Manuel Cazac, masterand în filosofie: “Rămân până la capăt determinat să construiesc pentru România”

-

Cazul lui Manuel e atipic: a făcut facultatea (filosofia!) la Londra, dar s-a întors în România, pentru a-și continua studiile cu un master la București. Între timp lucrează și în advocacy. S-a întors fiindcă voia să construiască acasă cu ce a învățat în Marea Britanie. Și spune Manuel: Cred că România poate convinge mult mai mulți tineri să revină acasă dacă le arată că e dispusă să îi lase să își clădească societatea pe care ei o vor, fără să le pună piedici la tot pasul.”

Andrei Crăciun

Manuel Cazac, faceți parte dintre aceia care au studiat dincolo de granițe, la Londra, apoi s-au întors să trăiască și să își continue studiile în România. Care e povestea acestei opțiuni?
Povestea e mai mult un șir de întâmplări care au plecat de la o promisiune pe care mi-am făcut-o când am plecat la studii în afară. Mi-am promis că mă întorc să construiesc aici cu ce învăț acolo. Când am terminat facultatea am început să mă îndoiesc de oportunitățile pe care le-aș avea acasă și am dus o luptă de convingere cu mine să mă întorc, deși prea puțini au fost cei care m-au încurajat să revin. După ce m-am întors am avut o scurtă perioadă în care am fost pierdut și descurajat, în care am înțeles cât de mult idealizasem realitatea din România și în care m-am gândit serios să mă întorc la Londra. După asta, am cunoscut pe cineva care studia la București și care mi-a povestit de un program de masterat care se potrivea destul de bine cu studiile din afară. M-am agățat oarecum de oportunitate, poate și pentru că nu voiam să renunț așa de ușor la întoarcerea acasă. Mi-a plăcut mult interviul din timpul procesului de admitere și abordarea profesorilor și mi-a plăcut și libertatea pe care mi-o oferă programul, mai mare decât ceea ce oferă programe similare din Marea Britanie. Realitatea e că nu am plănuit să continui studiile în țară, dar că acum sunt fericit că n-am refuzat oportunitatea.

Ce ați învățat în străinătate și școala românească nu v-a oferit? Ce v-a oferit școala românească și nu ați găsit dincolo de granițele țării noastre?
Poate cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în afară sunt integritatea și onestitatea intelectuală. Mă gândesc acum la contextul socio-economic actual, la toate discuțiile despre viitorul societăților noastre, unde flexibilitatea în gândire joacă un rol tot mai important. Din păcate, în România, ideea de flexibilitate are de prea multe ori o conotație negativă, tocmai din lipsa cunoașterii și asumării ideilor de integritate și onestitate intelectuală. Am mai învățat afară și importanța lucrului individual și a auto-determinării și asumarea succeselor și mai ales a criticii și mi se pare că toate astea se leagă foarte bine cu ideea de autonomie individuală, care e firul roșu al experienței mele la Londra. Școala românească, din păcate, e o altă poveste și îmi e destul de greu să fac o comparație cu ce am învățat dincolo, pur și simplu pentru că accentul cade în altă parte (cel puțin până la nivel liceal). Dar dacă mă gândesc la un lucru pe care l-am învățat aici atunci acela ar fi, poate, filtrarea lucrurilor care contează de zgomotul de fundal. A existat un moment în liceu când am înțeles că prea puțini dintre cei ”responsabili” de educația mea aveau o idee despre lucrurile de care eu urma să am nevoie după liceu și atunci am fost pus in situația de a alege lucrurile care contau pentru mine.

În ce profesați acum și cum vedeți perspectivele de progres profesional în România?
În prezent lucrez la granița dintre mediul privat și cel public, în ceea ce se cheamă advocacy, și cred că oportunitatea profesională care s-a ivit se potrivește destul de bine cu dorința mea de a construi în România. Din fericire pentru mine, domeniul îmi oferă o deschidere destul de mare către dialogul dintre mediul privat și cel public de care avem multă nevoie, iar din perspectiva asta cred că oportunitățile de progres profesional în România sunt foarte bune. E clar că avem nevoie de dialog și e clar că avem nevoie de colaborare, iar spațiul pentru ele, ținând cont de lipsurile pe care le avem, e unul vast. Din punctul ăsta de vedere, cred că România îmi oferă mai multe perspective pentru o contribuție de substanță decât mi-ar oferi țările care au deja o foarte bună cultură a dialogului.

