Sergiu Călifar, 30 de ani, transformă spațiul de locuit sau pe cel în care muncim în ceva util și frumos. Sau frumos și util. A terminat Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” în 2014 și s-a avântat în lumea antreprenoriatului, fondând Pure Mess Design , unde acum se zbate pentru crezul său împreună cu echipa lui. Nu se rezumă doar la București, ci se plimbă prin toată țara. Cu treabă. Nu a vrut mereu să fie arhitect, îi plac mult câinii, așa că și-a dorit mai întâi să fie veterinar.

Cine ești și ce faci în lume?

Mă numesc Sergiu Călifar și sunt promotorul echipei de design interior Pure Mess Design. Sunt absolvent al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” și un tânăr antreprenor din lumea design-ului și al serviciilor din piața locală.

De cât timp ești și antreprenor?

Noi (n.a. — Pure Mess Deign) avem cinci ani, acela fiind momentul în care s-a format echipa, de atunci am început să lucrăm total independent.

Cu ce ai început să lucrezi după facultate care s-a terminat când?

Am absolvit facultatea în 2014, iar pe atunci credeam că voi merge spre domeniul urbanismului, asta îmi și doream. Am fost împins, însă, de profesori și asistenți spre design interior, spunându-mi că aș fi mai bun, să mă axez pe direcția esteticii. Inițial, îmi plăcea ideea, dar tocmai de-aia îmi era și frică de ea, ceea ce m-a făcut să am o ușoară repulsie — eu îmi doream proiecte mari, mă gândeam să schimb imaginea orașului, dar, ulterior, după experiența pe care am avut-o în Statele Unite ale Americii, unde am făcut practică fizică, m-a fascinat lumea design-ului. A venit natural să pun lucrurile cap la cap și să merg pe drumul acesta.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru și te-ar întreba ce e design-ul, ce i-ai răspunde?

Dacă ar fi să generalizez și să simplific, ca primă idee, ar fi toată partea estetică și funcțională pe care noi o vedem, o atingem și la care, atât în timpul, cât și la finalul zilei, noi facem parte din ea, fie că vorbim despre spațiul în care muncim, unde, de multe ori, ne petrecem cele mai multe ore, fie că vorbim despre spațiul de acasă, care e spațiul în care tre’ să ne regăsim, care trebuie să ne liniștească, să ne dea energia necesară.

Care e granița dintre artă și funcționalitate în domeniul tău?

E o meserie, noi avem câțiva pași clari; atunci când derulăm un proiect, încercăm, precum un bun psiholog, să ne dăm seama pe cine avem în față — e foarte important să ne dăm seama de la început de direcția pe care fiecare beneficiar și-o dorește, fie că vorbim de stil, fie de parte funcțională, de buget, fiecare om e axat pe o anumită latură mai mult. De exemplu, într-o familie, doamna e mai mult axată pe estetică — să fie frumos, să fie îmbinate texturile, materiale și așa mai departe —, iar domnul vede lucrurile mai practic, îl sperie puțin bugetul, poate; atunci începe o adevărată negociere în care trebuie să avem mereu un plan B.

Deci tu trebuie să fii artist, meseriaș, antreprenor și psiholog.

Și intermediar.

Cum jonglezi cu toate astea?

E un challenge care nu se termină niciodată. Dacă ar fi să fac o medie, o dată la trei luni trebuie să-ți dai un restart sau să te dai un pas înapoi și să te uiți la ce ai învățat, ce ai putea îmbunătăți, cu ce lucruri ai făcut performanță, ce lucruri te-au blocat și așa mai departe. E un amalgam de, să zic, situații, pe care cam o dată la trei luni le analizez și încep să lucrez pe ele. Acum, îmi e puțin mai ușor pentru că în spate am o echipă care-mi este alături; Răzvan se poate ocupa de planșele tehnice, de detalii tehnice, Andrei se poate ocupa să-mi creioneze viziunea și ceea ce eu am discutat cu clientul și am ajuns la niște concluzii și Caty ne poate ajuta cu organizarea ofertelor, bugetelor.

Pare o echipă rodată. Dar când trec lunile alea, bănuiesc că ai și nevoie de reîncărcare, cum faci asta?

