Ştefan s-a implicat în programul Let’s Do It Romania acum mai bine de 10 ani, după ce deja îşi clădise o carieră de succes, simţind nevoia de a oferi ceva înapoi societăţii, iar acum este preşedintele asociaţiei. Cum au fost aceşti ani, ce obstacole au întâmpinat, dar şi ce bucurii şi satisfacţii au trăit el şi colegii lui, în rândurile de mai jos.

Când a început proiectul Let’s Do It Romania şi de când eşti tu implicat în el?

A început în 2009 şi am fost parte din echipa de fondatori. Au fost două fondatoare iniţial, care au auzit de proiectul similar din Estonia, undeva prin iulie-august 2009, iar apoi prin octombrie a fost prima, să zicem, întâlnire operativă, prin care am pornit mişcarea în România, la care am fost şi eu. În momentul de faţă sunt preşedintele asociaţiei.

Ce te-a făcut acum, deja, 10 ani să te îndrepţi spre această cauză, a protejării mediului?

Eu am crescut la ţară, în nordul ţării, aşa că am avut mereu un mare respect pentru natură şi tot ce ţine de ea, pe urmă am fost ghid montan foarte mult timp şi am văzut o grămadă de peisaje superbe stricate de diverse lucruri aruncate sau abandonate de noi, oamenii. Apoi oraşele din România, unde este o mizerie totală şi un management absolut dezastruos al deşeurilor. Era şi un moment în care eu eram ok din punct de vedere profesional şi am zis că e timpul să şi ofer ceva înapoi societăţii, ceva mai consistent, şi cum în politică nu am fost tentat să intru, ideea asta mi s-a părut destul de mare şi nebunească încât să aibă un impact. Cam astea au fost motivele pentru care am ales Let’s Do It, deşi la momentul ăla părea o chestie cel puţin utopică – toată România unită, voluntariat, sute de mii de oameni de pe toată suprafaţa ţării, cu toţi participând fără partizanate politice sau de altă natură. M-am gândit că ceva atât de greu de conceput, dacă iese, ar putea să schimbe, să recreeze cultura voluntariatului în România, lucru care s-a şi întâmplat până la urmă. A fost prima mişcare de masă, la nivel de sute de mii de oameni.

Există o evidenţă a numărului de persoane implicate în acţiunile LDIR?

Până acum, în şase curăţenii naţionale, au fost  1,8 milioane de persoane implicate. E un număr mare şi numerele sunt importante, dar nu e doar despre numere, mai importantă e cultura. Şi am zis de curăţenii, dar LDIR nu înseamnă doar curăţenie, în timp am rafinat şi diversificat destul de mult activitatea, am dus-o spre educaţie, upcycling şi multe altele. Cei mai mulţi participanţi într-o zi am avut anul trecut, în jur de 370.000 de oameni într-o singură zi. Iar oamenii de care vorbim nu sunt mereu aceiaşi, pentru că ştim că sunt peste 100.000 de oameni care pleacă din România în fiecare an, care în mare parte se încadrează în publicul nostru ţintă. Deci ne bucură că vin mereu oameni noi. Ca dată statistică importantă în sensul ăsta, 50% din participanţii la acţiuni sunt elevi şi studenţi.

Cât de implicaţi ţi se par românii în această cauză a curăţării şi protectiei mediului? Se vede o îmbunătăţire în acest sens în aceşti 10 ani?

O îmbunătăţire există şi e vizibilă, cu siguranţă. Când am început, mergeam într-un loc, groapă ilegală de gunoi sau orice alt loc, găseai o bucată de plastic aruncată şi te gândeai că o culegi şi gata, doar că de sub ea mai apărea ceva, trăgeai şi de aia şi apărea altceva, şi tot aşa până ajungeai efectiv să sapi o groapă şi să scoţi manualul de folosire a AK-ului din ’56, cranii de oameni şi cine ştie ce alte nebunii. Am găsit tot ce e posibil, tot la ce te poţi gândi, produdul a 70 de ani de neatenţie acordată mediului în România. De prin al patrulea an deja am început să găsim deşeuri mai recente, pentru că ce era istoric deja curăţasem destul de mult. Dacă vorbim de cultura noastră a voluntariatului şi protecţiei mediului, România are foarte multe probleme, dar în acelaşi timp are şi foarte multe soluţii. Sigur, când vorbim de copii bolnavi, de donare de sânge şi multe altele, mediul nu pare chiar prioritar, pentru că noi nu avem o cultură a responsabilităţii sociale, şi atunci aceste teme tind să intre în competiţie în ce priveşte fundraisingul, atragerea de voluntari etc. Asta zic eu că e destul de rău, am zis tot timpul că nu cred într-o competiţie a cauzelor care fac bine României şi în general. E clar că atunci când vrei să faci un bine, mediul nu e primul care îţi vine în minte, dar cred că asta e şi parte din provocare, să discutăm despre o temă care nu pare prioritară, poate pe un loc 7-8, dar în acelaşi timp să reuşeşti un program care să recreeze cultura voluntariatului de la noi.

