Adrian Mihălțianu, coordonator editorial PressOne: „Jurnalismul are responsabilitatea de a apăra adevărul, indiferent pe cine supără”

- - 11- 64 vizualizari

Am stat de vorbă cu Adrian Mihălțianu, un jurnalist cu o carieră de peste 20 de ani în spate și actual coordonator editorial la PressOne, despre datoria presei, educația din România, limitele dintre libertatea de exprimare și discriminare dar și viitorul presei în țara noastră.

 

Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? De ce ai vrut să intri în lumea presei?

Am ajuns în lumea presei din întâmplare, atunci când am abandonat o carieră în marketing pentru multinaționale de IT, în 2006. M-am apucat de jurnalismul auto, o nișă de jurnalism de lifestyle care se ocupă de unele dintre cele mai importante achiziții pe care le face un om în viața sa: mașinile. Am scris cu pasiune și onestitate despre mașini, apoi despre călătoriile pe care le-am făcut cu aceste mașini, despre industria auto și tehnologie. Într-un final, am virat spre editorialistică și coordonare de proiecte de presă.

  1. Care sunt obiectivele pe termen lung pentru PressOne?

Obiectivul nostru este să scriem acel gen de jurnalism care te mișcă, te face să-l împarți cu alții, îți luminează ziua, îți explică pe îndelete dedesubturile realității, te ajută să înțelegi ce se întâmplă de fapt, te inspiră. Deci principalul obiectiv este să ne menținem calitatea jurnalismului nostru și să creștem pe aceste valori cheie pe care le-a cultivat echipa în primii patru ani de existență a proiectului. Toate celelalte – dublarea sau triplarea publicului atins, recunoașterea din partea societății, poziționarea ca o sursă de informații de calitate, de jurnalism de soluții – vor veni automat dacă ne păstrăm aceste valori.

  1. Care crezi că este principala responsabilitate a presei în societate?

N-am făcut facultatea de jurnalism, așa că nu pot da un răspuns „din cărți”. Pentru mine, jurnalismul are responsabilitatea de a apăra adevărul, indiferent pe cine supără. Nu poți greși atunci când aplici acest principiu oricărui material – investigație, reportaj, recenzie de produs etc. Normal, asta deschide o discuție despre „ce este adevărul”, veche de când lumea, dar ușor rezolvabilă: cu excepția unor cazuri patologice, fiecare jurnalist știe când minte sau susține o minciună, oricât de mult o glazurează. Este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să nu facem asta, ci să aflăm adevărul și să-l spunem.

  1. Ce ai răspunde în fața argumentului „oferim acest gen de conținut pentru că asta cere publicul”? Avem în România un public pregătit pentru presă de calitate?

Da, avem un public pregătit pentru presa de calitate, care și finanțează presa de calitate la un nivel surprinzător de bun, deși încă insuficient. Normal, nu avem, din păcate, o masă critică de vreun milion de plătitori lunar pentru presa de calitate, care ar permite să avem și noi niște ziare și site-uri capabile să abordeze integrat și la un nivel foarte înalt toate domeniile realității, așa cum se întâmplă în afară. 1 euro pe lună dacă ar plăti fiecare, presa de calitate de la noi ar înflori. Nu se întâmplă asta.

Dar avem vreo trei milioane și ceva de cititori care vor presă de calitate, care o consumă lunar, pe diferite suporturi, deși nu plătesc pentru ea. Sunt puțini față de 19 milioane? Da. Dar dacă înțelegi nevoia acută de informare de calitate care există în România, ai unde să evoluezi, chiar și în interiorul acestei minorități.

Tot din păcate, la noi nu există obiceiul citirii ziarului pe hârtie, la o cafenea. Nici naveta cu trenul nu se face, deci e mai greu să ai o masă critică de oameni care să aibă suficient de mult timp la dispoziție să citească pe îndelete articole lungi, care merg în profunzime. E o chestiune de logistică a timpului personal, precum și de cultură. E greu să citești răstignit în autobuz sau metrou, ca să nu mai zic în mașina personală. De aici și publicul mai mic decât în alte țări.

Cei care spun că „asta cere publicul” au parțial dreptate. Publicul, în general, cele 12 milioane de persoane care accesează internetul în fiecare lună în România, nu este interesat de calitate. Dacă ții morțiș să ai valori foarte mari de trafic și să le monetizezi din reclame programate automat, atunci nu vei reuși decât dacă-i atingi cu mizerii, clickbait și așa mai departe.

Dacă, dimpotrivă, îți propui să atingi doar un public nișat, dar suficient de mare încât să te susțină financiar, atunci îi vei da acestuia ce are realmente nevoie, nu ce cere. Sunt două lucruri aparent identice, dar în realitate diferite. De exemplu, publicul poate dori să afle cum să reziste mai bine psihic sub pandemie, dar una e să-l atragi cu „Ce ți-au ascuns doctorii și-ți arată Mama Natură” și alta este să ai un material profund dar ușor de citit, cu sfaturi medicale adecvate și adevărate.

Problema monetizării este cea care a deformat masiv presa de la noi, mai mult decât a făcut-o în Vest. Cât timp publicul care citește presa de calitate nu o va susține financiar, chiar și cu sume modice plătite lunar sau anual, vom fi încă foarte departe în urma Vestului.

  1. Ce au jurnaliștii români de învățat din presa străină?

La noi există încă ideea asta ciudată că doar investigațiile colțoase sunt presă adevărată și că restul e așa, ceva pufos, un compromis în ale jurnalismului. Nicidecum, presa din afară are foarte puține investigații, dar foarte multe articole explicative, analize, opinii, recenzii, reportaje, de multe ori în format care combină text cu video, foto, animații, podcast.

Ar trebui să învățăm că, indiferent ce parte a jurnalismului alegem, este esențial să reflectăm adevărul, chiar dacă cu o voce proprie, pentru că asta ajută publicul să aleagă corect, să priceapă lumea, să-și explice realitatea, să simtă, să devină mai înțelept. Aderența la onestitate este, poate, cel mai important lucru de învățat din presa străină – deși avem și acolo o sumedenie de exemple în sens contrar.

  1. Ce ar avea un străin de învățat din presa din România?

Că poți face presă îndrăzneață și de foarte mare calitate chiar și când ai resurse de zece ori mai mici decât au ei. Că poți să arăți adevărul plagiatului unui șef de Academie de Poliție chiar și atunci când ești amenințat cu moartea – cum a fost cazul Emiliei Șercan. Că presa de calitate se face din pasiune și convingere în primul rând, și abia apoi ca mijloc de trai.

  1. Care crezi că sunt proiectele de succes din presa românească?

DoR, Recorder, Rise Project, Scena 9 sunt doar câteva dintre ele. Vin tare din spate și newsletterele – Monday Memo (știrile săptămânii, explicate), Misreport (pe dezinformare), și podcasturile. Apropo, există încă un domeniu vast care nu e tratat cum se cuvine: video. În afara reportajelor Recorder, piața de video content din România are un nivel abisal de coborât. Acolo mă aștept să apară viitoarele proiecte de succes.

  1. Care consideri că sunt trei dintre cele mai importante probleme ale sistemului de învățământ românesc la ora actuală? Ce crezi că se poate face?

Nu mă pricep la sistemul de învățământ, eu am învățat sub comunism și nu am copii. Mi-aș dori însă un sistem din care să ieși știind cum să cauți informația adevărată, cum să o aplici în viața ta și cum să te întreții singur, indiferent de domeniul pe care-l alegi. Deci nu să ieși ca o dronă, cu capul plin de date pe care nu le vei mai folosi în restul vieții. Și mi-aș mai dori un sistem care să te ajute să crești ca om, să te învețe să te exprimi coerent, să faci echipă cu alții și care să te ajute să-ți urmezi pasiunile, nu să-ți taie aripile.

Ce se poate face ca să ajungem acolo, nu știu. Poate niște școli pilot care să testeze 3-4 abordări diferite și ale căror sisteme să fie extinse, dacă au dat roade, la nivelul întregii țări după 3-4 ani de teste?

  1. Cum consideri că stabilim limitele între libertatea de exprimare și dreptul cuiva de a nu fi jignit/ofensat/discriminat?

Limitele astea sunt fluide, în permanentă schimbare. Tocmai de aceea oscilează mereu între ofensă și cenzură, pentru că societatea evoluează sinuos, nu liniar. Eu sunt mai degrabă adeptul unei libertăți de exprimare cât mai largi, cu condiția ca efectele acesteia să nu fie vădit dăunătoare pentru ceilalți, fie direct, fie indirect.

De exemplu, circulă tot felul de glumițe „ca pe vremuri” în spațiul online privat, între oameni care se cunosc personal și care înțeleg toate nuanțele unei glume venite din partea unui membru al grupului. La fel, tot în privat ne putem ofensa și putem folosi un limbaj dur, extrem de dur uneori. Dar când ieși în spațiul public, în special ca jurnalist, ai datoria să pricepi că felul în care folosești cuvintele influențează și oameni – mulți oameni – care nu pricep nici nuanțe, nici umor, nici metafore, și care vor trece la violențe fizice sau la discriminări reale împotriva altora. Acolo trebuie să tragi linia și nu, nu este ipocrizie, pentru că cei mai ipocriți sunt, de fapt, cei care se pretind a fi niște sfinți. Ăia ascund cu adevărat niște hăuri sinistre de mizerie umană.

Unii ar putea zice că n-avem nici măcar această libertate din spațiul privat, dar asta ar fi cu adevărat o încălcare a libertății de exprimare. Cât timp vorbele tale nu duc la discriminări, la încălcarea unor drepturi fundamentale, ai dreptul să le rostești. Și să-ți asumi, evident, consecințele.

  1. Care a fost cel mai dificil moment al carierei tale până acum?

Am crescut un proiect internațional de presă auto de la zero la 1.5 milioane de vizitatori lunar, pe trei canale (site, YouTube, Facebook), dar a trebuit să-l abandonăm pentru că nu ne-am concentrat din timp pe monetizarea lui. Au fost trei ani pierduți, care m-au lăsat cu un burnout de toată frumusețea și care au lăsat urme și în echipa cu care am lucrat. Aș zice că am ieșit din el mai înțelepți, dar realitatea e că doare și acum.

  1. Cum vezi viitorul presei în România?

PressOne are șansa să fie unul dintre produsele susținute atât de un donator generos, cât și de către publicul care îl citește. Scopul nostru nu este să aducem profit investitorului, ci să ne acoperim cheltuielile în timp ce aducem jurnalism de calitate unui public tot mai larg. Cât timp vom putea asigura acest echilibru, vom prospera.

Suntem puține publicații care funcționează în acești parametri, din păcate. Restul presei este axat pe profit, iar asta înseamnă că viitorul ei va depinde strict de sistemele de monetizare. Sunt lucruri încurajatoare – precum ar fi virarea dinspre tabloid către investigații și presă de calitate din partea ziarului Libertatea, dar și descurajatoare – precum faptul că prea multe publicații aparent independente n-au nicio problemă să primească bani de la PMB, de la primăriile de sector sau de la partidele politice.

Obsesia traficului vine din sistemul de monetizare – dacă acesta nu se va schimba și publicitatea programată automat va continua să domine, atunci presa din 2030 va arăta la fel de jalnic cum arată azi. Dacă, dimpotrivă, fiecare tip de jurnalism reușește să monetizeze cum se cuvine publicul țintă, atunci și jurnaliștii vor începe să scrie mai degrabă pentru cititorii lor, iar nu pentru nazurile unui algoritm care livrează publicitate. Aș zice că exact cu asta ar trebui să înceapă, de fapt.

Vom avea tot mai mult video, tot mai multe grafice interactive, tot mai multă imersiune în poveste – inclusiv cu tehnologii de realitate augmentată, dar esența trebuie să rămână, indiferent care sunt uneltele pe care le folosim în jurnalism.

  1. Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist aflat la început de drum?

La început de tot, să încerce orice i se cere, cu toată energia pe care i-o dă tinerețea, dar fără să se grăbească la compromisuri. Să se concentreze pe calitate. Dacă trebuie să scrie zece știri pe zi, să facă opt, dar să le facă mai bine decât ceilalți – așa îi va ajuta și pe șefii săi să priceapă că nu cantitatea, ci calitatea aduce trafic.

Apoi să învețe SEO, să învețe să filmeze, să fotografieze, să facă un podcast, să monteze rapid filme scurte, să scrie un newsletter. Știu, pare foarte mult, dar jurnalistul anilor 2020 nu mai poate rămâne la textul simplu – dacă nu cumva este vreun geniu al scrisului. Cei mai mulți dintre noi nu suntem genii.

Să citească foarte multă presă din afară. Să-și aleagă un domeniu care-l pasionează. Să învețe să aibă opinii după ce se informează temeinic. Să meargă în profunzime pe un subiect, nu să preia automat ce au scris alții. Să devină foarte bun pe domeniul pe care și l-a ales, dar să nu se specializeze 100% ignorând ce se întâmplă în jur. Și să nu se teamă să se exprime cât mai rapid pe canalele proprii de YouTube, Instagram sau Facebook (sau ce alte canale social media mai cresc în viitor). Să-și crească o comunitate.

Marea parte a jurnaliștilor rămân, din păcate, niște anonimi care au scris ceva interesant la un moment dat, dar de care nu-și mai aduce nimeni aminte. E păcat. „Sticla” – fie că vorbim de TV, fie că vorbim de video online, te ajută foarte mult să ieși din anonimat. Cred cu putere că viitorul va fi vizual și social, inclusiv în presă. Dacă vrea o carieră lungă și de succes, este esențial să devină un jurnalist vizual, pe care oamenii să-l recunoască pe stradă.

Și, mai presus de toate, să rămână onest față de sine și față de cititorii săi. Ei vor ști mai devreme dacă sunt păcăliți, chiar înainte să-și dea el însuși seama.

11 recommended
comments icon 0 comments
64 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu


Bookmark?Remove?

Cristian Lupșa, fondator Decât o Revistă: „Jurnalismul nostru răspunde acelei tensiuni fundamentale din interiorul fiecăruia dintre noi, o tensiune care mă face să mă întreb constant cine sunt”

-

Am stat de vorbă cu Cristian Lupsa, fondatorul Decât O Revistă, despre jurnalismul narativ, un eventual paywall în presa românească și viitorul jurnalismului la noi în țară. Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ... Mai mult »