Lari Giorgescu este unul dintre actorii tineri din România care deja s-au consacrat. Este totodată unul dintre actorii tineri din țara noastră cu loc stabil de muncă. E angajat de patru ani al Naționalului bucureștean, după ce a fost nominalizat pentru un Premiu UNITER și l-a cucerit pe Ion Caramitru cu un spectacol de-al lui Gigi Căciuleanu. De altfel, Gigi Căciuleanu îi este un fel de mentor lui Lari Giorgescu, pe care l-a tot distribuit în spectacolele sale.

Cel mai recent – L’om DAda – a fost selecționat în Festivalul Național de Teatru și tocmai începe și o frumoasă carieră internațională. Lari a făcut de toate. A jucat și în seriale pe la televizor, a strâns ceva parale atunci, a făcut și teatru de stradă, luând Europa la pas, cu vreo zece ani în urmă, într-un fel de călătorie aproape inițiatică, tot ce câștiga dădea pe drumul spre viitorul oraș și uneori pe o masă caldă, altădată a traversat Norvegia cu bicicleta – multe a mai făcut! Și are doar treizeci de ani. Acum joacă și la Național, și la Bulandra, și la Unteatru. Eu l-am mai văzut și la Mignon și la Green Hours – acum nu mai joacă acolo.

Lari a câștigat un Premiu Special la Gala HOP (a tinerilor actori) în anul 2008. A lucrat și cu geniul comic Horațiu Mălăele și cu marea noastră dansatoare Miriam Răducanu, este unul dintre cei mai apreciați tineri actori și în zona de teatru-dans, deși la bază pregătirea dumnealui nu a fost în domeniul coregrafiei. La bază, Lari e fotbalist de la juniorii Științei Craiova. E oltean, asta e situația.

Doamnelor și domnilor, Lari Giorgescu, un actor care caută să nu rămână niciodată prizonierul aceluiași rol.

Suntem aici alături de Lari Giorgescu, e vară, începutul lunii iulie, înregistrăm, ca să nu uităm, vrem să-l luăm la mână, că e băiat tânăr, de perspectivă, are și un loc de muncă stabil, spre desoebire de cei mai mulți dintre colegii dumisale de generație – Teatrul Național din București. Cu ce te îndeletnicești dumneata, Lari Giorgescu, în această perioadă?
Uite acum mă pregătesc să merg la un festival de teatru la Bacău.

Cum și de ce ?
Este un festival al tinerilor care vor să devină actori, dar și al tinerilor actori. ID Fest se numește.

Așadar pentru aspiranți?
Da. ID Fest este un eveniment similar, cumva, Festivalului de la Alexandria – Ideo Ideis.

Și ce faci dumneata acolo?
M-au invitat să joc „Poezia visului” (n.r – pe 18 iulie), pe care l-ai văzut la Unteatru.

Ești invitat special, așadar. Un exemplu pentru tineret, iată.
Unul dintre invitații speciali, să zicem.

Ești un exemplu bun pentru tineret, Lari Giorgescu?
Nu mi-am pus vreodată problema așa, adică nu știu dacă sunt un exemplu bun pentru tineret. Nu știu, cred că tineretul face lucruri nu neapărat după exemplu, ci face lucruri așa cum simte, mai ales tineretul din ziua de astăzi!

Tineretul liber.
Ăsta este un concept – „tineretul liber”. Știm amândoi că tineretul face lucruri așa cum simte el și asta i se cultivă, adică mi se pare că e îndemnat, cumva, de către oamenii puțin mai în vârstă, dar tinerii fac tot cum simt. E normal.

Lari privea, pe ascuns, la spectacolele lui Silviu Purcărete de la Craiova

Dumneata, când erai tânăr și liber, aveai exemple de oameni la care te uitai?
Eu am crezut și cred încă în puterea exemplului.

Și dumneata la cine te uitai, după cine te luai, spre cine tindeai, unde tânjeai să ajungi?
Către oamenii care mă pasionau. Atunci, în perioada în care m-am apucat de teatru, tindeam foarte mult către spectacolele lui Silviu Purcărete.

