Redescoperim Țara Făgărașului și Bărăganul alături de Adriana Lucaciu, autoarea imaginilor care compun expozițiile multimedia „Povestiri din Țara Făgărașului” și „Explorator în Bărăgan”, două proiecte care își propun să promoveze destinații autohtone prin dimensiunea lor turistică, istorică și gastronomică.

„Bărăganul este un nume atât de sonor și totuși atât de trecut cu vederea la capitolul turism. Recunosc că și noi, când am plecat prima dată la drum pentru a explora mai mult zona, nu știam ce ne așteaptă, ce o să găsim pe teren. Acum, la final, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că lunile acestea de cercetare și imortalizare a Bărăganului mi-au adus foarte multe trăiri puternice. Zona e presărată cu conace și bisericuțe în ruină, martori ai altor timpuri care se încăpățânează încă să reziste”, povestește în rândurile de mai jos Adriana Lucaciu, pe care o puteți citi și pe blogul său, Minicalatorii.ro, primul blog de la noi destinat călătoriilor cu copiii, cât și pe site-ul Adriana.Lucaciu.info, unde veți regăsi și eseul fotografic Vulnerabilitate între alb și negru, prin care a documentat perioada de pandemie, așa cum ai trăit-o în familie.

ID. Cine este Adriana Lucaciu, cum ai ales fotografia și care consideri că sunt cele mai importante proiecte derulate de tine până acum?

Adriana Lucaciu este mamă de Ana și Ema, soție de Bogdan, programator de meserie, călător pasionat de când se știe, care a descoperit relativ recent (de circa cinci ani) fotografia ca formă de exprimare. Scriu de peste 10 ani despre călătorii, mai întâi pe Viajoa.ro, iar de când s-a născut fetița cea mare pe Minicalatorii.ro – primul blog de călătorii cu copiii din România.

Vei avea în curând, la București, o expoziție multimedia cu imagini din Țara Făgărașului, parte a unui proiect care își propune să promoveze destinații autohtone, prin dimensiunea lor turistică, istorică și gastronomică. Cum au apărut imaginile care compun expoziția și ce vom vedea?

Da, într-adevăr, expoziția multimedia „Povestiri din Țara Făgărașului” este parte dintr-un proiect de promovare a regiunii în rândul publicului bucureștean – Itinerama: Țara Făgărașului la București, organizat de Asociația Maia și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Alături de Cristian Curus, cel care a avut ideea proiectului, am plecat pe teren, cu camera la purtător, într-o „expediție”. Ne-am lăsat pe mâna localnicilor să ne arate zona prin prisma pasiunilor lor. Am avut parte de experiențe inedite și am ajuns în locuri aproape numai de ei știute.

Imaginați-vă că ne-am petrecut câteva ore înfruntând ploaia, băgați până la brâu într-un rău mâlos, scormonind cu mâinile după scoici. Ca mai apoi Daniela Elena Graură (sau Dana, cum îi place ei să i se spună), ghidul nostru în materie de gastronomie, să le gătească la foc de lemne, în adierea vântului și în nerăbdarea noastră de a gusta micile „comori” care sfârâiau în tigaie.

În altă zi, înghesuiți într-un bătrân Samurai care se hurducaia din toți rărunchii, am urcat pe dealurile de lângă Sona ca Dana să ne poată ține o lecție de plante comestibile. Una, două ne întindea câte o frunză sau o floare și ne zicea: „Hai, gustă! E bună, nu-i așa? Acrișoară, dulce, făinoasă etc”.

Toate aceste experiențe le-am surprins în imagini și-n filmări și ne dorim să transmitem cu materialele multimedia cât mai mult din bucuria trăită și din informațiile culese de la fiecare localnic care a acceptat să ne fie ghid pe domeniul lui de interes – gastronomie, mișcarea de rezistență din Munții Făgăraș și pictatul icoanelor pe sticlă.

În cadrul aceluiași proiect, putem vedea și un scurtmetraj care adună interviuri cu localnici din Țara Făgărașului. Cum a fost să stai de vorbă cu aceștia, ce te-a impresionat cel mai mult la ei?

Fiecare întâlnire a fost o inspirație și o lecție de viață. Ioana Hașu Georgiev e o jurnalistă născută în Țara Făgărașului care a aflat abia adult fiind, printr-o întâmplare, că bunicul ei a fost partizan. A devenit cercetător CNSAS pentru a descoperi mai multe, s-a dus în Ungaria unde a făcut un master de profil, iar revenită acasă ține (printre altele) ateliere pentru copii despre mișcarea de rezistență. Știe enorm de multe istorisiri pe care are darul de a le spune pe înțelesul tuturor și vorbește cu multă convingere despre legătura transgenerațională și importanța de a transmite povestea partizanilor mai departe, celor mici. Până să o cunosc pe ea nu-mi imaginăm că există o metodă atractivă, interactivă și deloc dură de a aborda subiectul acesta cu cei mici. Dar așa cum ne-a mărturisit chiar ea, copiii cu mintea lor proaspătă și tânără au fost cei care, de multe ori, au ajutat-o să descifreze poveștile rezistenței.

Dana Graură ne-a vrăjit cu energia ei debordantă, cu râsul molipsitor și cu combinațiile surprinzătoare pe care ți le oferă în farfurie. Dincolo de mâncare, povestea ei este una despre curajul de a crede în tine și de a face lucrurile atipic, încăpățânându-te în același timp să faci toate astea în ținuturile natale, valorificându-le la maximum ingredientele locale.

Daniela Ciocănaru e făgărășeancă prin „adopție”. Arhitectă de meserie, s-a mutat cu familia, în urmă cu câțiva ani, din Bucureșți în Șinca, unde se ocupă de o plantație de fructe de pădure. Am întâlnit-o căutând pe cineva care încă mai păstrează meșteșugul pictatului icoanelor pe sticlă. Mai mult, ea îl și dă mai departe către copiii din sat în cadrul atelierelor pe care le ține de niște ani buni. Poveștile ei mi-au arătat că niciodată nu e prea târziu să-ți descoperi noi pasiuni și e atât de fain să le transformi în ceva util și bun pentru întreaga comunitate.

„Când te aștepți mai puțin, răsare în mijlocul câmpului câte o cruce de piatră, centenară sau chiar mai bătrână, despre care oamenii locului nu prea știu cum a apărut și de ce. Poate-i de hotar, poate-i semn că a fost o bătălie, poate-i indiciu că acolo a existat cândva un sat. Dacă sentimentul ăsta de deșertăciune și abandon te copleșește, poți oricând să te refugiezi într-o Brăilă cochetă, cu străduțe care mai păstrează aerul de altădată sau poți să treci cu barca Dunărea pe la Bordușani…”

Tot în această toamnă, va fi deschisă publicului și o expoziție cu fotografii din Bărăgan, pe care o semnezi alături de Răzvan Voiculescu. Ce își propune proiectul Itinerama – Explorator în Bărăgan și cum ai trăit această experiență? Prin ce atrage Bărăganul astăzi?

Bărăganul este un nume atât de sonor și totuși atât de trecut cu vederea la capitolul turism. Recunosc că și noi, când am plecat prima dată la drum pentru a explora mai mult zona, nu știam ce ne așteaptă, ce o să găsim pe teren. Acum, la final, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că lunile acestea de cercetare și imortalizare a Bărăganului mi-au adus foarte multe trăiri puternice. Zona e presărată cu conace și bisericuțe în ruină, martori ai altor timpuri care se încăpățânează încă să reziste. Când te aștepți mai puțin, răsare în mijlocul câmpului câte o cruce de piatră, centenară sau chiar mai bătrână, despre care oamenii locului nu prea știu cum a apărut și de ce. Poate-i de hotar, poate-i semn că a fost o bătălie, poate-i indiciu că acolo a existat cândva un sat. Dacă sentimentul ăsta de deșertăciune și abandon te copleșește, poți oricând să te refugiezi într-o Brăilă cochetă, cu străduțe care mai păstrează aerul de altădată sau poți să treci cu barca Dunărea pe la Bordușani și să te bucuri de un peisaj idilic la Bentu Mic și Bentu Mare.

În cadrul festivalului Itinerama ții în acest an, alături de Răzvan Voiculescu, ateliere de fotografie de călătorie. Care consideri că ar fi principalele aspecte de care ar trebui să țină cont cei care își doresc să realizeze documentare fotografice și video pe teme de călătorie?

Când vine vorba de fotografie de călătorie sunt extrem de multe lucruri de spus, iar Răzvan, care e fotograf de meserie și de vocație, care a urmat un institut de arte vizuale în Danemarca și are o activitate fotografică de peste 20 de ani, încearcă să concentreze într-o zi de atelier cele mai utile sfaturi pentru participanți și tot felul de „bobârnace” vizuale care să le deschidă orizonturile.

Eu, care sunt mult mai aproape de participanți ca pregătire, iar fotografia a fost multă vreme doar o pasiune, încerc să le transmit încrederea că și ei pot. Că e important să fii curios, să înveți constant și să nu renunți. Ești mult mai câștigat dacă faci un click prost și înțelegi de ce nu ți-a ieșit decât dacă nu-l faci deloc. Ieși pe teren, vezi ce te atrage vizual și încearcă să-l surprinzi. Poate n-o să-ți iasă azi, poate n-o să-ți iasă mâine, dar adevărul e că nici cei mai cei fotografi nu fac numai click-uri reușite.

Unul dintre proiectele tale fotografice recente, realizat timp de 91 de zile, Vulnerabilitate între alb și negru, documentează chiar perioada de pandemie, așa cum ai trăit-o în familie. Cum au apărut aceste imagini, ce ți-ai propus astfel?

Eu am călătoriile în sânge, am o nevoie destul de mare de libertate, de a hoinări și a descoperi locuri noi și încerc să mențin un echilibru între nevoia asta și viața de familie. Când ne-am trezit blocați toți patru (eu, soțul și cele două fetițe de 5 și 7 ani) sub același acoperiș, vă dați seama că a fost un șoc. La început nu mi-am propus nimic, am luat camera în mână din reflex și dintr-un fel de disperare. În spatele obiectivului, când Ema băltocea toată bucătăria abia curățată jucându-se cu o lingură în chiuvetă puteam să mă amuz în loc să mă enervez. Când Ana găsea o mie de scuze ca să nu-și facă fișele cu înmulțiri, cu camera în mână puteam să îi privesc fascinată creativitatea în loc să o cert că nu-și face treaba. După vreo lună i-am arătat câteva cadre unui prieten fotojurnalist din Budapesta și el a fost cel care mi-a zis: „Vezi că tu fără să-ți dai seama ai început un proiect foto personal”. Proiect pe care l-am continuat până la finalul restricțiilor de deplasare și care s-a concretizat într-un eseu foto cu 24 de imagini despre viața noastră in pandemie, blocați între patru pereți.

Cum a fost acest an, atât de neobișnuit, pentru tine?

Ca pentru mai toată lumea, de altfel, mi-a testat limitele și răbdarea. Însă, fotografic vorbind, cred că a fost cel mai bun an de până acum. Blocată în casă trei luni de zile, cu camera mereu de gât, am învățat enorm. Dacă mi-ai fi zis înainte de pandemie că pot să fotografiez același interior cu trei camere și aceiași trei oameni în atâtea feluri n-aș fi crezut. Mi-a forțat creativitatea, atenția la detalii și m-a ajutat să câștig multă încredere că poți face lucruri faine și-n cele mai limitative condiții.

Revenind la redescoperirea României din punct de vedere turistic, care sunt aspectele care te atrag cel mai mult atunci când călătorești în interiorul țării, la ce ești de fiecare dată atentă?

Ruralul românesc mă atrage ca un magnet. Cred că suntem foarte norocoși că încă mai avem sate cu ulițe, găini, rate, gâște care se plimbă liniștite pe marginea drumului, vacile care se întorc la apus în gospodării, că se mai păstrează ici și colo căsuțe tradiționale. E un autentic de care mă bucur că fetele mele mai pot avea parte și căutăm ca în călătoriile noastre prin România să stăm cât mai mult în astfel de zone. În Franța, Italia, Spania, oricât de frumoase sunt sătucele lor, sunt de fapt orășele în miniatură, nu prea mai ai sentimentul ăsta fain de „la țară”.

Ești autoarea blogului Minicalatorii.ro. Despre ce este vorba, când și cum ai ales să-ți expui călătoriile virtual?

Minicalatorii.ro este primul blog din România despre călătoriile cu copiii și s-a născut cam o dată cu fiica mea cea mare, Ana, acum 7 ani. Ca proaspăt părinte de prim copil, simțeam nevoia de tot felul de informații despre cum să călătorești în siguranță cu bebelușul și cum să-ti faci viața de părinte călător cât mai ușoară. Noi am plecat într-un roadtrip cu ea când avea 5 săptămâni și prima dată a zburat cu avionul la două luni. Pentru aceste deplasări n-am găsit nicio sursă de informare în limba română, doar comentarii ici și colo pe forumuri, și atunci am decis să împărtășesc experiențele noastre călătoare pe Minicalatorii.ro. Am strâns acolo o colecție destul de mare de recomandări de destinații interesante pentru cei mici, de hoteluri child friendly și idei despre cum am depășit problemele apărute în deplasările cu copiii.

Întorcându-ne la cele două evenimente din acest an, destinate promovării Făgărașului și Bărăganului, care sunt cele mai puternice amintiri pe care le-ai adunat în călătoriile tale în aceste spații?

Din Făgăraș, cea mai puternică amintire este cu siguranță culesul de scoici, despre care am povestit mai sus și pe care-l puteți vedea în două imagini din expoziția „Povestiri din Țară Făgărașului”. În ceea ce privește Bărăganul, găsisem pe o listă cu monumente istorice o mențiune că pe malul lacului Lehliu ar fi un „cimitir afurisit”. Ne-am întrebat ce-o fi cu el și am plecat pe teren să vedem. Doar că ajunși în Lehliu am descoperit că localnicii nu știu de niciun cimitir afurisit. Un localnic, doi, după care am căutat birtul satului, mereu sursă utilă de informare. Un tânăr ne-a spus că ar fi un cimitir vechi în sat, dar el nu l-a văzut niciodată. Ne-a indicat doar o uliță. Am ajuns pe ea, am străbătut-o de vreo două ori dintr-un capăt în altul până când a ieșit la poartă un bătrânel. I-am spus de cimitir și-a început să mustăcească. Ne-a zis că el are 83 de ani și de când s-a născut cimitirul ăsta era abandonat. Ne-a arătat niște pâlcuri de copaci pe la mijlocul uliței și ne-a spus că dacă vrem să ne aventurăm în spatele acelor copaci îl vom găsi, dar sunt ani mulți de când n-a mai călcat nimeni pe acolo. Într-adevăr, a fost complicat să înaintăm prin vegetație, dar nu pot să descriu sentimentul pe care l-am avut când am găsit crucile de piatră, unele încă în picioare, într-un dialog vizual superb cu natura care-și intrase-n drepturi.

Și pentru că mulți dintre noi aleg să călătorească mai ales în interiorul țării în această perioadă, care consideri că sunt părțile cele mai plăcute atunci când vizitezi destinații din România și care ar fi părțile mai puțin plăcute, ce ar fi de îmbunătățit, din punctul tău de vedere, în privința turismului de la noi?

Cel mai mult îmi place la noi că găsești câte ceva pentru orice gust. Nouă ne plac destinațiile mai puțin turistice, călătoriile cu mașina pe drumuri mici de țară sau drumuri negre peste câmpuri și dealuri. Și avem de unde alege. Așa cum și cei care preferă forfota, orașele, litoralul au unde merge. Însă stăm cam prost la capitolul servicii în HoReCa. Iar anul ăsta, mai mult ca oricând, mi s-a părut un mare dezechilibru între cât plătești și ce primești.

„Cred că suntem foarte norocoși că încă mai avem sate cu ulițe, găini, rate, gâște care se plimbă liniștite pe marginea drumului, vacile care se întorc la apus în gospodării, că se mai păstrează ici și colo căsuțe tradiționale. (…) În Franța, Italia, Spania, oricât de frumoase sunt sătucele lor, sunt de fapt orășele în miniatură, nu prea mai ai sentimentul ăsta fain de la țară.”
Adriana Lucaciu, fotograf

Fotografii: Adriana Lucaciu