Cu instituţiile statului cum colaboraţi, cât ajutor primiţi din partea lor?

Noi am împins foarte mult spre colaborarea cu ei, pentru că fără implicarea lor e foarte greu să aduci o schimbare sistemică, oricât ne-ar plăcea nouă ideea că facem noi, ca indivizi. Fără a schimba statul nu o să putem să schimbăm profund România. Noi am avut în fiecare an parteneriate semnate cu Ministerul Mediului, Ministerul Apelor şi Pădurilor, cu Ministerul Afacerilor Interne, penitenciare, Jandarmeria, CFR, cu toţi. Într-un an chiar am avut peste 15.000 de angajaţi CFR care au curăţat calea ferată în toată România. Asta e cultura pe care trebuie să o construim în România, o cultură a colaborării, pe care nu o avem, funcţionăm foarte silozat, ca societate şi ca indivizi. Dacă nu învăţăm să lucrăm împreună, nu o să obţinem niciodată ce ne dorim. Noi gândim foarte mult în zona asta de tabere – oraşe sărace vs oraşe bogate, politicieni vs cetăţeni, de stat vs privat. Aşa nu funcţionează lucrurile şi nu o să reuşim o schimbare adevărată şi durabilă. Ca să-ţi răspund mai concis, colaborarea a fost mai bună şi mai rea, ştii cum e, până la urmă oamenii contează şi de ei depinde. Dar la nivel sistemic nu există nici destul  knowledge, nici dorinţă.

Totuşi, 15.000 de lucrători CFR participanţi la o acţiune de curăţare este o cifră impresionantă.

Da, este, dar pentru o astfel de acţiune ai nevoie de peste 1000 de organizatori. Şi sunt, într-adevăr, oameni de peste tot, din mediul privat, din ministere chiar, dar sunt ei personal, ei împing lucrurile, foarte rar vine o iniţiativă sau o implicare sistemică. Sunt mulţi oameni care discută cu mulţi oameni şi prin puterea convingerii lor le arată că asta e o cauză bună. Ceea ce e fain, până la un punct.

 În afară de aceste parteneriate de care ai vorbit, cum atrageţi voluntari?

Noi am avut câteva programe mari de educaţie, aici aş aminti Let’s Get Green, dar şi altele. Am fost în şcoli şi am proiectat filme educative pe aceste subiecte, de exemplu. Am fost în Deltă şi am făcut proiecţii de filme dedicate zonei pe unde am putut, de la căminul cultural până în birtul satului. Filme, cum spuneam, despre ce înseamnă Dunărea şi Delta şi protecţia mediului şi cum dacă arunci lucruri în Dunăre, aia mănânci. Apoi avem oameni care merg şi discută cu toate consiliile judeţene, inspectoratele şcolare, cu profesorii. Ei, profesorii, au fost principalul nostru sprijin în orice judeţ. Au crezut şi cred foarte mult în asta şi încearcă mereu, pe cât posibil, să vină cu lucruri concrete şi idei de ajutor. Avem o reţea de profesori în toată ţara, cu care discutăm tot timpul şi în momentul în care trimitem un mesaj, toată lumea se racordează la mesaj.

Având şi o carieră, separat de LDIR, cum se împacă cele două? Cât de greu e să găseşti timpul necesar, să te organizezi?

