Dan Ivan s-a născut în 1958, la București, unde a studiat la Liceul „Sfântul Sava” și la Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Ca tânăr medic, ajungea la Tulcea și mai apoi în satele Deltei, la Mila 23 și la Crișan. În acest an, a publicat volumul „Mila 23” (Editura Nemira), o colecție de amintiri din acei ani, impregnată de farmecul Deltei, surprins deopotrivă cu nostalgie și luciditate.

Astăzi, autorul locuiește în Carintia, Austria. În rândurile care urmează, ne vorbește despre cum era Delta Dunării dinainte de ’89, de ce a renunțat la medicină și cum a ales să trăiască undeva la munte, în afara României, și să scrie. Cât despre viitor, scriitorul spune că „șansa României sunt tinerii inteligenți și capabili”. Însă, pentru început, vă invităm în Delta Dunării, mai exact în satul pescăresc Mila 23, care dă titlul celei mai noi cărți pe care o semnează!

„Delta Dunării nu mi-a ieșit niciodată din suflet și din minte după anii petrecuți acolo. A fost un periplu inițiatic precum cel al lui Harap-Alb…”

MILA 23. Ați publicat recent, la editura Nemira, volumul Mila 23. Cum a apărut această carte, ce v-a determinat să vă întoarceți către perioada petrecută ca medic în satul (satele) din Delta Dunării?

Delta Dunării nu mi-a ieșit niciodată din suflet și din minte după anii petrecuți acolo. A fost un periplu inițiatic precum cel al lui Harap-Alb, în care, până să treci de ziduri, să dai capacul fântânii la o parte, trebuia să știi cine e Spânul. Eliberat, eu am descoperit lumina și lumea de basm a Deltei și a oamenilor ei chinuiți. Bucuroși!

FARMECUL DELTEI. Cârciumile, bărcile, Dunărea, pescarii – sunt toate în această carte, surprinse cu umor și ironie… Cum ați descrie, în câteva rânduri, farmecul Deltei de atunci?

Delta e colosală. De primăvara, când se trezește verdeața, și până toamna târziu. Ba, chiar și iarna, cu tot vântul ei tăios și cu toată umezeala. Cu o singură condiție: să îți placă apa. Farmecul ăsta depinde, însă, de oameni, și Delta trebuie apărată în fața veneticilor care nu îi pricep rostul și frumusețea.

„Privațiunile și frustrările din anii ’80 sunt greu de imaginat azi, dar și mai greu de uitat pentru cei care le-au trăit din plin. Hazul de necaz a rămas ultima noastră redută…”

AMINTIRI DIN COMUNISM. Cartea este interesantă pentru cititorul care nu păstrează amintiri de dinainte de ’89 și pentru aspectele din vremea comunismului. Cum a fost pentru dumneavoastră să căutați în trecut aceste detalii care dau atâta savoare cărții (dar care, trăite, probabil că nu erau tocmai plăcute)?

Privațiunile și frustrările din anii ’80 sunt greu de imaginat azi, dar și mai greu de uitat pentru cei care le-au trăit din plin. Hazul de necaz a rămas ultima noastră redută, iar azi, uitându-mă în jur, nu mai sunt așa sigur că asta era prea puțin. Nu am căutat detaliile de epocă; ele au venit natural, sunt încă în mine și eu nu am făcut decât să le așez acolo unde părea relevant.

MEDICINĂ. Cum ați ales să studiați medicina și ce v-a făcut să renunțați la profesia de medic după nici un deceniu?

Așa cum am scris la începutul cărții, am ales medicina de pe la 8-9 ani. Îmi doream să vindec, să fac bine celor din jur – și, pe alocuri, am reușit. Apoi, când lipsurile din sistem sau cele personale au început să mă împiedice să mai fac bine, am schimbat puțin macazul și am ales o altă cale de a ajuta, ceva mai depărtată de pacient, dar tot în folosul lui – mă refer la domeniul farma.

„Carintia e unul dintre cele nouă landuri ale Austriei, o găleată verde înconjurată de Alpi și plină de lacuri, piscuri și păduri.”

AUSTRIA. Locuiți astăzi în Austria. Ce v-a făcut să alegeți Austria și cum arată cotidianul dumneavoastră? Cum trăiește un român în Carintia?

La început, a fost o mică nebunie și dorința de a avea o casă de vacanță la munte. În România, prețurile erau prohibitive, așa că am ales Austria. Încet, încet, pentru că tot căram lucruri acolo, „casa de vacanță” a devenit „acasă”. Carintia e unul dintre cele nouă landuri ale Austriei, o găleată verde înconjurată de Alpi și plină de lacuri, piscuri și păduri. Minunată.

Ca să nu stau chiar degeaba – pentru că mă retrăsesem din industria farma autohtonă –, am început un contract de consultanță într-un domeniu în care lumea crede că mă pricep (cel farmaceutic, desigur). În rest, recuperez timpul pierdut în postura de corporatist vizavi de muzică, citit și… scris.