Pe mine mă ajută că am reușit să ne extindem cu proiecte în toată țara. Ne-am dorit și am muncit în ultimii doi ani și jumătate în direcția asta, pentru că e foarte greu să pătrunzi într-o piață care nu este a ta, e greu să pătrunzi în alte orașe, unde alți colegi au un nume deja. Și toate plecările astea, chiar dacă fizic sunt obositoare — după cum bine știi, nu avem cele mai bune drumuri —, pentru că sunt nevoit să conduc, multe dintre proiecte se realizeaza conducand noaptea si muncind ziua. Acum, nu ne permitem acei timp morți, să zici că, nu știu, petreci o zi întreagă la locația respectivă, petreci noapte acolo, te odihnești și a doua zi ești pregătit de șantier. Nu, nu e așa, muncești până la cinci-șase în București, îți faci repede bagajul, te urci în mașină, ajungi la cât ajungi, dormi câteva ore și a doua zi tre’ să fii fresh pentru proiectul respectiv. Dar, drumurile în sine, pe mine mă ajută și mă deconectează pentru că am un timp de petrecut eu cu mine. A doua formulă care mă ajută să mă resetez, e faptul că plec o dată la un timp, cu siguranță la trei luni, dacă nu chiar mai des, plec undeva; e o sursă de inspirație.

„AM AVUT MULTE OFERTE PE MASĂ”

Ai început să afacerea asta în România? Te-a tentat vreodată să pleci?

Oh, da.

Și de ce ai rămas?

Nu a fost ceva planificat, lucrurile au venit de la sine. Eram aproape ferm convins că o să plec, aveam opțiuni concrete din diverse țări, diverse joburi.

Aveai ofertele pe masă

Aveam ofertele pe masă

De unde?

Una din China și una din Doha în Qatar. Cei din Qatar mă remarcaseră cu proiectul de licență, le-a plăcut ideea. Și mai aveam ceva posibilități în Europa.

Facultatea a intermediat asta?

Nu

Păi, și cum te-au remarcat? Ai aplicat tu?

Da, eu oricum tot trimiteam și le-am trimis proiectul meu de licență care a fost destul de mare și de impact.

Ce ai făcut la licență?

Noi am avut tema „Orașe sustenabile” și țin minte că toți colegii mei găsiseră subiecte de genul smart city, green city și așa mai departe și eu nu-mi găseam subiectul. Eu eram la o răscruce de drumuri și nu știam pe unde s-o apuc. Toți păreau să vadă cum proiectul lor prinde contur, iar eu nici nu începusem. Mi-am dat seama, după ce am avut capacitatea să mă liniștesc și să nu intru în panica lipsei de timp pentru că n-aveam nici măcar subiectul. Am pus pe masă că eu nu cred în proiectele colegilor mei ca fiind sustenabile, pentru că nimic nu-i nou, totul se reinventează, și am adus conceptul de „Estetica sustenabilității”. Proiectul a fost făcut lângă orașul Doha. Ca scară urbană, ca să-ți faci o idee, proiectul -era  jumătate din oraș. A fost împărțit pe trei segmente: Waterfront, Oasis și Grid. Conceptul a fost despre cum aduci apa in interiorul unui oras din deșert. Cele trei segmente se referă la adaptări ale stilului de viață al fiecărui om. Grid, de exemplu e pentru cei care au un stil de viață foarte alert.

Și ăștia din Doha te-au chemat la ei după ce le-ai arătat proiectul?

Da, era momentul în care se construia foarte mult acolo și se punea foarte mult accent — bine, se pune și acum — pe concepte revoluționare. Și, da, a fost o firmă de urbanism căreia i-a plăcut proiectul nostru.

Cum ai schimbat macazul către design, aici, în România?

Am zis că până să găsesc un job care să mă facă fericit voi începe cu asta. Ne făcusem firma, mai eram în echipă eu împreună cu alți doi colegi care se ocupau de partea imobiliară, tot ce înseamnă vânzări, închirieri și așa mai departe. Și am zis OK, o să lucrez și eu pe firma asta, până o să-mi găsesc și eu un job, așa cum îmi doresc. Ușor-ușor, m-a prins. În prima jumătate de an, în care, poate, multe firme nu au activitate sau au pornirea mai grea la mine a fost invers; în două săptămâni de când am luat decizia am reușit să fac lucrurile să se întâmple, bătând la uși, nu te gândi că a venit de la sine, n-am avut conexiuni, n-am avut nimic. Am început să bat la uși, să le zic oamenilor ce aș vrea să fac.

„SUNT SURPRIZE PLĂCUTE LEGATE DE CLIENTUL ROMÂN”

Cum e clientul român?

Mulți apelează la arhitect pentru că pentru că au nevoie de ștampilă. Probabil, dacă nu ar fi obligatoriu, mulți ar evita asta. În domeniul nostru al design-ului clientul român mai are nevoie de educare, dar sunt și surprize plăcute. Clientul român din ultimii cinci ani are o evoluție foarte mare. Mulți și-au dat seama că nu trebuie să ai foarte mulți bani ca să-ți permiți serviciile unui designer. Noi lucrăm pe bugete. Nu lucrăm pe bugete mici în momentul de față, suntem într-un clasament mediu spre high, dar, la ora actuală, noi nu ne  mai permitem să lucrăm ieftin pentru că am constat că dacă încercăm să lucrăm ieftin, până la urmă, ajungem la prețul pe care l-am propus noi inițial, fiindcă apar tot felul de cheltuieli adiționale tocmai pentru că am încercat să lucrăm cu materiale ieftine. Uneori clienții au impresia că odată ce te-au plătit, ești angajatul lor, ceea ce e fals.