Cochetați cu ideea să plecați din nou în străinătate? Sau rămâneți până la capăt?
Nu am văzut niciun moment întoarcerea acasă ca pe o întrebare de tipul ”sau… sau?”, între aici și acolo. Rămân până la capăt determinat să construiesc pentru România, fie de acasă, fie din străinătate și nu cred că dacă aș pleca din nou în străinătate lucrurile s-ar schimba semnificativ în privința asta. Recunosc că mă gândesc la opțiunile pe care le am în afară și că nu exclud o eventuală plecare din România, dar mă surprind adesea gândindu-mă și la cum aș putea contribui de acolo, la viitorul României.

Viitorul României cum îl vedeți? Ne îndreptăm noi, țara, într-o direcție greșită sau dimpotrivă?
Sunt destul de optimist (naiv?) pentru viitorul României din cel puțin două motive: văd în jurul meu mult potențial care rămâne inactiv, fie din nepricepere, fie din nepăsare și mai văd tot mai multe ”bule” care încearcă să facă puțin mai bine în jurul lor. Dacă reușim să legăm bulele de potențialul inactiv, cred sincer că ne putem construi o țară care să funcționeze. Avem totuși nevoie de o asumare a responsabilității dacă vrem să facem asta, și, din nefericire, asta e exact direcția în care cred că România nu se îndreaptă acum. Nenorocirea, din punctul meu de vedere, e că nu ne îndreptăm în nicio direcție, în sensul real al cuvântului. Impresia mea e că România merge de la o zi la alta pe câte un drum, fără vreo logică și fără vreun plan. De aici ar trebui să începem, să ne oprim toți și să ne întrebăm unde vrem să ajungem. Cred că după ce stabilim asta, multe se vor așeza de la sine, iar eforturile pentru puțin mai binele imediat vor intra într-o logică colectivă. Dar revin la naivitatea mea optimistă: cred că e clar pentru tot mai mulți că în ultimii 30 de ani ne-au ajutat o serie de conjuncturi și proiecte mai mult sau mai puțin ambițioase și că în ultimii ani a început să se nască masa critică care să își pună exact întrebarea de care vorbeam: ”Încotro?”. Pe scurt, nu cred că mergem în nicio direcție acum, nici bună, nici rea, doar mergem, dar cred că se naște conștientizarea acestui fapt și cred că se naște dorința reală de schimbare a lui.

Cum ar putea România să își atragă înapoi acasă tinerii care au învățat în străinătate? Ar trebui să își propună asta?
Tinerii au o energie incredibilă și cred că s-ar întoarce dacă li s-ar propune un proiect la care să contribuie. Nu cred foarte mult în programele care își propun să ofere condiții materiale similare cu cele din occident tinerilor care decid să se întoarcă, pentru că efectele lor nu pot fi decât limitate. Nu spun că e un aspect care nu contează, dar spun că e un aspect care contează pe lângă multe altele. Cred că România poate convinge mult mai mulți tineri să revină acasă dacă le arată că e dispusă să îi lase să își clădească societatea pe care ei o vor, fără să le pună piedici la tot pasul. Cred că proiectul de țară al României ar putea fi tocmai invitația către tinerii plecați și către tinerii rămași de a decide, împreună, ce fel de țară vor și cum să și-o construiască. Iar dacă vrem cu adevărat o schimbare, nu cred că cineva o să își pună întrebarea dacă ar trebui sau nu să implicăm tinerii.

 

CITAT
Nenorocirea, din punctul meu de vedere, e că nu ne îndreptăm în nicio direcție, în sensul real al cuvântului. Impresia mea e că România merge de la o zi la alta pe câte un drum, fără vreo logică și fără vreun plan.
Manuel Cazac, masterand în filosofie

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun