Gabriel e un artist foarte ocupat, are în lucru mai multe proiecte, scrie, regizează, își pregătește doctoratul, când se satură de România evadează la Berlin. Dar de fiecare dată se întoarce.

Andrei Crăciun

Gabriel Sandu, de ce nu mai practici dumneata actoria? De ce nu mai joci tu cum jucai tu? Cum ajunge un actor să nu mai fie actor?
Eu nu mai joc de vreo cinci ani buni, timp în care, ca să fiu sincer, m-am simțit de-a dreptul eliberat că nu mai fac asta. Adevărul e că mi-e greu să pun punctul pe i, pur și simplu nu mai este actoria, cel puțin nu în momentul acesta, un mediu de exprimare care să mă bucure. Mă bucură să fiu lângă alții care o fac, nu s-o fac eu. Și e genul de meserie care dacă nu te bucură, apoi chiar nu ai de ce să te mai chinui s-o faci. Mă simt mult mai bine scriind, regizând. Bine, am și norocul să am un alt skill, scrisul, pe care am putut să mă bazez, să-l scot la înaintare când am renunțat la actorie și cumva s-au legat lucrurile în direcția asta. Inițial am făcut o pauză de teatru, vreun an și jumătate, timp în care m-am concentrat pe jurnalism narativ, am coordonat o publicație nouă, Brrlog, și am colaborat cu diverse publicații. Am lucrat și la câteva investigații jurnalistice, de altfel, subiecte pe care le-am documentat ca reporter m-au inspirat apoi să le dezvolt, ca ficțiune, în piese de teatru, din 2017 încoace, când am revenit propriu zis în breaslă. Așa s-a întâmplat cu „Tatăl meu, preotul” (care s-a jucat la Teatrul Național din Târgu Mureș și la Teatrul Apollo111 din București) și cu „Uitasem”, pe care am scris-o și montat-o la POINT Art Hub. Uneori pauzele de teatru sunt foarte sănătoase. Te întorci cu mintea mai clară, cu intuiția mai ascuțită. Între timp am terminat un masterat în scriere dramatică și am început un doctorat în teatru, pe o temă care mă fascinează, deci cel puțin o vreme nu o să mai iau pauză de la domeniu. Și nici nu vreau, pentru că momentan mă bucură foarte tare spectacolele la care lucrez. Am zile când plec euforic de la repetiții. E și greu, dar e și un privilegiu meseria asta.

Te-ai consacrat regizoratului și dramaturgiei, foarte bine. Ce ne pregătești în acest sens? Unde, când și de ce să venim să vedem ce ai mai meșteșugit pe partea artistică? 

Lucrez la două proiecte în care mă implic total, care mă bucură mult și care sper să ajungă la public cândva, curând, în forma în care sunt gândite: cu oameni în sală. Primul dintre ele este la Teatrelli, scris și regizat de mine, se numeste „Dușmănie. E ceva vindecător să dai oamenilor un obiect al urii lor” și joacă doamna Rodica Mandache, Istvan Teglaș și Edith Alibec, trei actori pe care-i admir foarte tare și cu care cred că am o chimie aparte. „Dușmănie” e o piesă la care am muncit mai bine de un an, va fi un spectacol complex care îmbină mai multe medii și care vorbește despre puterea manipulării în media/în filme documentare și efectele comunitare ale unor astfel de produse. E ceva ce mă bântuie din anii ăștia de jurnalism, preocuparea pentru cum arată viețile oamenilor de rând care aleg să se expună la scală mare. Pe scenografie fac echipă cu Raluca Alexandrescu, pe video cu Ana Cârlan, iar pe muzică cu Xenti Runceanu.

Cel de-al doilea proiect la care lucrez de zor este un spectacol despre viața, opera și moartea solistei Mihaela Runceanu, pe care-l scriu și regizez împreună cu Catinca Drăgănescu la Teatrul Apollo111. E un show pentru care am realizat o documentare importantă, de la zilele lipsite de aer pe care le-am petrecut într-o cameră fără ferestre a Tribunalului București, unde am studiat dosarul crimei acesteia,  la zecile de ore de interviu cu familia, prietenii și oamenii care au cunoscut-o. E provocator să încerci să dai sens, chiar și-n ficțiune, vieții unei personalități care s-a stins acum 30 de ani, memoria oamenilor joacă feste și trebuie să știi să faci o medie. Pentru a alege distribuția am făcut un casting public la care s-au înscris aproape 250 de actori și după vreo săptămână de probe cred c-am reușit să alegem distribuția ideală: Oana Pușcatu, care o va juca pe Mihaela, Silvana Negruțiu, Cristina Drăghici, Vlad Galer și Istvan Teglas.

Abia aștept să vă putem arăta la ce muncim.

Cum ți-a fost dumitale în starea de urgență & alertă? Ce învățăminte prețioase s-au tras cu această ocazie? Cu privire la dumneata, dar și la societatea noastră de sapienși. 
Cred că cea mai importantă învățătură trasă în pandemia asta este că îmi pierd enorm de mult timp cu prostii, cu chestii inutile, care nu mă interesează și care nu mă duc absolut nicăieri. Starea de urgență m-a făcut să esențializez la sânge lucrurile pe care vreau să le fac și mi-am dat seama în câte activități aiurea mă pierd. Am avut noroc, ce să zic, pentru mine perioada asta a fost prolifică. Am publicat într-o antologie colectivă la Nemira, am scris prima mea povestire de ficțiune pe care apropiații au apreciat-o, poate o voi și publica la un moment dat, am citit pentru doctorat, am documentat la greu viața Mihaelei Runceanu și am pregătit spectacolul de la Teatrelli. Practic, n-am stat deloc. Mai puțin plăcută e desigur anxietatea asta permanentă față de incertitudinea viitorului, faptul că nu știm ce va urma și situația multor oameni din jurul meu, cărora nu le-a mers deloc bine. Se schimbă viața pe care o știm, asta e sigur.

Încotro merge țara noastră, Gabriel? Ce părere ai? Dă-ne profeție despre viitorul României.
De când nu mai lucrez zilnic în presă și nu mai citesc la zi știrile, ce să zic, îmi dă mână să fiu oarecum optimist. Știu că sună halucinant să zic asta în mijlocul unei pandemii, dar, mna, fiecare supraviețuiește cu el însuși cum poate. Eu am și călătorit mult, de câțiva ani trăiesc un du-te vino la Berlin, unde da, sunt multe lucruri mult mai ok ca la noi, dar pe de altă parte când vezi lumea, de la America la Asia și Africa, înțelegi lucrurile mult mai în context socio-istoric și înveți să nu te învrăjbești. Noi avem chestia asta balcanică de a crede că „nicăieri nu e mai rău ca aici”. Ba da, e mult mai rău în multe părți și e nesănătos să ne raportam la țara asta în felul ăsta, nu cred că ajută la schimbare. Eu cred că dacă suficient de mulți oameni bine intenționați vor rămâne în România, are și țara noastră șansa să se mai lumineze la chip.

De ce nu ai emigrat? Ce te-a ținut aici, în România?

În pandemie am realizat că ce m-a ținut în România a fost RyanAir-ul la 10 euro pe ruta București-Berlin. Măcar la două luni și tot am plecat acolo, când un weekend, când două săptămâni, când câteva luni. Dacă nu aș fi avut lejeritatea asta de a pleca și de a lua guri de aer p-acolo, probabil că  aveam intenția de a mă muta definitiv de aici la un moment. Eu sunt dependent de comunitatea pe care o am în jurul meu, de oamenii care mă urmăresc pe Facebook, care mă citesc la gazetă și care vin să vadă ce fac la teatru. Mi-ar fi foarte greu să las toate astea și s-o iau de la zero. Oricât de mișto e viața de noapte la Berlin, ceea ce fac profesional mă face mai fericit.

Despre tineret voiam să te întreb. Ce tineri artiști din țara noastră ne recomanzi? Unde îi putem constata?
Oho, sunt atâția. O să numesc doi actori efervescenți, pe val, cu care se-ntâmplă să și lucrez: Istvan Teglaș și Edith Alibec. Sunt foarte speciali amândoi, sunt în formă, de o sensibilitate și expresivitate discordantă cu mediul actoricesc de la noi, am senzația că le trebuie numai zgândărit fitilul de la muniție ca ei să bubuie în ce fac. Sunt clar de urmărit.

Apoi, de curând, m-am refamiliarizat ca opera unei artiste plastice pe care o admir de mult, Lea Rasovszky, și m-a lăsat cu gura căscată, din nou. Urmăriți-o pe Facebook, vedeți în ce proiecte e implicată, unde expune, oferiți-i atenția voastră.

Pandemia asta am descoperit-o pe cântăreața Corina Sîrghi. Are un stil de-a interpreta care vibrează a lumea ei interioară specială, mă emoționează de fiecare dată când o aud. Cântă prin București în diverse formule, are youtube, are instagram, e awesome.

Întrebare pentru sine: Gabriel Sandu să se întrebe ce ar fi vrut să fie întrebat cu acest prilej, el să răspundă. Îi confer acest drept.
Nu am, e totul acoperit de întrebările tale. Mulțumesc!

CITAT
Cred că cea mai importantă învățătură trasă în pandemia asta este că îmi pierd enorm de mult timp cu prostii, cu chestii inutile, care nu mă interesează și care nu mă duc absolut nicăieri.
Gabriel Sandu, artist