Când te-ai apucat tu de teatru, Lari?
Eram la Craiova și făceam teatru la liceu, și îmi plăceau foarte mult spectacolele lui Silviu Purcărete. Mă duceam la repetiții, stăteam până la 12:00 noaptea, mă ascundeam în spatele scaunelor…

La Teatrul Național din Craiova, nu?
Da. Și mă duceam sus, în spatele scaunelor, pentru că nu ai voie să asiști la repetițiile lui. Și stăteam ascuns și de acolo mă uitam la ce se întâmplă pe scenă. Vreau să-ți spun că nu înțelegeam tot ce se întâmpla, dar mă fascina! Cred că actul ăsta, că stăteam ascuns undeva și mă uitam printre scaune, mă făcea să cred că asist la ceva extrem de important. Și stăteam așa, mă uitam la teatru timp de două-trei ore. Mi se pare că aveam mai multă răbdare decât am acum! (râde)

Și cum te-au lăsat paznicii pe dumneata să intri acolo?
 Nu îmi mai aduc aminte, mi se pare că mă împrietenisem cu cineva pe acolo…

Ai dat șpagă să asiști?
Nu cred că am dat șpagă. Fie am intrat pur și simplu, și nimeni nu mi-a zis nimic, fie știam pe cineva care m-a lăsat cumva să intru.

Deci spre asta tindeai dumneata, spre genul ăsta de producție. Purcărete! Nu te jucai…
Asta îmi plăcea. Deși cochetam și cu fotbalul (râde)…

Hai că ajungem și acolo. Deocamdată, s-o luăm cronologic. Dumneata ești din Craiova de fel, da?
Cronologic, da. (râde)

Acolo te-ai născut; în urmă cu câți ani?
În urmă cu aproape treizeci de ani.

Mai concret ?
Noiembrie, pe 28.

Ce-ai făcut la Revoluție, la frumoasa vârstă de trei ani?
La Revoluție eram cu tata și ne uitam la televizorul ăla semicolor, la care nu mai era nevoie să apeși butonul, ci doar să-l atingi – nu știu dacă îți mai aduci aminte.

Îmi aduc aminte. Sunt în etatea necesară, din păcate.

Era o chestie care avea, totuși, structura aia de lemn a televizorului, și doar o atingeai pentru a schimba postul.

Touch screen, «avant la lettre».
Exact! Dar avea și o telecomandă, care nu mergea ni-cio-da-tă! Și nu mai știu de ce tata îi înjura pe ăia de acolo și zicea că e foarte bine că…

…că gata?!

Eu aveam trei ani, ce să înțeleg?

Școala, tot în Craiova?
Da, la Școala Generală Numărul 16.

Ai făcut teatru pe acolo?
Nu, în Generală niciodată.

Lari a ratat o frumoasă carieră de mijlocaș dreapta la Știința

Și în perioada liceului? Te-ai dus înspre fotbal sau cum?
Îmi doream să fiu fotbalist, dar ceva în mine îmi spunea că nu o să fiu niciodată.

La cine te uitai ? La Frăsineanu? Cine era pe vremea aia ?
Erau Marius Sava, tânărul Cristi Chivu…

În ’93-’95, așa?
Da. Am prins câțiva, dar era o perioadă nefastă. La Craiova era Nețoiu… Jucam la juniori, am făcut patru ani fotbal. M-au băgat ai mei într-o ședință și mi-au zis: „Uite care-i treaba, noi nu ne permitem să te ținem la fotbal, și nici nu credem că ești vreun talent nemaiîntâlnit… Ești foarte harnic, asta da”. Asta mă caracteriza, alergam ca disperatul, nu mă oprea nimeni.

Erai un fel de Bănel Nicoliță al fotbaliștilor.
Mie îmi place să zic că eram un Gennaro Gattuso.

Pe ce post evoluai? La închidere?
Mijloc dreapta. Și mi-au explicat ai mei că poate ar fi bine să încerc să fac altceva. Aveam în gașcă un băiat care îmi este foarte bun prieten – încă din clasa I – și care acum este profesor de filosofie și am ținut să fac parte și din alte grupuri și să cunosc alți oameni. M-am dus la Palatul Copiilor și am întâlnit un domn pe care îl cheamă Marian Rățulescu și am intrat într-o trupă de teatru de amatori.

Câți ani aveai?
16-17, poate chiar 15. Am mers la niște festivaluri prin țară.

Erai bun sau vai de capul tău?
Nu știam dacă eram bun sau nu. Eram în prim-plan, adică mi se dădeau monoloage și, deci, aveam momente în care eram singur cu publicul.

Erai vedetă, cum ar veni.
Eram aplaudat și mi se părea că e așa, cam ca la fotbal. Ce-mi plăcea – și am mai zis asta și în alte interviuri – era că aveam succes la fete (râde). Apăream pe scenă, făceam ceva, oamenii aplaudau, râdeau; și mi-am zis că poate e o chestie care nu e așa de rea.

Care, uite, dă rezultate și în plan sentimental…
Exact.

