Ioana Popa (Abrache) a văzut din interior cum s-a schimbat lumea oengeurilor din țara noastră în ultimul deceniu (și un pic). Acum lucrează la Active Watch și veghează să fie bine pentru presa și democrația din țara noastră. Cum și de ce?
Andrei Crăciun
Ioana Popa (Abrache), dați-mi voie să vă întreb cum o mai duc îndrăgiții noștri oengiști? Care mai e situația cu sectorul oenge în țara noastră?
Unul din cele mai bune lucruri care se întâmplă acum cu sectorul neguvernamental este că din ce în ce mai mulți cetățeni se implică în activități unde ne simțeam destul de singuri. Dacă în trecut la proteste vedeai în mare parte oengiști și prezența părea să se asigure prin mecanisme specifice nunților la bloc „mă duc și eu la al ei, că și ea a venit la a mea”, acum nu mai suntem chiar așa exotici când ne revoltăm pentru diverse nedreptăți. Desigur, și cu implicarea asta, există cauze mai sexy decât altele, dar una peste alta nu ne mai jucăm singuri în incintă. Ceea ce e un sentiment împlinitor, care te ajută atunci când te duci la muncă la oenge. Mai puțin plăcut e că încă ne mai trezim cu figurativul bocanc în gură. Și aici pare că se întețesc lucrurile un pic, deși te-ai aștepta să se mai liniștească. Există un primar general al Bucureștiului care nu lasă cetățeni, oengiști sau nu, să participe la ședințele consiliului general al municipiului București, deși ședințele sunt publice conform legii. Există o inițiativă legislativă prin care senatorii Liviu Pleșoianu și Șerban Nicolae sabotează activitatea asociațiilor și fundațiilor iar atunci când a fost dezbătută în Comisia Juridică a Senatului, nu a fost discutată cu niciun ONG. Și mai există și jurnaliști și instituții de presă care promovează mituri legate de „rețeaua lui Soros” și activitățile noastre mai mult sau mai puțin oculte. Așadar, oengiștii o duc bine. Dar se poate și mai bine. Ca în viață.
Dumneavoastră trudiți la organizația ActiveWatch, vegheați la bunul mers în paralel al presei și democrației, dacă înțeleg bine obiectul de activitate. Stăm rău și cu una și cu alta? Suntem înspre bine? Mai e ceva de făcut? Luminați-ne calea spre a afla.
Această întrebare mă obligă la un răspuns rabinic. Stăm rău și cu presa și cu democrația, dar năzuim spre mai bine și chiar există semne de optimism ici-colo. Dacă ar fi să ne comparăm cu vecinii maghiari sau turci, clar stăm un pic mai bine și putem răsufla ușurați că nu ne-am contaminat ireversibil.
E drept că au existat, există și vor mai exista politicieni care văd libertatea presei și democrația de tip occidental ca pe niște idei fixiste ale propagandei globaliste. La fel de drept este că au existat, există și vor exista jurnaliști care nu văd în interesul public și în etica profesională niște surse stabile de venit, fiind cât se poate de deschiși la compromisuri clar-obscure.
Lumea din jurul nostru se mișcă și se schimbă nu neapărat într-o direcție previzibilă, dar asta nu înseamnă că nu putem să vedem și semnele bune. Pe partea generică de democrație avem tot mai mulți cetățeni ușor iritabili care nu mai tolerează apucăturile autocratice ale orbanilor și erdoganilor din politica românească. Pe divizia de presă, pe lângă presa (a)servită la plic, își fac loc tot mai multe proiecte editoriale independente, în care jurnaliștii se respectă, dar își respectă și publicul. Și lucrurile se vor așeza în timp, dacă vom susține inițiativele civice și presa independentă. Poate chiar ne-om lua inima în dinți și vom înlocui butonul de like cu butonul de donează sau butonul de voluntariat.
Machiavelicul domn Soros ce mai uneltește împotriva țării noastre, ce mai știți de dânsul?
