de Ionuț Axinescu

Jurnalistul Andrei Dicu, astăzi editorialist la publicațiile Fanatik și Taifasuri, spune despre el că este „un bulgăr de nor care respiră nopți și treziri”. Rolul decisiv în formarea sa umană îl atribuie părinților săi și bunicului, Ion Mihalcea, „un om pentru care cultura, suferința și bucuria lacrimii erau sinonime cu trezirea din pântecul arborelui vieții”.

Metaforic, Andrei Dicu afirmă că scrie de dinainte să se fi născut și s-a născut înainte de a scrie. În presă, unde a strâns 27 de ani de experiență, a intrat dintr-o întâmplare. „Scriam versuri, maestrul George Mihăiță mi-a publicat primele încercări poetice și apoi m-am trezit proaspăt născut în presă. George Mihăiță, Ion Cristoiu, Cornel Medvedov, Isabella Francia mi-au fost primii deschizători de drum. De atunci au urmat alte drumuri… Au apărut și au dispărut mulți oameni… Unii au contenit în suflet, alții au plecat odată cu bucăți din suflet. Așa am învățat că sufletul este regenerabil și că niciodată nu se va putea comite un…. pate din el, precum din ficatul lui Prometeu”, povestește el.

Pe 19 septembrie, la restaurantul „Casa cu Nuci”, Andrei Dicu va lansa primul său roman. Se numește „Carla”, apare la editura Pavcon și va fi primul roman rozacrucian scris de un autor român.

Ai lucrat în multe redacții de-a lungul anilor, din presa mondenă până în cea sportivă. Unde te-ai simțit cel mai bine?
Mi-e greu să spun unde m-am simțit cel mai bine, în lumea presei. Unde am fost „inițiat”? Adică la Salut și la Evenimentul…. Unde am fost, pentru prima oară, jurnalist sportiv, adică la Pro Sport-ul lui Ioanițoaia…. Unde m-am reîntors în sport, la Sportul Românesc, la alde „Mitică” Dragomir, un domn, de altfel, nu râdeți, că vă bate Dumnezeu. La Curierul Național unde am întâlnit noblețea lui Valentin Păunescu și am adorat prietenia lui Constantin Priescu…. Unde? La VIP, unde prietenul meu Cristi Brancu a plecat, punându-și palma-n fund și urându-mi că, într-o zi, o să ajung redactor șef. Am ajuns. Și am plătit. Unde? Da, mă simt cel mai bine acum, la fanatik.ro și la Taifasuri. Cu Horia și cu Claudia. Sunt oameni care se pricep să fie prieteni, înainte de a fi șefi. Sunt oameni pe care nu-i sărut în treacăt, ci îi iubesc și care mi-au devenit familie.

Ai prins și vremurile anilor ’90 în presă, nu doar pe cele de acum. Cum diferă presa de acum față de cea de atunci? Cum era atmosfera din redacții în acei ani?
Anii ’90 nu se vor reîntoace și nici nu ar trebui. Menirea unui vis este să stăruie cât îi permite propriul său întreg. Dumnezeirea lui… Presa anilor respectivi, ca toată mișcarea pseudo-culturală (vezi filme, cărți, etc) a fost creată infantil de o mișcare „anti”. În zilele noastre, e complicat să fii „anti”. E atât de cinic, încât ai deveni „anti-TU”. Ne-am schimbat, ne-am mutilat atât de violent, în tot acest timp, încât Marian Munteanu votează cu Iliescu (mă rog, înțelegeți voi pamfletul…), Măgureanu își face vilă lângă mormântul lui Coposu, Cristoiu face osanale la Antena 3, iar eu, naționalistul „nebun”, aflu abia de curând că există o publicație cu numele dumneavoastră.

Apropo, să trăiți, cu drag, Viitorul României, pentru că meritați!Și ca să închei ideea, în anii ’90 și chiar înainte, exista un mare respect atât pentru cuvântul scris, cât și pentru boemia sa. Azi a rămas doar boema. Nici măcar boemia…

Ce tip de jurnalism te-a atras cel mai mult, te-a motivat?
Nu m-a „motivat” niciun tip de jurnalism. Am fost jurnalist de investigații, arestat în Moldova, imediat după ce Ilie Ilașcu a fost înlănțuit. Pe de altă parte, am petrecut pe deplin ca redactor șef la VIP. Mi-au trecut, pe lângă tâmplă, și glonțul și țâța. Din toate învăț în continuare. Mă mândresc că sunt editorialist la fanatik.ro, mă iubește soarta pentru că scriu la Taifasuri, dar nu pot vedea Duhul Sfânt gândindu-mă la „locații”. Sufletul este ori nu este. Al meu este unde v-am spus. Cineva îl întreba pe Zaharia Stancu: „Ce vă supără mai mult în lumea noastră literară?”. El a răspuns:„ Anumite tăceri”. Păi, cam despre asta este vorba…

De la cine ai învățat/ „furat” cel mai mult în această meserie?
Nu știu dacă am „furat” meserie. Poate că am învățat câte ceva. Cristoiu, Ovidiu Ioanițoaia, Constantin Priescu sunt cei de la care puteam să „fur”. Am trăit prea mult în mass-media, ca să mă gândesc la asta. Când m-am văzut micuț regizor de scurt-metraje în TVR, viața m-a trosnit și m-am retrezit în „presa scrisă”. Apoi, am ajuns la radio. Știți melodia aceea, „la radioooo…vreau să ajung la radiooo…”? Ei bine, iar m-am trezit în… scris. Cred că Dumnezeu are un plan cu mine. Nu cred că am „furat” nimic altceva. Poate doar iubirea celor apropiați, care m-a „drogat” cât să nu leșin.

Din postura de jurnalist, ai cunoscut numeroase personaje celebre, din diverse domenii. Care dintre ele ți-au rămas în memorie?
Mi-au rămas atâtea persoane în memorie, încât personajele din ele dispar. Pot să vă mărturisesc, însă, că visul meu a fost un interviu cu Florin Piersic. Mi-aș fi dorit să discutăm despre neliniștile lui Hamlet. Un alt, poate cel mai drag vis al meu, ar fi fost un interviu cu Amza Pellea. Este artistul sufletului meu. Nu vă voi dezvălui ce l-aș fi întrebat…. Momente… momente… sunt multe în viețile noastre. Noi le putem învinge ușor. Uneori, însă, ne calcă pe ceafă mai dur decât „Imposibila Întoarcere”, a lui Marin Preda. Da, e un moment pe care mi-l amintesc, cu dragul meu prieten George Alexandru. Ne-am reîntâlnit pentru a-mi oferi un cântec, eu i-am oferit un sărut pe obraz, a rămas să ne vedem în curând, iar Duhul Sfânt a fost mai grăbit decât era cazul….

Hai să vorbim despre „Carla”. Cum a apărut acest roman?
Această carte a văzut lumina tiparului dintr-un vis. La propriu. Pur și simplu, într-o dimineață, în jurul orei cinci, m-am trezit brusc și m-am îndreptat spre masa de scris. Cu toate astea, surprinzător sau nu, „Carla” s-a născut greu. Cartea, ca și personajul în sine, a traversat multe zbateri… O sumedenie de transformări, ceea ce relevă chiar și esența romanului, în sine, pentru că el pledează pentru viața veșnică, pentru nemurirea sufletului și pentru regenerarea prin natură.

Este un roman inițiatic și, foarte probabil, primul cu esență rozacruciană, publicat în România. Am avut un noroc teribil din partea oamenilor care mi-au oferit susținerea lor, în frunte cu patronul editurii Pavcon, domnul Cătălin Constantin Pavel, un artist și în același timp un promotor curajos, care a investit atât în mine, cât și în ideea fundamentală a cărții. De asemenea, am onoarea ca romanul „Carla” se se bucure de prefața semnată de maestrul Stelian Nistor, o autoritate în domeniul cultural, care mi-a acordat sprijinul domniei sale imediat după ce a citit cartea. Sunt mulți, foarte mulți oameni dragi mie, care mi-au oferit ajutorul lor, aproape necondiționat. Părinții mei, Ioana și Constntin Dicu, iubita mea, Ana Maria, prietenul meu (și mai mult decât atât) Traian Bădulescu, colegii de la redacțiile la care scriu și în primul rând Horia Ivanovici și mulți alți Prieteni și Frați (pentru că Prietenia trebuie să devină fraternă), români apropiați mie și iubitori de carte, în general. Mulți, foarte mulți, unii dintre domniile lor, camarazi vechi, de zeci de ani, alături de care am trecut prin multe…