Pe de altă parte, clienții familiști care își doresc și investesc pe zona de rezidențial sunt, în general proiectele cele mai dulci și cele mai interesante, pentru că sunt foarte personalizate. Imaginea unui proiect nu ne reprezintă doar pe noi ca arhitecți, ci și pe client, de-asta proiectele sunt într-un stil eclectic, nu facem un desgin uniforma, care să facă parte doar dintr-un stil.

Regreți că nu te-ai dus spre urbanism?

Nu, absolut deloc! (zice ferm)

Când mergi pe stradă, nu-ți vine să te implici totuși când îți sare ceva în ochi?

Cred că am trecut de etapa asta, iar acum, când nu-mi place ceva, încerc să mă gândesc la o soluție fizică prin care să mă implic cât de puțin o fi. Inclusiv în cadrul proiectelor încercăm să aducem îmbunătățiri când ne lovim de probleme. Profităm de faptul că am ajuns aici și ne ocupăm de chestii extra, chiar dacă nu ni se cer neapărat, pentru că le facem și pentru imaginea orașului.

Hai să ne ducem puțin la cum ai început să te îndrepți către domeniul ăsta. Care a fost primul tău gând?

Cred că primul gând a fost să mă duc către medicină veterinară. Sunt un mare iubitor de câini. Ulterior, după ce m-am apropiat de nișă, mi-am dat seama că nu am un caracter destul de puternic cât să intru în intervenții, ceea ce nu ar fi fost profilul corect pentru o astfel de meserie. Oricum, eu în copilărie, când toată lumea se juca Counter-Strike, eu mă jucam Sims și încă de atunci am avut o afinitatea spre a construi, pe partea asta de estetică, volume și așa mai departe. Țin minte că atunci apăruseră lego-urile, erau foarte scumpe, asta îi scriam lui Moș Crăciun în scrisoare. Iar liceul, unul de profil (n.a. — Colegiul Tehnic de Arhitectura „I.N. Socolescu”), mi-am dat seama clar că asta e direcția, în plus, nu știam să fac nimic altceva. Și deja de prin clasa a unsprezecea am fost 100%.

S-o luăm acum ca la corporație. Cum te vezi peste cinci ani?

Mă văd într-o echipă mai mare; fiecare coleg de-ai mei să aibă o echipă sub ei pe care s-o coordoneze. Mă văd cu o echipă care să depășească zece oameni (n.a. — in prezent suntem 5 cu tot cu mine) și cu care să putem să face în toată țara implementare de proiecte, deci nu doar să facem niște proiecte care arată frumos în randări, ci să make it happen.

Te vezi în România?

Da.

Ce îți dorești de la România?

Mi-aș dori ca schimbarea sau schimbările să devină cât mai uniforme, pentru că unele orașe au început să funcționeze mai bine pe anumite segmente și mi-aș dori să avem capacitatea să putem învăța de la celălalt și să adapta modelul lor.

Zi-mi, dacă vrei, cea mai ciudată cerință pe care ai primit-o de la cineva.

Ciudate n-au fost. Nu o să pot să intru în detalii pentru că sunt confidențiale. Provocarea e să reușești să-l faci pe client să fie sincer și să se deschidă, în sensul că, uite, îți dau un exemplu care, poate, societatea l-ar numi ciudat: am avut un client căruia îi plăcea să bea diverse băuturi de nisa ce contineau alcool (n.a. — alcoolice), dar nu voia să fie la vedere, avea  un spatiu open space și stabilisem de comun acord că din momentul în care cineva pătrunde în zona de zi, poate nu-ți e neapărat cel mai apropiat prieten și atunci ar fi bine anumite lucruri să nu le lăsăm la iveală, ca să nu ne citească ca pe o carte deschisă. S-a deschis la ceva vreme după ce a am început proiectul, nu a avut curaj de la început. Erau băuturi sofisticate. Și asta e o artă. În primă fază i-a fost rușine să spună că și-ar dori integrat un bar pentru îi era frică să nu-l catalogăm ca fiind , un alcoolic, un habar n-am. Mi s-a părut fascinantă provocarea asta de a-l face să se deschidă, că am reușit să-l facem să ne spună dorința asta. Fiecare dintre noi are plăcerile lui, fanteziile lui — și de aici putem elabora foarte mult. E important asta, pentru că e spațiul nostru și e spațiul în care noi tre’ să fim noi, tre’ să ne definească pe noi. Atunci când închidem ușa, suntem noi. Nu mai e nevoie să respectăm vreo regulă a societății atât timp cât nu dăunăm.