Era departe de casa dumitale Palatul, cum a fost ziua aia? Te-ai dus tu așa, ai luat autobuzul, te-ai dus pe jos, cum ai făcut?
Eram în clasa a X-a și aflasem în liceu că la Palatul Copiilor se întâmplă tot felul de evenimente prin Craiova – se făceau cursuri de chitară gratuite… Eu asta voiam inițial, să iau cursuri de chitară. Dar se înființa o trupă de teatru, și știu că seara, pe la ora 18.00, m-au chemat să mă prezint la un fel de întâlnire cu o doamnă pe care o cheamă Diana Neamțu, și doamna asta selecta copii de la liceu pentru o trupă de teatru. Era un fel de casting.

Și tu cum arătai? Aveai părul lung, cum erai?
Totdeauna avusesem părul scurt; eram fotbalist, nu aveam cum să port părul lung – poate doar dacă ești Zlatan să poți. Eram eu, încă un băiat – pe care nu-l cunoșteam – care n-a mai venit decât două zile și nouă fete. Cum să nu rămân?! Am intrat în două trupe – “Norii” și “Nouă fix” – și am fost în festivaluri prin țară cu cele două trupe. Una era de pamfleți.

Și tu făceai parte din amândouă?
Din amândouă. Și eram singurul licean, pentru că în trupa de pamfleți era numai cu băieți și trupa cealaltă era numai cu fete. Și băieții erau toți la facultate, eu eram singurul din liceu. Și primeam tot felul de ponturi de la ăștia mai mari – ce să faci, care e treaba cu viața – și mi se părea mișto, pentru că ei erau curajoși, aveau tupeu. Și mergeam prin țară la festivaluri și acolo se întâmplau tot felul de lucruri, adică participam la petreceri – mai ales când mergeam cu „Nouă fix”, cu trupa de la facultate. Erau tot felul de petreceri din astea la care veneau oameni mai mari decât mine și mă băgau în seamă.

Și pe tine cum te cheamă, de fapt?
Lari Cosmin Giorgescu.

Și Lari ăsta de la ce vine?
De la Ilarion.

Dar te cheamă Lari și în acte?
Da. Ilarion e un nume din familie. Nașul meu, care este și vărul meu primar, se numește Ilarion.

Lari a intrat la facultate recitând o poezie de George Bacovia în țigănește

Facultatea?
Mi-am zis așa: dau o singură dată la Facultatea de Teatru din București. Am zis că nu dau decât la UNATC. Dacă nu iau, înseamnă că nu e de mine. Și am intrat.

Cine te-a evaluat?
Doamna Adriana Popovici, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag – în comisia finală –, dar și Liviu Lucaci, Marius Gâlea. Era o comisie amplă.

Cu ce i-ai convins?
Mai întâi, la primele probe, i-am convins cu o poezie, „Plumb”, de George Bacovia, zisă în țigănește.

Și cine te-a învățat pe dumneata să faci treaba asta?
Marian Rățulescu. Și mi-aduc aminte că Adriana Popovici – care lua și anul nostru – a fost prima care m-a văzut, s-a uitat așa la mine și mi-a zis: „Puișor, data viitoare când te văd, să faci ceva în care să te văd pe tine!”. Stătea așa, cu o țigară în mână, când mi-a spus asta.

Câți ați fost voi acolo, colegi de promoție?
45, dar am terminat mai puțini, cred că 40. Când am intrat la facultate, știam foarte clar o treabă : că este una în care, dacă nu apuci să faci lucruri chiar în timpul facultății, după aia nu o să mai faci niciodată. Ca atare, am încercat să fac lucruri atât la facultate, cât și în afara ei.

De exemplu?
Mai întâi m-am dus în proiectul “Tanga Project”.

Ce înseamnă asta?
Un proiect făcut de patru tineri regizori, care erau mai mari decât mine cu doi ani de zile, și s-au adunat ei și au luat oameni din facultate, de la toate secțiile, pe care i-au rugat să scrie piese de teatru scurte, a câte 20 de minute, și fiecare dintre acești patru regizori monta câte un text scris de cineva din Facultatea de Teatru, cu actorii facultății. Au avut o primă reprezentație a acestor spectacole la Teatrul Foarte Mic, eu i-am văzut, după care m-am dus la ei și le-am zis: „Băi, mie îmi place foarte mult ce faceți voi, vreau să vă arăt un moment cu care am intrat la facultate și, dacă o să aveți vreodată nevoie de mine, mi-ar plăcea foarte mult să joc și eu în proiectul vostru”. Și m-au văzut și au zis: „Băi, foarte mișto!”. M-a luat Ioana Păun și a făcut și cu mine un spectacol foarte frumos.

