Când studentul francez Benjamin Ribout a văzut primele filme româneşti în cinema-urile bucureştene, nu înţelegea o iotă. Venise în România să documenteze o lucrare de masterat despre noul val al cinematografiei româneşti. La final, s-a întors în Franţa unde a luat, pentru prima dată în viaţa lui, note foarte bune. Asta se întâmpla acum aproape un deceniu și jumătate. A revenit în România, unde s-a și stabilit.
Când nu organizează festivaluri de film – Kinodiseea, până în 2012 – şi Pelicam, acum la a cincea ediţie – Benjamin scrie articole despre România pentru presa franceză, traduce filme sau dă meditaţii la franceză. Planul lui este să se mute la ţară, în casa din lemn pe care şi-o ridică acum la munte, undeva lângă Rucăr.
Între timp, Benjamin a ajuns să vorbească o româna colorată de accentul franțuzesc. Cumva, acest aspect îi conferă un farmec aparte. Mai important este că Benjamin face bine la noi în țară, e conectat la tot felul de proiecte de mediu, prin campanii de reciclare, și sprijină oamenii proveniți din medii defavorizate, care sunt ajutați să-și găsească un loc de muncă.
V.R. Am citit articole scrise de tine despre România. Cum s-a produs trecerea de la jurnalist care scrie despre România din când în când la unul stabilit în România?
B.R. Nu a fost chiar aşa. Am venit în vacanţă aici în 2002 şi cumva mi-a plăcut şi am decis să revin. Eram la şcoala de jurnalism atunci, în Franţa. Mi-am făcut cumva programul astfel încât să pot reveni aici. În 2004 am făcut un stagiu la Radio Romania International, secţia Franceză. Pe urmă, după şcoala de jurnalism, nu-mi doream neapărat să mă angajez în Franţa, să mă arunc aşa, am zis hai să mai fac un master. Şi am intrat pe Ştiinţele comunicării în industrii culturale. Am ales ramura asta şi am zis că e momentul să mă leg de filmul românesc.
Unde anume ai fost în România în acea vacanţă?
Aici, în Bucureşti, era iarnă, era frig. Apoi am făcut autostopul cu un prieten care acum e în Brazilia şi am fost într-un periplu aşa mic, în Transilvania. A fost foarte, foarte fain. Călătorisem, am stat în Spania, fusesem în Maroc. Nu era prima destinaţie, de mic m-am tot plimbat. Dar mi-a plăcut aici şi am zis să fac asta cu cinema-ul românesc, noul val, care în Franţa era ceva total necunoscut. Era o oportunitate să scriu despre ceva complet nou. În Franţa se ştia foarte puţin, cred că doar despre Pintilie şi Dan Piţa. Dar foarte vag, îmi era foarte greu să găsesc din Franţa informaţii despre filmul românesc.
A fost un anume film românesc pe care l-ai văzut când ai pornit pe calea asta sau ţi-ai dat seama ca fenomen că merită?
Era ceva interesant, era ceva creativ, am zis să-i hai să vedem cum e, ştii? Şi am venit şi practic mi-am luat abonament la toate filmele, aşa am învăţat şi româneşte, că nu ştiam absolut nimic, n-am făcut niciun curs. Mi-am luat un dicţionar, citeam presa şi mergeam la filme ca să învăţ. Nu mai ştiu dacă erau traduse, poate în engleză, unele. Nu pricepeam absolut nimica. Deja mă conectasem cu regizorii de aici, făceam interviuri, m-am întâlnit cu Porumboiu, cu Mitulescu, cu Puiu. Ţin minte că ne-a arătat Mitulescu „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” şi, după film, eram acolo la o discuţie, şi eu, neştiind foarte bine română şi nepricepând, am crezut că filmul se petrece la mama naibii. Şi mi-a zis nu, asta e Colentina, n-ai asfalt, sunt poteci. Credeam că e undeva la ţară. Am văzut apoi cu ochii mei, mi-am cumpărat un Pegas de la târg din Obor şi mă plimbam prin tot Bucureştiul. Mi-am făcut masteratul şi, pentru prima dată în viaţa mea, am avut note foarte bune. Eram la Grenoble şi am vrut să continui aşa, în ideea de a mai veni aici. Profu’ mi-a zis poţi să continui la Paris, la Sorbona. Şi am intrat. De acolo mi-am luat o bursă de călătorii ca să mai vin în România. În perioada aia eram între Grenoble, Paris şi Bucureşti. După câteva luni în care am tot venit, m-am stabilit aici şi am început să lucrez aici. Ca ziarist şi pe partea de distribuţie, la Independenţa Film.
