Pentru unii, timpul liber înseamnă relaxare, contemplație și drumeții, însă pentru invitatul de astăzi, timpul liber înseamnă acțiuni cartitabile.

Andrei Ailenei este locotenent în cadrul Batalionul 198 Sprijin Logistic „Prut” și din timpul său liber și-a ridicat un simplu hobby la stadiul de acțiune caritabilă, iar acum, dacă pe Andrei nu îl găsești în uniformă, cel mai probabil face <pași> în campanii pe care le inițiază sau pe care le susține.

Sufletist, modest, demn și empatic, așa îl caracterizează colegii și oamenii care intră în contact cu tânărul militar.

Anul trecut, Andrei a convins un prieten să îl însoțească în propria campanie de solidaritate „Urcăm munţii pentru cei care nu pot” care a reprezentat o călătorie a trupului și sufletului făcută pentru oamenii aflați în suferință. Proiectul a constat în a parcurge în 11 zile (între 3 şi 13 septembrie 2020) toate cele 14 vârfuri de peste 2.500 m din ţara noastră: două în Retezat, unul în Parâng, opt în Făgăraş şi trei în Bucegi. 14 vârfuri, 11 zile, 428km, 16000m diferența nivel și o mie de amintiri pe care ni le povestește astăzi.

Potrivit paginii de Facebook „Ministerul Apărării Naționale România”, după succesul acestui proiect, acesta a participat la un altul: campania de solidaritate „Cucerim înălțimi, aprindem speranțe pentru Alexandra”.

Proiectul presupunea ca Andrei să parcurgă în mod repetitiv distanța Pârtiei de Ski din Iași până la atingerea echivalentului înălțimii vârfului Everest, (Asia- 8847 m- 141 ture de pârtie). Din păcate, proiectul nu a obținut avizul pentru a fi desfășurat regulamentar, datorita evoluției pandemice, acesta amânându-se la o dată ulterioara (probabil, în primăvara). Însă, pentru că investise mult suflet și canalizase multă energie în acest proiect, Andrei a încercat, simbolic, un antrenament pentru el. Așa că a dus la capăt ceea ce ar fi trebuit sa reușească în cadrul evenimentului Everesting.

Dar nu s-a prit nici aici: în decembrie a reușit sa își depășească performanța anterioara, făcând un antrenament în care a acumulat 10 000 diferența pozitivă de nivel, fiind primul român omologat și unul din cei 43 din toata lumea ce reușesc această performanță în cadrul conceptului Everesting run.

Prin aceste eforturi Andrei a dorit să atragă atenţia asupra cazurilor de tineri care nu pot să simtă munții, deşi şi-ar dori, şi au nevoie de sprijinul oamenilor pentru a trece peste greutăţile cu care se confruntă.

Andrei a descoperit plăcerea de a alerga în martie 2016, odată cu mutarea în garnizoana Iași. O lună mai târziu a participat la primul concurs (21 de km), ocazie cu care s-a intensificat această pasiune pentru alergare. În august participa deja la primul maraton montan (42 km), în iulie 2017 la primul concurs de ultramaraton (70 km), iar în septembrie 2018 la prima cursă de 24 de ore. Au fost în medie câte 15 concursuri pe an, aproape toate montane.