POEZIE. În 2017, publicați volumul de poezie Pe străzi. Harap-Alb. Cum și de ce ați început să scrieți literatură, ce v-a atras?

În negura vremurilor, începutul trebuie să fie undeva prin școala primară, când concuram cu doi-trei colegi pentru cea mai bună compunere liberă sau poezioară scrisă. Apoi, monstrul a fost trezit definitiv în liceu, când o mare doamnă, Maria Pavnotescu, ne-a pus (din nou, ce să vezi) în competiție și ne-a insuflat încredere, vise și speranță nouă, celor câțiva „zgârieci”.

După facultate am scris când și când poezie. Ulterior cariera corporatistă mi-a acaparat în întregime timpul. Am reușit să încep desprinderea încet-încet, iar în ultimii ani am pornit să mă „descarc” de poveștile adunate.

„Am revenit în Deltă de puține ori. Prima dată, la șapte ani de la plecarea mea și, evident, am fost la Mila 23 și la Crișan. Apoi, o singură dată, la alți câțiva ani distanță. De ce așa rar? Poate de frica schimbărilor pe care le-aș fi găsit…”

PROZĂ. Ce a fost diferit pentru dumneavoastră acum, scriind proză, care au fost provocările?

Mila 23 a venit ca un val. Am scris-o, cel puțin în forma ei primară, brută, în câteva luni. A fost o descărcare. Initial am crezut că ar putea fi un roman-foileton. După primul val a urmat o muncă asiduă pe text, feed-back, scrieri, rescrieri. M-au ajutat mult părerile a doi prieteni care au citit forma inițială, dar nu pot să trec peste ajutorul imens dat de Eli Bădică, cea care de altfel coordonează colecția n’autor de la Nemira.

NOSTALGIE. Mila 23 ar putea fi citită și într-o cheie nostalgică, dacă întâmplările nu ar fi povestite cu atâta luciditate… Cum ați construit acest echilibru al cărții?

Nu a fost nimic premeditat. Îmi place să cred că sunt nostalgic, dar și lucid.

DELTA DE MAI TÂRZIU. De când nu ați mai vizitat Delta Dunării? Cum ați regăsit-o mai târziu?

Am revenit în Deltă de puține ori. Prima dată, la șapte ani de la plecarea mea și, evident, am fost la Mila 23 și la Crișan. Apoi, o singură dată, la alți câțiva ani distanță. De ce așa rar? Poate de frica schimbărilor pe care le-aș fi găsit, de frica tulburării magiei care îmi rămăsese după cernerea timpului. Nu se schimbase mult Delta atunci. Acum, însă, invazia celor care o rănesc mortal pare în toi.

„Șansa României sunt tinerii inteligenți și capabili, care trebuie identificați, recunoscuți și împuterniciți să construiască.”

ROMÂNIA VĂZUTĂ DIN AUSTRIA. Cum priviți spre România, cum se vede din Austria? Cât de des reveniți în țară, ce vă place și ce vă displace aici?

Vin în țară de trei-patru ori pe an și nu prea apuc să ies din București. Îmi place Bucureștiul, e orașul meu, chiar dacă a devenit și mai sufocant, mai zgomotos. Venit de la munte la oraș, viața poate părea chiar intensă. După două-trei săptămâni de prieteni și rubedenii, începi să auzi mai clar salvarea care îți trece prin sufragerie, să vezi gunoaiele, răutatea… Și pleci la tine, la munte. Dar tot îmi place Bucureștiul.

VIITORUL ROMÂNIEI. Cum vă imaginați viitorul României? Vă tentează să vă întoarceți, la un moment dat, definitiv?

După ’89, am crezut că o să răsturnăm munții, că totul va fi minunat. În afară de o timidă încercare de reașezare a scării valorilor (până și asta aflată în mare, mare pericol astăzi), nu am făcut mare lucru. Șansa României sunt tinerii inteligenți și capabili, care trebuie identificați, recunoscuți și împuterniciți să construiască. La propriu și la figurat. Există trei categorii de oameni și națiuni: cei și cele care fac lucruri, cei și cele care constată ce au făcut alții și cei și cele care se miră de ce au făcut alții. A sosit timpul să intrăm în prima categorie.

VA URMA… La ce lucrați acum, pe când o nouă carte?

Încă simt că mai am multe de făcut pentru Mila 23. Mai ales să o ajut să ajungă la cât mai mulți cititori. Și-apoi să aflu cum au simțit; eu mă hrănesc cu binele altora. Numai după aceea aș mai putea scrie altceva.

„Există trei categorii de oameni și națiuni: cei și cele care fac lucruri, cei și cele care constată ce au făcut alții și cei și cele care se miră de ce au făcut alții. A sosit timpul să intrăm în prima categorie.”
Dan Ivan, scriitor