Ca ziarist, ce domenii ai acoperit în România? Am văzut de la eoliene la articole despre…
Absolut orice. Actualitate. Dar am început cu filmul, evident. Am început la Regarde, cu recenzii, interviuri despre tot ce se scoate. Şi pe urmă am făcut un pic de de toate şi acum fac. Şi , la Independenţa Film, Antoine (n.r. Antoine Bagnaninchi, directorul Independenţa Film) mă trimitea aşa pe la festivaluri, era foarte drăguţ din partea lui, să văd filme şi cumva am intrat pe felia asta de film. După o vreme, în 2007, am organizat împreună cu Daniel Mitulescu concertul cu Taraful Haiducilor la Uranus. A fost ideea lui, dar m-a cooptat şi l-am făcut împreună. Iar în 2009 a zis hai să facem un festival de film pentru copii şi am pornit Kinodiseea tot aşa, împreună. Tot în ideea asta, uite discuţia de film, uite ce piaţă este, hai să lucrăm pe partea educaţională şi cu copiii. Eram co-fondator cu el, dar mă ocupam mai mult de partea asta de filme. D e fapt, de toate. Am făcut trei ediţii, am plecat şi am făcut asta cu Pelicamul. Totul se leagă oricum, în viaţă. Nu e nimic întâmplător.
Când nu faci Pelicam, ce faci?
Eu, la Pelicam, am preluat în momentul ăsta mai mult partea de selecţie a filmelor. O fac şi cu Corina (n.r. Corina Eredenta Moldova-Florea, co-director Pelicam), dar pe partea de organizare e Corina care a preluat. Eu mă ocup mai mult de conţinut, de partea artistică, filmele, trupele, invitaţii. Sunt eu şi Corina şi mulţi prieteni care sunt implicaţi în proiecte. Se vrea ca o asociaţie. Când nu lucrez pentru Pelicam, am preluat din ianuarie 2015 site-ul francofonilor din România despre România, Le Petit Journal se numeşte, împreună cu un coleg jurnalist care e şi el aici de zece-doişpe ani, nu ştiu exact. Şi ne ocupăm noi doi. Suntem proprietarii unei francize şi ne ocupăm de partea editorială, de partea comercială. Supravieţuim. Sunt corespondent pentru radioul belgian şi scriu pentru Regarde. Mai şi traduc, asta am făcut pentru supravieţuire aşa, în România. Am tradus multe filme. Am lucrat cu Porumboiu, cu Mitulescu, şi pentru Netzer am tradus. Şi dau şi meditaţii la franceză. Am foarte mulţi prieteni la Şcoala Franceză. Şi îmi mai spun când au nevoie de mine, să-i perfecţionez pe elevi pe partea de limbă. Îmi place foarte mult pentru că e altceva decât calculatorul. Cumva te scoate din lumea asta.
De unde eşti din Franţa?
Sunt născut la Crest, e Valence, e Valea Ronului, şi între Lyon şi Avignon este. E un turn celebru acolo. Foarte frumos.
Cât de des mergi în Franţa?
Nu foarte. Mă gândeam să merg acuma, în iulie, o săptămână. Ultima dată am fost de Crăciun. Părinţii mei sunt acolo, cei trei fraţi mei sunt acolo. De obicei, de două ori pe an. Aştept curse ieftine.
Ei au fost în România?
Da, da. Soră-mea a fost de trei ori. Au fost şi părinţii o dată. Şi o să mai vină, le-a plăcut foarte mult. Ne-am plimbat, am fost pe la Şoarş, i-am dus pe la Cluj, prin Piatra Craiului, am urcat. Sunt sportivi, le place în natură. Şi Bucureştiul le-a plăcut. Ne-am plimbat prin centru, dar şi pe la Iancului, şi pe Mătăsari. Foarte bine a fost.
Ce ştiai despre România înainte să vii prima dată aici?
Ghiţă Mureşan, că sunt fan baschet. Foarte puţin despre 1989. În anul ăla în care am venit aici, în 2002, aveam o tipă din Deva care era cu mine la Facultate, la Grenoble. Dar nu eram foarte curios. Am venit într-o vacanţă, nu ştiam prea mult în afară de Ghiţă Mureşan, Comăneci. Evident că la facultate îl citeşti pe Eliade şi Ionesco, dar nu îi asociam neapărat cu România.
Aici eşti stabilit în Bucureşti?
Da. Dar visăm, încercăm să ne stabilim undeva pe la ţară, într-o casă pe care am ridicat-o de la zero, şi vom reuşi. E aproape gata. De lemn, aşa. La vreo două ore şi ceva de Bucureşti. Lângă Rucăr, pe acolo.
