Codruța lucrează la PressOne, una dintre publicațiile on-line care s-a impus în ultimii ani în jurnalismul românesc.

Andrei Crăciun

Cine e Codruța Simina, care e povestea ei? Cum a intrat ea în presă și de ce n-a mai ieșit? Preconizează că se va pensiona din această frumoasă meserie? Cum a fost pe drumul străbătut?
Colega mea, Bianca Felseghi, cu care am împărțit multe ore de birou și terase, a avut la un moment dat revelația asta, care ar fi trebuit să fie evidentă și pentru mine: că semăn foarte mult cu fetița tocilară din Harry Potter, Hermione. Sunt tipa aia care, la o masă mare de pe terasă, când toată lumea râde și se distrează, la un moment dat va simți nevoia să explice ceva. Eu știu, să enumere tipurile de sturioni sau să dea detalii despre cine a fost Karl von Linne. “it’s LeviOsa, not LeviosA”. Să mai adăugăm la asta o povestioară: prima întâlnire romantică la care-am fost invitată vreodată a fost în clasa a noua, într-un februarie, de Valentine’s Day. Eu sunt născută de Dragobete. În fine, întâlnirea era într-o stație de autobuz. M-am dus, am așteptat vreo jumătate de oră, până am înghețat bine, băiatul ăla n-a apărut deloc, apoi am plecat. Am descoperit mai târziu că el, de fapt, venise la întâlnire. Știi bancul ăla, “unde se duc analfabeții când mor? – Pe lumea cealantă”. E, eu așteptasem în stația de autobuz de pe partea cealantă a străzii. Și cumva am avut senzația asta de mai multe ori în viață: că sunt unde trebuie, dar pe partea cealaltă a drumului. Am intrat în presă pentru că am putut și n-am mai plecat din același motiv, ultimul fiind mai greu decât primul. Dacă scrisul e o meserie, sunt fericită să constat că (încă) trăiesc din asta. E mai mult decât îmi închipuiam la 16 ani, când plănuiam cum o să schimb eu lumea prin cuvinte. Și mai puțin decât visa mama pentru mine. Pe drumul străbătut – era expresia asta din caietele de comentarii literare – “drumul său poetic a fost sinuos, dar mereu ascendent”. Aș vrea să-l întâlnesc pe omul care a scris-o prima dată și să-l văd cum mănâncă toate caietele de elev în care a fost copiată (n.a. – de fapt, expresia a fost preluată dintr-un poem al pe nedrept uitatului poet Teodor Pâcă – https://www.youtube.com/watch?v=Haed7Byki3c).Mulțumesc.

Povestea PressOne care e și încotro duce? Încotro mergeți voi, Niculae? Ce ar trebui să știe publicul cititor și mai ales publicul care nu prea e cititor?
PressOne e al patrulea proiect online pe care l-am pornit de la 0 în vreo cinci ani – și-n tot timpul ăsta am muncit pe brânci. Încă nu s-a dovedit a fi un eșec, ca celelalte de trei. Pentru mine, PressOne e locul în care încă nu m-am dus ca la o zi obișnuită de birou, și să constat, când am ajuns, că biroul a dispărut. Asta am mai pățit. PressOne e ziarul la care nu mi s-a întâmplat deocamdată ce-am mai pățit în presa din România. “Unde mergem noi, măi Niculae” n-aș putea să-ți spun. E și complicat. Mihnea (Măruță, fostul redactor șef, n.red. – lol) a plecat, undeva pe parcurs. De-atunci, testăm identități – încercăm să ne înțelegem și să ne găsim libertatea. Mi-e clar că toți facem jurnalism, dar niciunul dintre noi nu știa cum să poarte responsabilitatea asta, cu direcția. Nu ne-a învățat nimeni. PressOne are avantajul ăsta, că într-o lume super marketată și targetată, orientată spre viral și reach, își permite să publice în fiecare zi un material despre căutări și nesiguranțe. Să fie old-school.Să eșueze uneori. Și să învețe din asta. Ca-n viață.

Întreb pentru tineret: ce este și ce nu este un ziarist? Cu ce se ocupă el? La ce ne folosește?
Am scris la un moment dat un editorial care avea titlul ăsta: ce nu ar face un jurnalist. Site-ul pentru care am scris editorialul s-a închis, nu mai există acum. Nici editorialul ăla nu mai există, niciunde pe internet. Majoritatea ziarelor pentru care am scris în ultimii 15 ani nu mai există. Zeci de texte în care am lăsat ceva din mine nu mai există acum. Prin 2007, am relatat pentru Ziarul Clujeanului o conferință de presă a lui Cozmin Gușă ca pe un reportaj. Ăsta e unul din puținele texte scrise de mine pe care l-aș reciti. Era bun, avea știre, avea și ceva zvâc și un final bun, cu punch line. Poate că asta e definiția mea pentru “ce este un jurnalist”: un om care scrie știri și va ține minte tot timpul toate textele pe care le-a scris și aveau: știre, zvâc și un final bun. Și le va ține minte și mai bine pe alea scrise de concurență. Hai, să nu ne amăgim, jurnaliștii sunt oameni competitivi, cu un ego mare. Și mai e partea aia despre care nu vorbește nimeni, că nu e de bonton. Alcoolismul vocațional, nopțile albe din motive de anxietate, supra inflația de informație, copiii care cresc singuri, pentru că noi trăim pentru știri și în limitele normelor de aplicare ale Legii 544. Mă întreb de multe ori mai degrabă “de ce este un jurnalist”, decât “ce este”.  Ce nu este un jurnalist? Cea mai simplă definiție care îmi vine în cap e că nu este un Rareș-Bogdan-Mihai-Gâdea. Un isteric de ecran care nu a scris o știre în viața lui. Și nici n-ar ști cum. Dacă publicul n-a realizat până acum la ce folosește un jurnalist, probabil că noi am pierdut trenul ăsta. Răspund pentru câțiva colegi și pentru memorie. Sunt prea tânără să vorbesc “pentru tineret”.

Viitorul României. Ce părere aveți despre acest subiect? Cum vedeți că devine chestiunea?
O să râzi, dar văd “viitorul României” împletit intim cu materia lui cea mai delicată, poezia. Am citit prin clasa a zecea, într-un roman excepțional, că oamenii care controlează un lucru sunt, de fapt, cei care îl pot distruge. M-am gândit la asta vreo 20 de ani și încă stă în picioare.  Cred, împotriva oricărei evidențe, că peste administrație, politică, religie, rețele sociale, jeg și corupție, poezia este singura care conține în ea posibilitatea distrugerii României. În caz că e proastă. Viitorul e un magnet pe care-l arunci în timp – poezia e singura care-l poate umple și umfla pe dinlăuntru, ca pe un zmeu, cu toate cele decisive pentru supraviețuire și, cine știe, puțină bucurie, cândva. Fără poezie, nu cred într-un viitor luminos al României.

De-obicei, oamenii spun: “Mîșkin a spus că frumusețea va salva lumea”. Dar marele D. nu a scris asta niciodată –  și mi se pare că aici stă geniul lui.  În realitate, citatul corect din Idiotul îi aparține lui Ipolit. Și el a spus:„E adevărat, prințe, că ați spus odată că frumusețea va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresându-se tuturor, prințul susține că frumusețea va salva lumea!” Dar oamenii asta rețin: frumusețea va salva lumea. Cam asta e poezia. Partea nevăzută. Și o ironie istorică.

Dar la scară globală, ce se alege de noi, Codruța Simina? Avurăm pandemie, explodă mămăliga și în Statele Unite ale Americi. Ce o să fie, ce o să fie? 

Nu știu, mă faci să mă simt ca mama lui Ștefan cel Mare, o doamnă care trage concluzii fundamentale în timp ce închide poarta – “de ești tu acela”, știi tu…  “Dar la scară globală, ce se alege de noi?” Ce-ar trebui să rămână din noi, la scară globală? Nu știu și nu știm.În istoria mea personală, la scară globală, au să rămână mereu: câteva versuri din poemul lui Lao Tze despre Calea Tao. Space Oddity a lui David Bowie. Ecclesiastul și autorul lui. The Big Lebowski și câteva arii din Jesus Christ Superstar.   Sensurile vechiului cuvânt grecesc care rostește lumina, în Geneză. Caragiale. I sing the body electric a lui Whitman. Always de la Erasure. Încercarea supra umană a lui Averroes/Ibn Rushd de-a-și închipui, traducându-l pe Aristotel, ce înseamnă tragedia, fără să fi văzut teatru vreodată. Fără să știe ce înseamnă teatrul. Caragiu. Gene Kelly în peliculă: from where I’m standing, the sun is shining all over the place! Scrisorile dintre James Joyce și Nora Barnacle, mai degrabă decât alea dintre Heidegger și Hannah Arendt. American Pie, cântecul. Le dernière poeme, al lui Robert Desnos. Tom și Jerry. Partea Diavolului, de Rougemont. N. Steinhardt ca un super erou ortodox. Nina Simone și culorile originale din Starry starry night. Stephen Colbert dansând pe Get Lucky. Sunt astea relevante pentru marea întrebare “ce-o să fie”? Nu cred. Ce cred e că în momentul în care omul nu-și va mai suporta propria vulnerabilitate, nu va mai fi.

Rog îndrăgita ziaristă să-și adreseze singură o întrebare esențială și să confere răspuns inedit la ea.
Este cafeaua mai bună decât ceaiul, dimineața? Nu.

CITAT
Ce nu este un jurnalist? Cea mai simplă definiție care îmi vine în cap e că nu este un Rareș-Bogdan-Mihai-Gâdea. Un isteric de ecran care nu a scris o știre în viața lui. Și nici n-ar ști cum.
Codruța Simina, ziaristă