„Ideea a venit prin martie, când eram în lockdown și văzusem un filmuleț cu un om care a făcut un Everesting (8848m diferența de nivel) la el acasă (în 5 zile), adică pe treptele de la 2 etaje. Eu făcusem pe atunci 3 antrenamente (la bloc cu 10 etaje) din care unul cu 10 000 trepte sub 3 ore, cu gândul că urmează să fac un eveniment în care sa urc pe trepte diferența pozitivă de nivel echivalentă cu Everestul. Nu am mai apucat să fac asta, dar pregătisem în detaliu un eveniment caritabil la care trebuia sa fac Everesting pe pârtia de ski. Din păcate, din cauza pandemiei, nu am mai obținut avizele și nu am mai organizat oficial evenimentul, dar am făcut un antrenament la care, deși nu îmi propusesem să duc la capăt, am făcut Everesting. Și în timp ce urcam pârtia de ski, văzând ca e loc de mai mult, am zis „de ce sa nu fac un 10k vertical”, că și asa îmi plac numerele mari. Așa că îmi propusesem pentru primăvara următoare sa fac un 10k vertical. Ce nu am apucat să zic e că la Everestingul de la pârtie am avut un prieten care a stat toată noaptea și a urcat pârtia cu mine, realizând un 5k vertical. Un ajutor fantastic, chiar nu cred că că aș fi reușit fără el. Și el, deși începător, fiind cumva inspirat de mine, și-a propus sa facă un 10k vertical până la final de an. Și chiar dacă știam ca va fi mult mai greu din cauza condițiilor meteo (noaptea e foarte frig și umed și alunecos), nici nu am stat pe gânduri și am zis că ducem împreună la capăt planul. Nici nu se punea problema sa nu îi fiu alături. Așa că m-am înrolat ca și coleg în această luptă a lui Tiberiu Rusu de a atinge cota 10 000. Și a reușit! Chiar dacă a facut „doar” 9 444m, aceasta determinare a lui m-a uluit, m-a inspirat. Continua să se deplaseze chiar dacă îl dureau toate, chiar dacă fiecare pas era o tortură, chiar dacă abia se mai ținea pe picioare. Îmi place să cred despre mine că sunt un tip modest, cel puțin așa mă consideră mulți. Dar azi renunț la modestie, azi pot să zic că am fost fantastic! Practic am urcat până la înălțimea la care zboară avioanele! Am urcat de 250 de ori o pantă foarte abruptă. Și zic toate astea pentru că acum 4 ani credeam ca e imposibil și inuman să poți alerga 24 de ore încontinuu. Dar am făcut și eu asta la 2 ani după ce începusem alergarea. Întotdeauna m-am raportat doar la cei foarte buni, știind că eu sunt foarte jos. Am fost inspirat de ei”, ne spune Andrei Ailenei.

Cine este Andrei Ailenei?

Sunt un tânăr de 30 din Pașcani, stabilit în Iași în urma cu 5 ani. Sunt energic, entuziast în ceea ce fac, foarte activ și îmi plac provocările. Îmi place sportul în general, în special alergarea, drumețiile montane, înnotul și bicicleta. De asemenea, îmi place mult să călătoresc, să citesc, să cânt și să fac voluntariat.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș schimba nimic la copilăria pe care am avut-o: fac parte din ultimele generații de copii care stăteau toată ziua afară, de dimineață până seara și sunt norocos că în blocul și cartierul meu erau mulți copii de aceeași vârstă, iar eu aveam cu cine să stau la jocuri. Privind în urmă, poate că cel mai mult apreciez faptul că eram simpli și știam să fim fericiți cu puțin, petrecând mult timp pe terenul de joacă și nu pe telefon sau calculator.

La ce vârstă v-ați dat seama că vreți să deveniți un om care luptă pentru apărarea țării și cine v-a încurajat să intrați în MAPN?

Sincer, destul de târziu, la începutul semestrului II din clasa a XII-a. Mult timp mi-am dorit să mă fac preot, încă de mic, dar nu m-am simțit pregătit să fac acest pas. Am absolvit un liceu cu profil matematică-informatică și mă gândeam să urmez facultatea de electrotehnică, însă aș fi preferat ceva mai stabil. Deși părinții mi-au fost mereu aproape și m-au susținut, mi-au lăsat mereu libertatea de alegere fără a mă influența. Totuși, fratele meu, Lucian, mi-a propus sa urmez cariera militară, prezentându-mi în mare drepturile și obligațiile. Pe atunci era și el angajat în MApN, ulterior s-a mutat în MAI.

Ce sentiment predomină în inima lui Andrei când poartă uniforma?