Uşor nu e şi e indiscutabil faptul că implică anumite sacrificii. În plus, mai trebuie adăugat şi al treilea plan, care e familia. Sigur, toate trebuie aliniate sau împletite foarte atent ca să funcţioneze. Eu mi-am unit cumva pălăriile, adică partea de responsabilitate socială o am şi în mediul corporate. Sunt CEO-ul companiei de microfinanţare a BCR din România. Vorbind de viziune, încercăm să le dăm oamenilor libertatea de alegere prin acordarea de produse bancare care să-i ajute să-şi câştige independenţă financiară. Asta înseamnă că le facem training financiar, ajutăm economia reală a României, îi ajutăm să se dezvolte. Când e cazul. Ştii, vorbim foarte mult despre această temă a antreprenoriatului. Noi vrem să ajutăm oamenii să-şi dea seama cât mai repede dacă antreprenoriatul este pentru ei sau, dacă nu, să înţeleagă să lase deoparte astfel de vise şi să fie nişte angajaţi buni unde pot. Pentru că adevărul simplu e că nu oricine e făcut pentru antreprenoriat, dar asta se înţelege cel mai bine fiind expus lucrurilor care ţin de el. La fel cum voluntariatul nu este o tradiţie a României, la fel şi antreprenoriatul, dacă vorbim de perioada comunistă şi ce a urmat. Înainte erau destui, dar nu mai sunt, sunt pe la Canal sau pe unde mai sunt, ca şi ai mei din familie. Deci sunt două lucruri majore pe care ar trebui să le reconstruim în societatea românească, iar pentru mine e dream life să pot să lucrez şi să unesc aceste două lucruri în care cred foarte mult.

Iar planul familial este şi el cumva inclus. Maria, fiica mea, are 11 ani, deci a crescut odată cu LDIR. Anul trecut chiar mi-a zis că se bucură că a mai crescut şi mă poate ajuta mai mult. Nepotul meu are 19 ani, a intrat la ASE anul ăsta şi de 4-5 ani în fiecare vară e implicat în acţiunile LDIR. Contează foarte mult să înţeleagă şi să respecte munca, să fie modeşti, să vină cu lucruri concrete în orice fac. Timpul este cea mai preţioasă resursă pe care o ai, atât al tău, cât şi al altora, şi atunci e foarte important să înveţi să asculţi, să te implici, dar să ai şi grijă de timpul tău.

 Ai traversat America cu bicicleta?

(râde) Nu, dar am mai fost întrebat. Se pare că e vorba de vreun văr mai îndepărtat şi cu acelaşi nume. Noi suntem destul de puţini cu numele ăsta, familia mea e combinaţie de greci cu bucovineni. Pe bunică-miu l-au plimbat comuniştii între Stalingrad şi Gulag, ca să nu mai fie, iar pe cei din sud pe la Periprava şi altele, deci nu ştiu exact dacă şi cât avem legătură. Dar am fost de câteva ori prin America. Chiar anul ăsta am fost cu toată familia vreo lună şi jumătate într-un fel de sabatic în America de Sud, dar cam atât, nu sunt mare ciclist. Prefer motorul.

De ce crezi că e nevoie în România pentru a face paşi mai rapizi şi mai vizibili în domeniul protecţiei mediului?

Eu aş duce-o mai departe, nu aş limita la protecţia mediului. Aş zice implicare civică mai degrabă, protecţia mediului e doar o felie. Lucrurile se întâmplă. Poate nu la fel de repede cum ne dorim, dar se întâmplă. Dacă ne uităm cu 30 de ani în urmă, suntem la ani lumină. Acum vedem Piaţa Victoriei, vedem LDIR, vedem Teach for Romania, Magic Camp, foarte multe iniţiative inspiraţionale. Dar ce cred că e cel mai important, e să înceapă să ne placă munca, pentru că toate astea nu se întâmplă uşor, ci cu foarte multă pasiune şi muncă. Dacă înţelegem asta şi ieşim din spatele comentariilor şi mergem în viaţa reală şi facem ceva concret, schimbarea va fi mai accelerată. Să construim comunităţi şi să terminăm cu ura şi dispreţul, oraş vs sat, bogaţi vs săraci etc. Oamenii de la oraş, cu venituri mai mari şi un alt acces la educaţie, să meargă spre cei din rural, să-i scoată din rata de 48% analfabetism funcţional şi multe alte probleme. Altfel vorbim degeaba, că nu putem trăi ca-n Brazilia, cu garduri în jurul cartierelor bogate, nu trebuie să ajungem acolo. Muncă, muncă şi iar muncă. Sună a Lenin, dar ăsta e secretul.