Ce spectacol?
Din aceste momente, de 20 de minute, eu jucam un băiat care mergea cu tortul. Eram un băiat care mergea în autobuz, avea un tort în mână – mergea la o petrecere pentru copii – și încerca să nu-l scape. Și la final, pentru că oamenii sunt foarte răi, îl fac să-i cadă tortul din mână. Și ăla era, practic, momentul meu. După care am făcut un spectacol care se numește “Made in China”, care s-a jucat la Teatrul “The Sound”, după care am făcut un spectacol „L-V: 8-16”, pe care l-ai și văzut.

Pe care îl joci până în ziua de azi.
Pe care îl joc până în ziua de azi.

Ai intrat tu la facultate, ai venit de la Craiova la București; ce constatări ai făcut, odată venit aici?
Mi-a fost foarte clar că trebuie să fac profesia asta, că trebuie să mă concentrez.

Ai tăi au fost mulțumiți că, uite, ai ajuns și tu ceva?
Au fost speriați. Acum sunt foarte mulțumiți, dar au fost speriați, pentru că nu știau care-i treaba.

Credeau că se moare de foame din actorie
Da, nu înțelegeau de ce fac eu asta, de unde aș avea eu talent, cum de m-au acceptat la Facultatea de Teatru…

N-aveați actori în familie.
N-aveam niciun fel de legătură cu această profesie. Mă duceau la teatru când eram mai mic, dar atâta tot.

Dar ai tăi ce profesie aveau?
Mama este contabil, iar tata a fost CFR-ist.

Meserii de oameni serioși. Nu artiști…
Oameni la locul lor.

Unde ai stat, unde te-au cazat? La cămin?
Când am dat examen, cinci zile am stat la o rudă, pe undeva prin Militari.

Nu știai să vii de acolo până aici, în centru.
Mi-a fost foarte greu. Și trebuia să iau troleibuzul 96, îl țin minte și acum. Și eram singur-singur. Când am venit prima dată – să mă înscriu la facultate – nu știam care-i treaba. Am luat trenul; știam că mă lasă la Gara de Nord. În Gara de Nord am întrebat-o pe doamna de la Casa de bilete cum ajung la Pro TV, pentru că știam că Facultatea de Teatru este pe lângă Pro TV. Mi-a zis: „Iei 86 până la Foișor”. Am coborât la Foișor, am întrebat oamenii, bineînțeles, cum ajung la Pro TV. Am ajuns la Pro TV, am întrebat cum ajung la Facultatea de Teatru; și mi-au explicat – pe aici, pe aici, pe acolo. M-am dus, am depus dosarul, și mi-au zis să vin peste o săptămână la examen. Am venit peste o săptămână la examen. Săptămâna aia am stat la rudele alea ale mele, după care cinci ani de zile am stat în Căminul Facultății de Teatru.

Trei ani de facultate și doi de master?
Da. Sunt prima generație de Sistemul Bologna. Am fost absolut șocat de la început. În primul rând că am venit cu foarte multe prejudecăți despre București, mă așteptam să fie ca în piesele rap pe care le ascultam noi.

B.U.G. Mafia?
Cam tot ce cântau B.U.G. Mafia și La Familia, pe vremea aia.

Credeai că te omoară golanii pe stradă.
Exact. Mi se părea că e de o mie de ori mai mare decât Craiova și mi se părea că nu o să învăț niciodată orașul ăsta. Și eram foarte intimidat de toată lumea care știa cât de cât ceva despre oraș. Cred că eram intimidat de oraș, de fapt.. Știi, tu mă iei și foarte repede acum și îmi este greu să-mi dau seama, dar pe repede-înainte pot constata că eram extrem de intimidat și complexat de oraș. Cu trecerea anilor, mi-am dat seama că, de fapt, este o prejudecată; știi că, atunci când vii din provincie, ai un fel de atitudine anti-București, dar nu poți să ai atitudinea asta decât dacă ești din provincie! După care, când stai în București, îți dai seama că e o prostie atitudinea asta și că diferențele nu sunt așa de mari, nu sunt fundamentale, doar că aici se întâmplă mult mai multe lucruri decât acolo. Dar nu m-aș întoarce la Craiova; m-au chemat să mă angajez la Teatrul Național din Craiova, dar n-am vrut să merg, am preferat să rămân aici.

Lari și lipsa prejudecăților

Dumneata ești angajat acum.
La Teatrul Național din București, din 2012.

Cât mai e o leafă de tânăr actor?
Păi, depinde…

N-ajunge să și mănânci.
Nu, nu e de ajuns.

Trebuie să mai ciupești pe lângă.
N-ai cum să trăiești din asta, e imposibil, să fim serioși! Nimeni nu trăiește din leafa de actor.

Ce te deosebea pe dumneata de colegii dumitale?
Cred că ei aveau anumite prejudecăți cu privire la profesia asta, de pildă n-ar fi lucrat oricum, n-ar fi lucrat orice.

Aveau o viziune din asta înaltă despre teatru – să pună în scenă Sofocle, Shakespeare?
Da, iar eu n-aveam o viziune despre profesia asta atunci, și mi-aduc aminte că mă gândeam că aș lucra – că am nevoie de ceea ce la box se numește „meciuri în picioare” –, că m-aș duce lângă oricine ca să învăț lucruri noi; după care, în timpul facultății, în anul II de facultate, în urma unei audiții, m-a luat Gigi Căciuleanu într-un spectacol numit „Oui Ba Da” și am avut pentru prima dată contact cu teatrul de stat, instituționalizat. Cu „Oui Ba Da” am avut vreo trei stagiuni la Teatrul de Comedie, și acolo oamenii au început să mă vadă, să mă ia și în alte proiecte. După ce am jucat la Gigi Căciuleanu, am întâlnit-o pe doamna Miriam Răducanu, care a făcut cu mine spectacolul „Poezia visului”, la care repet și astăzi – e un spectacol care de fiecare dată crește, așa simt. Tot atunci, la Teatrul de Comedie a venit Cătălina Buzoianu și m-a luat, văzându-mă în „Oui Ba da”, în „Ioana și focul”, un spectacol după o piesă de Matei Vișniec.

Spectacolul avea și o componentă fizică sau era cu vorbe?
Totul era cu vorbe, inclusiv în „Oui Ba Da” – începea cu o poezie pe care o ziceam eu. O poezie minunată, superbă; dacă vrei, ți-o zic, dar după ce închizi reportofonul (n.m – nu l-am mai închis, nu mi-a mai zis Lari poezia). După aia l-am întâlnit pe Horațiu Mălăele, tot la Teatrul de Comedie, care m-a luat în „Leonce și Lena”. Între timp am mai lucrat la alte proiecte, în spații independente – „Imigranții” și multe altele.

Când ai început să câștigi suficient de multe parale încât să nu mori de foame din teatru?
Repede. Din ultimul an de facultate.

Deja nu mai aveai nevoie de pachet de acasă.
Tot timpul am avut nevoie de pachet de acasă, dar puteam să-mi plătesc singur căminul și să-mi achit factura de la telefon, fără să-mi mai trimită ai mei bani. Pentru mine a fost foarte important, fiindcă la ai mei începuse un declin financiar destul de mare, când eu eram în anul III de facultate, și chiar nu cred că mă puteau ajuta. Și pentru mine a fost minunat că am putut să mă ajut, făcând lucruri în cadrul profesiei – nu compromisuri, ci profesând, lucrând în teatre cu regizori care au avut grijă ce joc și cum joc.

Te-ai bucurat de generozitatea oamenilor cu care ai lucrat?
Dacă este să vorbim despre ceva semnificativ, cred că pentru mine norocul profesiei pe care o fac – pentru că e vorba de șansă, șansa mea – este dat de întâlnirile de care am parte.

Lari a fost la un pas să rateze cea mai importantă întâlnire din viața lui

Și pe cine ai nota aici – pe Mălăele, pe Căciuleanu?
În primul rând pe Gigi Căciuleanu.

Știai ceva despre el?
Absolut nimic.

Foto: Andreea Chiru

Te-ai dus la întâmplare la o audiție, ca să nu mori de foame?
Nu, nici măcar așa! Lucram cu o fată pe care o cheamă Rasmina Călbăjos, care este coregraf și dansatoare, și o ajutam să-și dea examenele. Ea și-a dat toate examenele de la Coregrafie cu mine, eu neavând pregătire de dansator – având pregătire de fotbalist, realmente! Dar fetele de la Coregrafie au avut grijă de mine, nu știu cum au stat de mine, m-au învățat cum să-mi ridic piciorul și cum să mă mișc – și s-a dovedit că pot să fac asta. Și m-a rugat să merg cu ea la o audiție pe care o făcea Gigi Căciuleanu. Vreau să-ți spun că am fost extrem de încăpățânat, i-am zis: „Am cursuri dimineață la 10:00, nu vin cu tine nici în ruptul capului!”. M-a implorat, mi-a zis: „Lari, vorbesc eu cu profesorii să nu se supere pe tine! Vino, te rog, că n-am ce s-arăt!”.

Te opuneai destinului dumitale?

Absolut! Și m-am dus cu ea. Și i-am spus lui Gigi Căciuleanu încă de atunci: „Eu sunt actor, am venit aici ca s-o ajut pe colega mea!”. Am fost foarte căpos, și un pic obraznic. Gigi a rămas absolut trăsnit, se uita la mine și nu știa ce să creadă. Și, la două săptămâni de când dădusem audiția, m-a sunat Valerian Mareș, impresarul lui, și mi-a zis că am fost selectat să fac parte din Compania de dans „Gigi Căciuleanu” și că, dacă sunt de acord, în câteva săptămâni să mă prezint la Teatrul de Comedie, pentru prima repetiție. Și atunci am dat telefon profesorilor de la facultate, i-am întrebat: „Ce să fac, să mă duc?”. Și mi-au zis: „Cum să nu te duci, ești nebun? E Gigi Căciuleanu!”.

Și tu nu știai cine e Gigi! Formidabil.
Atunci, nu.

N-aveai nici Google, să cauți.
Nu, că n-aveam internet.

„Cine e, fraților, Gigi Căciuleanu?!”. Și ai început să lucrezi.
Am început să lucrez; și mi-a plăcut enorm, nu-ți imaginezi cât de mult! În primul rând, vorbim despre un artist, adică a lucrat foarte mult, cu noi, cu repere culturale. Îmi aduc aminte că de fiecare dată când vorbea despre o imagine, despre mișcări, îți zicea: „Uite, ca în tabloul ăla al lui Magritte!”. Și vorbind cu cineva care îți spunea că masa asta se numește „masă” pentru că așa au convenit oamenii, și tu fiind în facultate și absorbind informații și având tot felul de șocuri din astea – că, de fapt, lumea este o convenție pentru că noi am stabilit că e așa, la fel limba pe care o vorbim… Îți dai seama, Gigi! El asta încerca să facă; cu fiecare dintre noi, studenți la Facultatea de Teatru – încerca să ne destupe, realmente.

Ce a învățat Lari Giorgescu de la Gigi Căciuleanu și Miriam Răducanu

Vă făcea o educație culturală.
Da, adică încerca să te ajute să înțelegi că lucrurile nu sunt așa cum le-ai învățat tu în Școala Generală și în Liceu; că lucrurile nu sunt pătrate; sunt așa pentru că vrei tu să fie pătrate, ele pot să fie oricum; îți dădea tot felul de alte direcții și dimensiuni. Pentru prima dată am aflat despre dimensiuni, despre lumi paralele. Și lucrurile astea, dacă îți vine să crezi, ți se explicau în timpul repetițiilor! E drept că repetițiile durau de dimineață până noaptea. La ora 09:00 erai acolo, la ora 09:30 începeai repetiția (pentru că lucram vara, într-o căldură infernală; n-aveam aer condiționat) și făceai o pauză la prânz, după care te întorceai; și, practic, o lună și jumătate am stat de dimineață până seara la repetiții. Eram toți acolo, transpiram toți și încercam toți să înțelegem care e treaba – omul ăsta chiar ne-a creat, adică ne-a luat din facultate și ne-a făcut; nu după modelul și asemănarea lui, ci a încercat doar să ne scape de șabloanele în care eram!
Eu vreau să spun că toți oamenii pe care i-a luat atunci în trupă acum profesează – cu succes! – în această meserie; vorbim despre Arcadie Rusu, despre Ioana Marchidan, despre alți dansatori, care au plecat în afara țării; și mai sunt câțiva: Ștefan Lupu, Istvan Teglas… Și a fost minunat; în primul rând că el venea din Franța, venea cu gândire occidentală. Și am fost foarte norocoși că l-am întâlnit! Datorită lui am cunoscut-o pe Miriam Răducanu, de la care am învățat ce înseamnă rigorile în profesia asta și ce înseamnă să te descoperi și să vezi cum funcționezi într-o direcție creativă. De fiecare dată când te apuci de un rol, este realmente o fabrică a minții – stai, analizezi un text, îți dai seama de ce zici aia, de ce oamenii ăia gândesc așa și acționează într-un fel. De la doamna Miriam Răducanu ăsta este un lucru esențial pe care l-am învățat: că tu, ca actor, ai nevoie să fii tot timpul pregătit și să ai niște rigori ale tale, un fel de bucătărie internă. Adică ai nevoie de niște exerciții pe care să le faci, un antrenament propriu-zis – atât fizic, cât și psihic –, în niște momente din zi în care stai tu cu tine și timpul îl folosești pentru tine.

Ce a învățat Lari Giorgescu de la Horațiu Mălăele

Horațiu Mălăele ce te-a învățat?
(Râde) Cu Horațiu Mălăele este cu totul altceva, cu totul altceva! În primul rând că Horațiu Mălăele este un artist care te cucerește, în felul lui de a fi, adică este un om de la care înveți tot timpul, dar înveți nu pentru că te învață el, nu pentru că îți zice el – deși îți zice – ce să faci. Stai lângă el și ai tot timpul de învățat! Dacă ți se pare că n-ai de învățat de la el, ești autosuficient! (râde) Pentru că felul lui de a fi, felul lui de a gândi… Uite, vezi, când ți-am vorbit mai devreme despre ce am învățat de la Miriam Răducanu și de la Gigi Căciuleanu m-am comportat într-un fel; acum, că îți vorbesc despre Horațiu Mălăele, mă comport într-un alt fel! Pentru că este un om care are o lume a lui, diferită, autentică, așa cum trebuie să fie a oricărui artist; așa cum Miriam este autentică în felul ei, așa cum Gigi Căciuleanu este autentic în felul lui, așa cum Horațiu Mălăele este autentic în felul lui, doar că este un om care nu stă neapărat să-ți explice care-i treaba cu profesia asta. Este un om de la care pur și simplu trebuie să furi!

Și ce furai de la Mălăele?
Doamne-Dumnezeule, totul! Pofta de a fi pe scenă, dragostea de a fi pe scenă! Horațiu Mălăele se urca pe scenă și zicea: „Bă nene, cum să nu-ți placă să vezi că lumina asta cade pe tine? Cum să nu-ți placă să știi că ești aici, în fața oamenilor ăstora, și cum să nu zici cu drag cuvintele alea pe care le zici?”.

El juca în spectacol sau doar regiza?

Eu am avut norocul să fiu regizat de el, în „Leonce și Lena” – eu jucam Leonce. Și în spectacolul pe care l-am făcut anul trecut cu el, „Jocul vieții și al morții”, de Horia Lovinescu, jucam cu el pe scenă, eram unul dintre băieții lui; eu jucam Abel și fiul lui, Bogdan Mălăele, a jucat Cain, iar el era Adam, tatăl nostru. Și am avut șansa să și joc cu el pe scenă. Și simțeai, nene, că vine o forță peste tine, un tăvălug care aproape că îți joacă și personajul tău! Este un partener extraordinar de generos, adică atunci când joacă cu tine aproape că nu mai trebuie să faci nimic, pentru că te învestește cu caracteristicile personajului tău.

Dar cum face treaba asta? E talent pur sau are meșteșug?
Știi, unii zic că el are geniu comic, și cred că da, este unul dintre puținii actori care îl au. Are talent cu carul, îmbinat cu meșteșug bine calculat – așa, la punct și virgulă.

Tu ce geniu ai, Lari Giorgescu?
Nu cred despre mine că am vreun geniu.

Ce caracteristici ai dumneata?
Eu cred că sunt un om căruia îi place foarte mult profesia asta și cred că sunt foarte serios și riguros, adică sunt un om care pune munca puțin poate chiar peste talent și ceea ce unii numesc „har”. Sunt un om serios.

Nu îți bați joc de meserie.
Nu, nu, nu. Sunt un om care nu întârzie la repetiție, un om care își învață textul atunci când trebuie să-l învețe, un om care este gata să caute și să lucreze în profunzime fiecare lucru pe care îl face și să-l redescopere de fiecare dată când se apucă de el. Nu cred că o să pot să ajung vreodată să zic că m-am plictisit de un rol pe care îl fac.

Acum ce joci?

Să ți le enumăr?

Da, zi-le așa, să știe oamenii de unde să te ia.
Joc la Teatrul Național.

Unde ești și angajat.
Da, de patru ani. Joc în „Omul care a văzut moartea”.

Detalii?
O comedie scrisă de Victor Eftimiu.

Și tu cine ești?
Chiar omul care a văzut moartea.

Și cum e, domnule, să vezi moartea?
În primul rând că rolul ăsta mi-a oferit șansa să am peste 120 de reprezentații cu un spectacol. Cel mai mult din tot ce am făcut! Încă se mai joacă. Să dea Dumnezeu să ajung la 200 de reprezentații cu un spectacol! Dacă n-aș fi jucat asta, n-aș fi știut niciodată cum e. Vorbesc cu Costel Constantin, pe care am norocul să-l am partener în spectacol, și-mi zice că a avut și 500, și 600 de reprezentații cu anumite spectacole! Nu știu dacă în ziua de astăzi se mai poate întâmpla una ca asta, dar mi se pare absolut uimitor să ai o asemenea experiență.

Cum e să vezi moartea, omule care ai văzut moartea?
E mai complex, pentru că totul are un iz, o tentă poltic(-ă), și eu sunt un vagabond care încurcă ițele foarte mult, într-un oraș de provincie. E o comedie foarte, foarte apreciată de publicul Teatrului Național, de-asta se și joacă atât de des, cred că avem vreo șase reprezentații pe lună. Este un spectacol care și vinde foarte bine.

Mai zi-mi altele.
„Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”. Joc „D’ale noastre”. Tot cu Gigi Căciuleanu. Joc în „Folia, Shakespeare & Co”, tot cu el.

Tot la Național?
Da. Joc acum „L’om Dada”, care tocmai a fost selecționat în Festivalul Național de Teatru…Joc „Înșir’te, mărgărite”, în regia lui Dan Puric, unde joc Făt-Frumos.

Reușești să pari un Făt-Frumos?

Mă machiază doamnele de la cabină și mă scot dumnealor. (râde) Apoi joc în „Magic Național”, tot la Național, un colaj regizat de Ion Caramitru, în care mai mulți actori ai Teatrului Național, acompaniați de trupa lui Emy Drăgoi, fac mai multe momente – unii cântă, alții dansează; eu am un moment din spectacolul „Moftul român”, doar că este refăcut, conceptul este cu totul altul. Cu ajutorul domnului Caramitru și al domnului Lucian Maxim, s-a născut un moment cu totul special; Lucian mă acompaniază la tobe, am alte nuanțe și totul este altceva. Practic, actorii Teatrului Național vin și fac fiecare câte un moment sau mai multe. Mai am „Visul unei nopți de vară”, în regia lui Petrică Ionescu, unde joc Lisander. Tot la “Național”. Joc la Teatrul Bulandra „Pescărușul”. Joc la Unteatru – „Poezia visului”. Și, din când în când, joc „Moftul român”. Și tot din când în când – „L-V: 8-16”. Cred că astea ar fi.

Poți să duci mai mult sau cam asta ar fi?
Sunt sigur că pot să duc mai mult! Știi? Am căpoșenia aia oltenească. Sunt mulțumit că în fiecare lună joc mult și am „meciuri în picioare”. Eu cred că profesia asta așa se face, pentru că, ți-am spus, nu sunt un actor comod, nu sunt un actor care să caute zone de confort și nu sunt un actor care să se ducă pe direcții bătătorite. De fiecare dată când intru pe scenă îmi găsesc resorturi noi și modalități de a îmbunătăți lucrurile pe care le fac. Și de fiecare dată descopăr lucruri noi pe scenă; mă uit în ochii colegilor, ai partenerilor și mi se întâmplă și las să mi se întâmple chestia asta. Adică eu cred că asta este un pic mai greu cu tinerii actori, în ziua de astăzi – că nu joacă suficient de mult încât să aibă experiența publicului. Ceea ce mi se pare minunat la Teatrul Național este că am șansa să joc la un număr vast de săli și știu ce înseamnă să joci la Sala Mare, pentru 900 de oameni; știu ce înseamnă să joci la Sala Pictura, pentru 250 de oameni; știu ce înseamnă să joci la Sala Atelier, pentru 100 de oameni. Adică atunci când ți se oferă șansa asta, ca tânăr actor, să ai paleta asta de săli în care te duci și te poți mișca și te raportezi diferit, Dumnezeule, e minunat!

Cum ai ajuns dumneata actor al Teatrului Național?
În urma spectacolului „D’ale noastre”, pe care l-a făcut Gigi Căciuleanu și cu mine, am fost nominalizat la premiile UNITER pentru „Cel mai bun actor în rolurile«D’ale noastre»”, din 2012, și domnul Caramitru mi-a propus să mă angajeze laTeatrul Național.

I-a plăcut dumnealui.
I-a plăcut spectacolul, i-au plăcut momentele pe care le fac acolo și mi-a zis: „Aș vrea să te angajez la Teatrul Național”.

Și tu ai acceptat să fii angajat la Teatrul Național.

Am acceptat. Ce, eram nebun?

CITAT: ”Horațiu Mălăele este un artist care te cucerește, în felul lui de a fi, adică este un om de la care înveți tot timpul, dar înveți nu pentru că te învață el, nu pentru că îți zice el – deși îți zice – ce să faci. Stai lângă el și ai tot timpul de învățat!” Lari Giorgescu, actor

Fotografii din arhiva personală Lari Giorgescu