Port uniforma cu respect și recunoștință pentru cei care au purtat-o de-a lungul istoriei înaintea mea. Cu respect și recunoștință pentru că în ea am șlefuit multe valori care fac parte din personalitatea mea, din omul care am devenit. După mai bine de 10 ani de când port uniforma, nu pot spune că mă încearcă un sentiment anume când o imbrac, devenind ceva obișnuit, ce face parte din rutină. Dar uniforma impune oricum respect, demnitate, patriotism.

Pentru că nu ne vom opri la partea profesională pe care o realizați cu foarte multă demnitate, astăzi vom vorbi despre drumeții, proiecte, muzică și proiectele caritabile în care ați fost implicat. Totuși, locotenentului Andrei Ailenei dă „aripi” celor care nu pot prin proiectul „Urcăm munții pentru cei care nu pot”. Vă rugăm să ne spuneți de la ce a pornit totul.

După cum spuneam la sesiunea de hobby-uri, îmi plac foarte mult drumețiile montane. Și cum anul trecut nu s-au mai organizat concursuri de alergare și aveam agenda aproape goală, m-am focusat mult pe drumeții. Alocasem pentru luna septembrie două săptămâni pentru mers la munte și dacă tot era atât de mult timp la dispoziție, am vrut să fac ceva mai deosebit. Cel mai bun prieten, cu care făcusem în 2018 El Camino în Spania (un drum de aproximativ 600 de km, în 13 zile) a avut o idee foarte interesantă, inspirat de 2 ieșeni care au reușit în 2019 să urce pe toate cele 14 vârfuri de peste 2.500 metri din țara noastră, alternând alergarea cu mersul pe bicicletă. Doar că noi ne-am decis să facem totul integral pe jos. Și pentru a da un scop acestei călătorii, am vrut ca prin efortul nostru să sensibilizăm societatea cu privire la persoanele cu dizabilități, încercând să atragem fonduri pentru Alexandra, o tânără din Suceava imobilizată în scaun cu rotile, având tetrapareză spastică și alte diagnostice crunte. Și proiectul a fost un succes: promovarea cazului și atragerea de fonduri pentru ea și câteva cifre frumoase privind detaliile tehnice: 428 de km, 16.000 metri diferența de nivel și 11 zile de mers cu rucsacul pe cele 14 vârfuri, dormind la cort și în refugii. În urma proiectului, am fost omologați în Cartea Recordurilor drept fiind primii care am făcut acest lucru, mergând tot traseul integral pe jos (inclusiv între masive) și fără a beneficia de niciun ajutor extern.

Pentru că media ne este la îndemână, aflăm faptul că ați acumulat 10.000 diferența pozitivă de nivel, și ați devenit astfel primul român omologat și unul din cei 43 din toata lumea ce reușesc această performanță în cadrul conceptului Everesting Run. Ce înseamnă asta?

Conceptul de Everesting constă în a urca pe o pantă în mod repetat până la acumularea diferenței de nivel de 8.848 de metri, pe jos sau cu bicicleta. Are 4 probe: cea clasică definită mai-nainte, cea de half (4.424m) și cea de 10.000 (în varianta 10k sau ROAM). În urma realizării cu succes a proiectului cu cele 14 vârfuri, am vrut ca tot alături de acel prieten, Edi Gabor, să mai facem un eveniment caritabil pentru Alexandra desfășurat la pârtia de ski în octombrie, în care eu trebuia sa fac 8.848m și el 4.809m (înălțimea Mont Blanc). Din cauza restricțiilor, nu am avut autorizație să desfasurăm regulamentar evenimentul. Totuși, în ziua respectivă eu am fost la pârtie să fac un antrenament de câteva ore, dar nu m-am oprit decât după ce am acumulat 8.880 metri diferența nivel, urcând pârtia de ski de 131 de ori. Și pentru că îmi plac provocările, am vrut în decembrie să realizez și 10.000. Am reușit și acest lucru, urcând o pantă de la releu Bucium de 250 de ori, în condiții vitrege.

Aveți și valențe artistice. Faceți parte din Corul de tineri Juvenes Eclesiae. De unde pasiunea pentru muzică? Este o moștenire de familie?

Cânt de 5 ani în corul de tineri al Catedralei Romano-Catolice din Iași, Juvenes Eclesiae, la subgrupul de bași. Este doar o altă pasiune, fiind singurul din familie cu astfel de valențe. Mi-a plăcut dintotdeauna să cânt: când eram mic cântam în corul copiilor la biserică, iar după ce am crescut nu ratam nicio ocazie să cânt la un foc de tabăra, în excursii sau tabere.

Ce presupune să fii implicat într-o campanie caritabilă. Cum vă controlați emoțiile în momentul în care întâlniți beneficiarii campaniei?

Să fii implicat într-un proiect caritabil este un act nobil, care îți aduce mari satisfacții, pentru că te bucuri când vezi că poți să alini suferința cuiva, că îl poți face fericit. Deși am fost implicat în multe acte de voluntariat (ajutat cu pachete bolnavi, bătrâni și copii), cele care mi-au rămas la suflet sunt cele 3 de anul trecut: cel cu munții, unul din mai când am alergat cu un prieten 135 km pe traseul Iași – Vaslui-Iași pentru copiii de la centrul Galata și o alergare de 155 km în septembrie în cadrul cursei Autism24h. Într-adevăr, sunt emoții puternice în aceste acte caritabile: pe mine și pe Edi ne-a impresionat atât de mult povestea Alexandrei, încât am luat decizia de a parcurge integral pe jos traseul celor 14 vârfuri, deși inițial planificasem ca distanta dintre masivele Parâng și Făgăraș de 119 km să o  parcurgem cu mașina.

Ce îi lipsește omului să fie fericit?

Fericirea este o stare interioară, care ține în totalitate de tine, de atitudinea pe care o ai, de starea ta interioară. Dacă ești împăcat cu tine însuți, e ușor să fii fericit. Cred că în timpurile noastre e mai greu să fim fericiți pentru că încercăm să arătăm celorlalți că suntem sau că avem mai presus decât este adevărat, pentru că ne creăm o imagine care nu reflectă adevărul, influențați fiind de social-media mai ales, sau pentru simplul fapt că ne focusăm pe imagine uitând de scop, schimbând nenumărate măști. Ne-am obișnuit cu confortul și am uitat să mai fim simpli. Am uitat sa ne descurcăm cu puțin. Am creat o competiție din orice. Cred că cheia fericirii este întoarcerea la simplitate și obținerea fericirii proprii prin fericirea celorlalți.

Cum vă vedeți peste 10 ani?

În general nu îmi fac planuri pe termen lung. Îmi place să fiu spontan, să mă adaptez din mers. Peste 10 ani mă văd pus la casa mea, tatăl a doi copilași, după voia Domnului. Mă văd ca fiind în continuare activ, participând la concursuri de alergare sau ieșind cu bicicleta ori la bazinul de înnot. Mă văd plimbându-mă în parc cu familia mea, jucându-mă cu copilașii ori învățându-i să meargă pe bicicletă.

Aveți un motto după care vă ghidați în viață?

Nu am un motto anume, dar în general mă ghidez după managementul timpului, încercând să îl eficientizez, pentru a putea face cât mai multe activități într-o zi.

Ce sfat aveți pentru tinerii care se află într-o perioadă în care nu știu ce job li se potrivește?

Îi sfătuiesc să își asculte inima pentru a face ceea ce le place cu adevărat. Într-adevăr poate fi dificil de luat o astfel de decizie, dar e foarte important ca ceea ce lucrezi să o faci cu drag. Îi sfătuiesc ca în funcție de ce abilități și aptitudini au, să stea de vorbă cu oameni experimentați din domeniile respective și să facă și puțină practică dacă au posibilitatea. Iar dacă au un eșec, să nu renunțe, sau sa nu le fie frică să schimbe ceva, pentru că din orice lucru învățăm ceva și devenim mai buni.