Ai avut vreodată senzația, pe parcursul romanului, că trebuie să refaci o mare parte din el? Ai fost nemulțumit sau ai avut dubii asupra lui?
Nu am dorit și nu am simțit niciodată că e cazul să schimb ceva din roman. Cu toate astea, l-am rescris de trei ori. Nu pentru că aș fi avut dubii, ci pentru că eu și Carla ne certam în fiecare zi. Ea spunea că Lumea trebuie vorbită într-un fel, eu am zis că drumul e altul. Important e că nu ne-am mințit reciproc.

Poți să ne spui despre ce e vorba în „Carla”?
Carla” reprezintă o intrare în arealul societăților discrete și în zona ritualistă. A presupus muncă de cercetare și în același timp bucuria emoțională în a pătrunde într-un teritoriu magic. O lume ascunsă privirilor indiscrete și mai ales celor dornici s-o viziteze în scopuri mercantile. Un spațiu magic, aflat undeva înlăuntrul lăuntrului.

Carla, însă, nu e singură. Ca și ea, restul personajelor din această carte relevă ambiția de a detrona de pe un soclu „periat” prea… pudic, eroii adolescenți (și nu numai) din epoca gri de dinainte de 1989. La vremea aceea, mai toți semizeii din romanele comuniste erau cosmetizați. Majoritatea erau și moraliști și premianți și lipsiți de orice viciu și devreme acasă și cel mai grav, mai înțelepți decât le permiteau vârsta, inteligența și educația primită într-un sistem represiv. În realitate, acele personaje reprezentau minciuna, viciul perfect, multilateral dezvoltat, ridicolul și umorul stors cu cleștele. Eroii cărții sunt rezultatul revoltei împotriva marotelor, a limbajului de lemn și mai ales o insurecție armată a metaforei, împletită uneori cu firescul, alteori cu un tip de grosolănie intenționată, care se răscoală împotriva pudibonderiei și a exigenței… excesive.

„Actorii” poveștii noastre nu sunt mai catolici decât Papa, ba din contră. Sunt anti-sistem sau cel puțin se găsesc în antagonism cu prichindeii politruci, dar, în același timp, se află în stare de iubire cu cititorii lor. Le-aș spune „Anti-cireșarii”, dar nu vreau să jignesc pe nimeni… Personajele sunt reale, precum motanul Albert Pike, cel care joacă rolul unuia dintre „Luntrași”, pentru că avem de a face cu mai mulți Luntrași, care ne conduc în lumi variate.

Motanul autorului, personaj în roman. Îl cheamă Albert Pike, după numele filosofului

Nu în cele din urmă, își fac apariția cavalerismul modern, romanța, scenele de amor, mai mult sau mai puțin voalate, visarea, reveria și reverența. Toate fac parte din viață, din realul fantastic pe care îl trăim, secundă cu secundă, dar care, uneori, trece pe lângă noi neobservat, ca o boare.

Ce scriitori te-au influențat, te-au bucurat de-a lungul timpului?
Mi-e un pic dificil să spun. M-au bucurat scriitorii pe care i-am simțit „prieteni”. De la Esenin la Shakespeare și de la Villon la Cioran. O lume plină de contraste. Pe care i-am iubit? Pe Coșovei, pe Nichita, pe Păunescu, pe Fănuș Neagu. Da, iubesc doar români! Pe Ion Barbu, pe Ilarie Voronca, pe Blaga, pe fabulosul Păstorel, pe Minulescu. De cine îmi e dor? De „Nebunul” de Fănuș. Plecarea lui mi-a lăsat în suflet o cană goală, plină cu realism. Și am uitat să-ți spun, urăsc realismul….