Spune-mi despre asociaţia voastră, Les Herbes Folles. E şi un film cu numele ăsta, nu?
Da, da. Dar nu are nicio legătură. E asociaţia prin care organizăm Pelicam. Suntem eu, Corina şi Patrick Ouriagli, de la Ateliere fără Frontiere. Să-i fac puţină reclamă lui Patrick: este franco-marocan, a înfiinţat aceste ateliere în Maroc şi aici. E un atelier de inserţie profesională pentru oameni defavorizaţi, ai străzii, cei excluşi, practic. Activitatea economică a asociaţiei lui este reciclarea, au contracte cu firme mari, reciclează tot felul de calculatoare şi le vând pe piaţă. Scopul nu este să-i ţină pe oamenii ăia, scopul este să le găsească un job. Şi noi am înfiinţat cu el Les Herbes Folles, că eram prieteni, că era pe reciclare, aşa. În 2012, fix înainte de prima ediţie a festivalului Pelicam. Patrick nu lucrează operaţional la festival dar, fiind asociat, ne sprijină tot timpul. E un efort foarte mare să faci un festival, deşi sunt multe lucruri pozitive şi devii un pic addict de energie, de proiect. Dar e foarte dificil. Trebuie echipă, e un efort comun.
Unele dintre primele şi cele mai puternice proteste din România au avut ca declic un subiect de mediu – Roşia Montană. De ce crezi că mediul i-a scos pe oameni în stradă?
E un subiect sensibil care mobilizează extrem de bine. Şi la mine în Franţa sunt proteste recente legate de un aeroport într-o zonă în care nu ar trebui.
Îmi spunea un prieten care a stat mai mult în Paris şi Lyon că protestele sunt foarte dese în Franţa, că deseori auzea tineri la bere “Pentru ce ieşim în weekend?”. Exagera?
Nu, nu. E ceva normal. Practic, spaţiul public e al tău şi când ai ceva de spus, ieşi. E şi o chestie socială. Eu mi-am început facultatea cu un protest. Prima săptămână de şcoală nu am avut cursuri, era grevă din partea profesorilor. Şi noi am fost convinşi de către profesori uite, facultatea o ia în direcţia asta, sunteţi de acord? Erau nişte chestii foarte tehnice, ţinea de disponibilitatea lor faţă de studenţi şi ne-au convins foarte uşor. E cumva…nu că e o tradiţie, dar e cumva normal. Spaţiul public e bombardat de tot felul de chestii care nu te privesc neapărat sau pe care le păţeşti. Nu contează, a ieşi e ceva obişnuit. Noi am făcut proteste în facultate şi pentru colegii noştri din Bolivia, din Macedonia, care nu îşi luaseră nota din cauza nivelului lor de franceză şi am făcut protest pentru chestia asta. Ţine şi de tradiţie. Da, în România a rezonat la chestiuni legate de mediu. Eu cred că din toate lucrurile frumoase de aici, foarte des auzi aici „avem o ţară foarte frumoasă”. Asta înseamnă să ai nişte peisaje, nişte locuri aşa neatinse. Mereu auzi „aici avem păduri virgine”, de exemplu. Cred că e un motiv de mândrie, nu vă puteţi mândri pe partea politică sau economică, dar cu asta vă puteţi mândri. Şi cumva există interacţiunea asta foarte puternică între om şi mediu în România. Există o viaţă la ţară. La noi, în Franţa, e foarte diferit felul în care interacţionăm cu mediul. Fermele sunt foarte mari, totul e industrializat. Aici ai încă agricultura de subzistenţă pe care Franţa o avea acum 60 sau 70 de ani. Bunica mea a plecat de la fermă să lucreze la Paris. Mama s-a întors la ţară, dar are un job ca medic la 20 de km. Ce se întâmplă aici la ţară este la nivel de străbunica mea. Cumva, românii sunt foarte încă apropiaţi de toată povestea asta, au bunici la ţară sau chiar părinţi. Şi vin firme foarte mari sau firme cu care nu au avut de-a face niciodată şi automat intră în conflict cu ce viziune au ei faţă de ţara lor. Iar festivalul Pelicam are scopul să stârnească curiozitatea, să discutăm, să abordăm nişte chestii. Scopul nu este deloc unul elitist, noi vrem să iscăm un dialog.
CITAT: „Spaţiul public e al tău şi când ai ceva de spus, ieşi.” Benjamin Ribout, directorul festivalului de film Pelicam.
Fotografii din Arhiva Festivalului Pelicam. Credit foto: Douanutrii