Domnul Soros nu ne mai acordă atâta atenție cât ne acorda în trecut, câinii participanți la proteste nu își mai primesc banii, se petrec tot felul de neplăceri. Dar statul paralel își face treaba chiar și așa. Au început să apară tot soiul de Soroși mai mici care donează bani și timp ca să fie un pic mai bine. Un pic mai bine în general, în România și în special, în diverse cauze, precum construirea de spitale, burse pentru copii din comunități defavorizate, transparentizarea Consiliului General al Municipiului București. Vestea bună e că se găsește din ce în ce mai multă filantropie în România, iar cetățenii se implică. Vestea mai puțin bună e că doar 5% dintre donatori susțin activități civice (conform unui studiu de prin 2016 al Asociației pentru Relații Comunitare). Și e chiar păcat. Că dacă e să te uiți, marile probleme din alte domenii precum sănătate sau educație, sunt probleme care se pot rezolva numai dacă există organizații care stau cu ochii pe felul în care sunt cheltuiți banii și cum sunt făcute politicile publice.
Sper să fie din ce în ce mai mulți Soroși. Și sper ca, precum domnul Soros și Open Society Foundation (agentura prin care ajung banii domnului Soros în România și nu numai), acești Soroși să susțină și organizațiile care se uită la transparență, civism, bună guvernare.
Dumneavoastră, fiind activistă cu ani de muncă în folosul comunităților ca să spunem așa, v-ați pierdut entuziasmul în a vă implica în treburile cetății? Se pierde spiritul ăsta? Cum e?
Ca om al muncii care se gândește cu jind la anii de pensie, pot spune că se pierde din entuziasm chiar și atunci când lucrezi în ONG. Dar se și regăsește destul de repede. Problema însă nu e cu entuziasmul, că din ăsta avem destul. Entuziasm și idei. Problema e cu munca de zi cu zi. Cu cât ai mai mult entuziasm, cu atât te consumi repede. Ca fitilul. Și munca de zi cu zi, în care răspunzi la mailuri și faci tabele și scrii rapoarte, e la fel de importantă ca momentele de glorie în care știi că „cine face bine, lumea te vede”, așa cum ar spune regele Gică Hagi.
Cred că problema e că, atunci când muncești să salvezi lumea, e și greu să fii mulțumit. Pentru că nu ajungi niciodată să vezi lumea bine. Și, uite așa, îți mai pierzi din spirit. Mai ales în organizații civice, unde tragi destul de mult până vezi schimbări. Dar și când le vezi, te entuziasmezi și o iei de la capăt. Un soi de mecanism de tabula rasa dement.
Viitorul României – cum îl vedeți dumneavoastră, mai ales că aveți copil adolescent acasă. De-asta vă întreb.
Mai ales că am copil adolescent acasă, nici nu prea ajung să mă gândesc la viitor. Mă iau cu prezentul și rămân acolo. Nu știu dacă e firesc sau nu, dar am tendința să fac lucruri acum și pentru acum. Posibil să fie un defect al activistului.
Atunci când sunt voluntar la adăpostul de noapte pentru persoane fără adăpost ținut de ONGul sufletului meu, Carusel, nu o fac pentru un viitor mai bun. Ci pentru nevoile din prezent ale persoanelor fără adăpost. De hrană, căldură și, mai ales, demnitate. Cred că trebuie să stăm un pic în prezent și să ne raportăm la lucrurile care se întâmplă acum. Fie că sunt bune, rele sau a căror etichetă merită a fi dezbătută. Apoi, până să se întâmple viitorul, o să fie bine. Și o să am și un pahar de apă la bătrânețe.
Rămâneți în țara noastră până la, mă iertați, adânci bătrâneți? Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri.
Rămân în patrie. Nu exclud să fie din comoditate mai degrabă decât din loialitate, însă nu am de gând să plec nicăieri. Ba chiar m-am și legat și mai tare de glie. Împreună cu niște prieteni, am cumpărat o casă mică, de paiantă, la țară. Să stau și să beau cafele acolo la sfârșit de săptămână mă ajută să fiu bine la cap. Și asta mi se pare cea mai realizare. Să știi ce îți trebuie ca să fii bine la cap și la suflet.
CITAT
Rămân în patrie. Nu exclud să fie din comoditate mai degrabă decât din loialitate, însă nu am de gând să plec nicăieri. Ba chiar m-am și legat și mai tare de glie.
Ioana Popa, activistă