materiale lungi, care analizează în profunzime)?

Clar, am văzut asta cu ochii mei încă de la începuturile în presă. Deși editorii cu experiență mai mare ne spuneau că nu mai citește nimeni materiale lungi vedeam, împreună cu alți colegi tineri, că cu cât documentam mai mult, cu atât prindea mai bine la public.

Jurnalism precum cel de la Decât o Revistă, de la Recorder, RISE etc. există pentru că sunt niște echipe dedicate de jurnaliști, dar și fiindcă există public.

Interes există, întrebarea este dacă vor fi suficienți cititorii care să susțină și financiar aceste redacții, pe termen lung.

Care crezi că sunt subiectele importante prea puțin abordate de presa mainstream? De ce sunt ele evitate?

Sunt evitate de exemplu subiecte care contravin intereselor economice sau politice ale patronului. Cred că Libertatea este singurul ziar unde am văzut o anchetă împotriva companiei care plătea cea mai mare publicitate din ziar. Dacă vă mai amintiți, acum câțiva ani presa mainstream nu zicea nimic rău despre Roșia Montană Gold Corporation, în mare parte fiindcă aceștia pompau masiv bani prin publicitate. În prima zi de proteste masive față de RMGC, presa continua să tacă, nu acoperea un subiect major de interes public, cu zeci de mii de oameni în stradă.

Mai sunt unii jurnaliști care au stereotipuri și aleg din realitate doar ceea ce le confirmă ideile preconcepute. Aceștia ratează subiecte importante.

În rest, nu sunt tratate corespunzător subiecte care necesită timp. Sunt fușărite nu din rea-voință/stereotipuri, ci din grabă.

Graba ne poate dezumaniza indiferent de meserie. Există un experiment (replicat) prin care cercetătorii încercau să afle care religie îi face pe oameni mai înclinați spre compasiune față de semeni. Au luat un grup de studenți, le-au povestit pilda biblică a Bunului Samaritean (unde un străin ajută un om abandonat de cei care îi împărtășeau religia). Apoi i-au trimis pe acești studenți într-o altă clădire, iar pe drumul lor au pus un om care părea în nevoie urgentă de ajutor, la fel ca în pildă. Au analizat  cine s-a oprit și au realizat că, indiferent dacă credeau în vreun Dumnezeu sau erau atei, au ajutat doar cei care nu se percepeau ca fiind pe grabă.

Cum arată viitorul jurnalismului de investigație din România?

Pe termen scurt, cred că arată bine, mai ales în zona independentă și locuri ca Libertatea. Pe termen mai lung, poate că evoluția AI (inteligență artificială) va impacta masiv și modul în care se face jurnalism. Sau poate schimbările climatice vor afecta atât de mult civilizația și specia noastră, încât lupta pentru supraviețuire va duce la colapsul instituțiilor de acest fel. Să nu uităm că oamenii de știință ne-au avertizat că am intrat în a șasea extincție globală și că mai avem doar un deceniu în care putem acționa.

Ai simțit vreodată că ești cenzurată sau că se pune presiune pe tine pentru a abandona un anumit subiect? Și mai în general, cât de liberă este cu adevărat presa din România?

Eu am fost co-autoare a unor rapoarte internaționale pe libertatea de exprimare și cenzură în presa românească încă din 2012. Am fost vocală și privită ca o persoană care va ieși public dacă îi este cenzurată o anchetă. Contactul meu pe investigații cu presa românească mainstream a fost foarte limitat până acum(am lucrat cu presa străină și cea independentă). Așa că nu am ajuns în fața cenzurii. Dar ce am auzit de la colegi m-a dezamăgit teribil.

Care este materialul de care ești cel mai mândră?

Mândria nu face parte din sentimentele pe care le am față de subiectele mele, mai degrabă mă simt recunoscătoare că am avut șansa să pun umărul la înțelegerea realităților în care trăim. Mă simt copleșită de curajul unor oameni, în timp ce mă revoltă nedreptățile.

Materialul care a avut cel mai mare succes internațional a fost despre condițiile de muncă din fabricile românești care produc haine pentru branduri celebre. Articolul pe care l-am publicat pe Reuters a fost preluat de multe publicații din lume. Mai târziu am făcut un documentar cu televiziunea europeană ARTE, care a avut la rândul lui impact în rândul audienței. M-am mirat când am fost invitată să vorbesc la Universitatea Oxford pe subiect.

Cred că asta s-a întâmplat fiindcă a oferit o altă narativă decât cea cunoscută de majoritatea consumatorilor: că muncitorii din Asia sunt exploatați în timp ce “Fabricat în UE” înseamnă fair trade. În presa din România am văzut chiar articole care spuneau că investitorii deschid fabrici, dar românii nu vor să lucreze în ele fiindcă sunt “leneși”. Nu îi întreba nimeni pe acei români de ce demisionează după câteva luni.

Care  a fost cel mai dificil moment din cariera ta și ce ai avut de învățat de atunci?

Îmi amintesc că în cazul investigațiilor pe tema fabricilor care produc pentru branduri celebre aveam noaptea coșmaruri că se află care mi-au fost sursele din fabrică —cu consecințe teribile pentru ele.

Când am fost dată în judecată, în aceeași poveste, am fost afectată din cauza impactului pe care l-a avut față de familia mea. Am învățat că este foarte importantă solidaritatea celor din jur, le rămân recunoscătoare editorului meu, Andrew Grey, avocatului Găurean, care s-a oferit să mă reprezinte pro-bono și tuturor celor care mi-au fost alături. Până la urmă fabrica și-a retras procesul, am scris despre toate astea.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist aflat la început de drum?

La fel ca în alte meserii, cred că atitudinea cu care îți faci treaba creionează foarte mult din întreg parcursul profesional.

În jurnalism, unele dintre cele mai bune povești se nasc din revoltă, dar ăsta e doar un punct de pornire.

I-aș spune unui tânăr jurnalist că e mare nevoie de el/ea. Ca sfaturi: important să asculte, să nu se creadă deștept, să fie conștient că se poate înșela și atent la consecințele acțiunilor sale. Să își facă meseria cu deschidere, compasiune și modestie. “Ring the bells that still can ring”.

comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu