Corina Sîrghi are 26 de ani. La 21, a plecat din satul dobrogean în care a crescut, adică din județul Tulcea, și s-a mutat la București. Fără să aibă vreun orizont anume, după cum spune ea. Acum e studentă la Conservator, secția de jazz, dar îi place să cânte muzică lăutărească și alte muzici vechi românesti.

 

Am văzut-o pe Corina pentru prima dată pe acoperișul blocului Magheru One, într-o noapte de vară. Mă dusesem acolo pentru o lectură de poezie, dar am plecat cucerită nu de vreun poet contemporan, ci de vocea ei, când tânguitoare, când plină de forță, de fiecare dată îmbinată într-un mod natural cu multă delicatețe.

Mai târziu, am mers să o văd la un concert într-un club mic, unde părea să fi venit s-o vadă numai prietenii. Cânta, pe-atunci, doar cu Shaun Wiliams, zis Jean Americanu’. Între timp, formula s-a extins și acum Corina cântă cu taraf format din acordeon, contrabas, țambal și vioară. În timp, și publicul lor s-a mai mărit.

Corina ține un tip de concerte la care nu te duci pentru show. Te duci pentru emoție. Pentru că ți se face pielea de găină când o auzi cântând.

Corina, cânți muzică interbelică, doine și cântece de mahala. De unde vine plăcerea pentru muzica veche românească? Nu ai vrut să fii și tu o Inna a României?

Asta mi se pare cumva cea mai grea întrebare, pentru că niciodată nu am știut ce să răspund. Nu mi-am ales eu genul muzical, cred mai degrabă în destin și în faptul că nimic nu e întâmplător. Nu am amintiri cu mine din copilarie care să-mi deslușească acest mister. Ce știu este faptul că niciodată nu am avut dorința asta de afirmare, nu mi-am dorit niciodată să merg la concursuri de voce sau concursuri de talente, pentru mine muzica a fost ceva mai mult.

Ce este, mai precis, genul pe care îl abordezi?

Este un stil care devine sesizabil în comparație cu altele. Peste muzica lăutărească veche s-a așternut praful uitării, dar mai sunt oameni care vin din când în când și-l dau la o parte. Vremea de glorie a trecut, tehnologia a înlocuit multe și a rămas în urmă ceva ce nu vom mai întâlni.

Părinții tăi au vreo legătură cu muzica? Când și de ce ai decis să te faci cântăreață?

Părinții mei nu au legături cu muzica, sunt total opusul. În concluzie, nu am avut o educație muzicală, nu mi-au educat urechea cu nimic. Nu am luat niciodată lecții de canto, nu am fost îndrumată în directia asta. Am văzut pentru prima dată un pian la douazeci și unu de ani. Cântăreață m-am făcut că așa a fost să fie. Mint. Mi-am dorit toată viața, dar n-am avut curaj și poate nici posibilități. Am urmat cursurile unui liceu teoretic, iar partea artistică mi-am construit-o singură, cumva.

Când a început să prindă contur povestea asta cu muzica?

Pai totul a început să prindă contur când am crescut, când am început să simt unele lucuri la altă intensitate. Cum ar fi dragostea.

Când ai început să o iei mai în serios?

Aveam niște idei despre cum voiam să arate totul, dar nu mă așteptam la ce am acum. Socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg. Așa că, atunci când l-am cunoscut pe Shaun, au mers toate altfel. Atunci am început, practic, să cânt de-adevăratelea.

 

Ce făceai până în 2017, când a început să prindă contur formula Corina Sîrghi și taraful Jean Americanu’?

Pai nici nu știu de unde să încep. Am fost ucenic într-o croitorie, unde am învățat să fac foarte multe lucruri. Am vândut bijuterii într-un magazin luxos din mall, am fost și barman de sezon pe litoral…

Acum cânți într-o formulă de taraf, cu un american la acordeon și încă trei instrumentiști, la țambal, vioară și contrabas. Care e povestea, pe scurt?

La început am fost eu și Shaun. După, a venit Marian Șerban la țambal. În formula asta am cântat o jumătate de an, dacă nu și mai bine. Apoi a venit familia Mirea, mai exact Marian Mirea, la vioară, și Cristian Mirea, la contrabass. Știu că nu e ceva nou, nemaiauzit, nemaîntâlnit, dar știu și că nu mulți au curajul să facă asta. Și plăcerea, uitasem de ea.

Cum a reacționat publicul la primele voastre apariții? Există un profil al ascultătorului muzicii voastre?

Cred ca ăsta a fost momentul în care am avut șocul vieții mele. Reușeam să strâng foarte mulți oameni la un loc, foarte mulți oameni care ne aplaudau. Publicul a reacționat întotdeauna peste așteptări și în continuare face asta, iar cel mai frumos este faptul că publicul există și există pentru genul ăsta de muzică.

Ați cântat și prin străinătate?

Noi n-am ajuns nici până la Cluj, darămite în străinătate! Mie mi se pare chirurgie pe creier toată povestea asta, implică atât de multe, încât îți vine să renunți. Trebuie să cunoști oamenii potriviți, oamenii ăia potriviți să cunoască alți oameni potriviți și tot așa.

Cum e faptul că te-ai asociat cu un american? Îți deschide porți?

Asta e o chestie care irită și mă irită rău de tot. Deschide porți acolo unde nu trebuie, unde oamenilor le place povestea, nu muzica. Adică e un om la acordeon, nu e o pisică.

Cum e viața de artist în România?

La mine e frumoasă, nu știu cum e la alții. Când zic că e frumoasă, nu mă refer la partea financiară. Sunt perioade în care abia îmi permit să schimb un bec în casă.

Poți să trăiești din asta?

Da, dar trebuie să am foarte multe proiecte și colaborări.

Ai în plan și alte proiecte muzicale?

Da, am în plan un alt proiect, unul într-o formulă mai mică, respectiv pian și voce.

În ce măsură e importantă școala atunci când vine vorba de muzică? E necesară sau se poate la fel de bine și fără studii?

Este importantă pentru cine vrea. Prefer să nu discut despre asta, dar eu în muzică sunt foarte boemă, vreau emoție și atât. Nu mă interesează dacă îmi scapă vocea de la fumat și nici vreo tehnică vocală anume. “Cântecul care izvorăște din inimă, și nu numai din creier, nu cunoaște frontierele”.

 

Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

În primul rând, ador diminețile. Este cel mai important moment al zilei pentru mine, și singurul moment în care nu mă gândesc la nimic. Dacă mă trezesc la zece, înseamnă că aia este o zi pierdută. Țin foarte mult la tabieturi.

Nu pot să descriu o zi din viața mea, pentru că toate sunt foarte diferite. Dacă e o zi în care stau mai mult pe acasă, îmi place să îngrijesc florile și să fac mutări. Mut lucruri prin casă aproape săptămânal, sunt niște activități care mă relaxează enorm. Sau stau pur și simplu și ascult muzică fără să fac nimic în paralel cu asta.

Zilele în care am concerte sunt cele mai frumoase zile, chiar dacă nu concertez la Sala Palatului.

Ce altceva îți mai ocupă timpul?

Timpul mi-l ocup cu repetiții, facultate, teatru, casă, masă, câine. Alergătură.

Ai vrut vreodată să pleci din țară?

Da, am vrut să mă mut în Paris. În continuare îmi doresc asta, dar vreau să mai stau în România. Ceva încă mă ține.