Ne aflăm în plină situație tragică a dispariției unor actori din generațiile noastre de aur. S-au dus în vara aceasta și Radu Beligan, și Marin Moraru… Oamenii se întreabă ce vom pune în loc, ce se întâmplă cu tinerii care erau de așteptat să le ia locul? Unde sunt?

Am căutat un răspuns la Miklós Bács (52 de ani), actor la rândul său, dar – mai mult – respectat profesor universitar la Cluj. Despre Miklós Bács se povestește că ar fi cel mai bun profesor de teatru din România de azi. E un atribut neoficial, care îl stânjenește și de care se ferește. 

Ce putem spune cu siguranță – pentru că am văzut asta “live” – este că profesorul Miklós Bács este printre cei mai iubiți dintre profesori, ceea ce este încă și mai greu. Din acest an, Miklós Bács este și directorul artistic al Galei HOP, cel mai important eveniment dedicat tinerilor actori de teatru din România. Așadar, ce vine din urmă în teatrul românesc, până la urmă ? Cum stăm?

Domnule profesor, sunteți foarte aproape de tinerii noștri actori, acum și în calitatea de director artistic al celei mai importante Gale care le este ridicată – Gala HOP, care, tradițional, are loc la începutul lunii septembrie, la Costinești. Cum sunt tinerii noștri? Mulți trăim cu impresia că s-au dus generațiile de aur și – de-acum – gata, e prăpăd! Cum e?
Depinde ce înțelegem prin de aur. Dacă ne referim la talent, nu cred că există o deosebire majoră între generații. Cantitatea de har și talent este constantă în lumea noastră, precum cei 36 de drepți. Dar cred că există o diferență majoră între atitudinea față de meserie a generațiilor, precum și atitudinea societății față de aceste generații. Din acest punct de vedere generațiile actuale sunt mult mai vitregite decât generațiile de aur. Și – oricat de greu imi e să o spun – mi-e teama că e și vina noastră: nu am reușit să le fim pe deplin alături, să le transmitem unele principii fundamentale, nu am luptat destul pentru viitorul lor. Desigur nu este și nu va fi prăpăd! Sau va fi numai în cazul în care ei nu vor înțelege imensa responsabilitate pe care o au față de ei înșiși și meseria lor. Și că nimeni nu-l poate schimba pe celălalt, doar pe sine însuși! Noile generații de actori se confruntă cu un nou paradox: diferența dintre ritmul timpului cotidian și ritmul timpului artistic. Să nu uităm că materia primă a artei actorului este ființa umană, cu limitele și carnalitatea sa. Distanța dintre realitatea scenică și realitatea cotidiană devine din ce în ce mai mare. Iar drumul de parcurs de la civil la profesionist, din ce în ce mai anevoios și dificil.

De cât timp vă dedicați tinerilor și ce ați învățat de la ei în tot acest timp?
Am început să „predau” mult prea devreme, în 1991, la doi ani de la terminarea facultății. În acel an se reporneau studiile teatrale în Cluj, iar doamna Melania Ursu, căreia îi rămân pe veci recunoscător, a insistat să îi devin asistent, în pofida faptului că eram un tânăr actor maghiar, fără experiență și fără studii în limba română (nici măcar de școală elementară). Asta înseamnă că sunt alături de tinerii mei colegi de 25 de ani. Trebuie să recunosc că am învățat și învăț enorm de la ei. Am învățat să apreciez căutările și bucuria descoperirii unor lucruri elementare, să păstrez vie în mine curiozitatea, elanul, determinarea și dărnicia specifică vârstei lor, să accept de fiecare dată faptul că nu știu nimic, să nu renunț, și să apreciez sprijinul moral și profesional al colegilor mei, să am curajul să mă arăt în fața lor așa cum sunt ca om și actor. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ei este că orice problemă are o infinitate de rezolvări. Și toate acestea le-am învățat și le reînvăț de fiecare dată, cu fiecare generație, de la, prin și cu ei!

Profesorul Miklós Bács și rutina în excelență

Pe care dintre foștii dumneavoastră elevi ați ajuns să îi admirați pentru ce au reușit să facă – deja  – în teatru?
Pe toți! Îi admir în primul rând pentru că nu au dezertat în fața greutăților inerente începutului de carieră, care au fost și sunt mult mai mari decât în perioada generației mele, că au rămas niște oameni integri reușind să își creioneze propria personalitate artistică fără să se lase influențați de optiunile mele artistice. Și mai presus de orice, îi admir pentru consecvența, profesionalismul, colegialitatea și umanismul cu care practică profesia aleasă. Că au înțeles importanța travaliului asupra propriei personalități, importanța atitudinii și autodefinirii artistice. Îndrăznesc să afirm că mulți dintre ei au ajuns reale exemple în breasla noastră. Inclusiv pentru mine!

Proveniți dintr-o familie de artiști. Ce ați învățat de la părinții dumneavoastră? Și care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați vrea predate mai departe?
Nu știu dacă am reușit, dar mi-aș fi dorit foarte mult să fi învățat de la ei ținuta morală simplă și sănătoasă, care le-a călăuzit atât viața profesională cât și cea personală . Mi-aș fi dorit să învăț de la tatăl meu echilibrul dintre seriozitatea pasiunii, erudiției și cunoașterii profesionale și lejeritatea, umorul, simplitatea  spiritului creator. De la mama mea – puterea, ba chiar plăcerea de a renunța la propriile ambiții în favoarea unor idealuri mai mari, cum ar fi sprijinul unui real talent sau integritatea spirituală a unei familii.

V-ar plăcea să aveți din nou șaisprezece ani, vârsta la care ați ales teatrul? Ce ați face altfel?
Da. Nu știu. Depinde dacă aș avea aceași minte de atunci sau aș avea experiența de acum…

De la București se privește cu admirație către Teatrul Maghiar de Stat, unde sunteți actor. An de an, spectacolele montate acolo primesc apreciere, iau premii UNITER, sunt selecționate în Festivalul Național de Teatru. Care e secretul acestei rutine în excelență?
Îmi place foarte mult expresia rutină în excelență.  Chiar dacă ea ascunde și o mare capcană. Cred că reușita Teatrului Maghiar de Stat constă în faptul că fiecare membru al trupei are atitudinea și conștiinciozitatea unui profesionist. Această trupă s-a format și dezvoltat în jurul personalității regizorului Tompa Gábor, acum 28 de ani. Nu a fost un drum ușor. Imediat după revoluție, trupa maghiară din Cluj era decimată, prin emigrarea masivă a actorilor de prim rang. Noi, generațiile care urmau, eram foarte puțini, terminam trei actori de limbă maghiară în toată țara, pentru cele 6 teatre minoritare. Publicul avea gustul distorsionat, văzând în teatru doar un bastion de apărare a identității naționale, valoarea artistică fiind pe planul doi,  lucru de înțeles sub dictatura ceaușistă. Și acum îmi aduc aminte de șocul cultural provocat de “Cântăreața cheală”, deși eram deja dupa câțiva ani de la revoluție, spectacol care a devenit un fel de manifest al generației noastre. După revoluție au urmat ani grei de clădire a trupei, de reconfigurare a gustului publicului nostru. Am avut nevoie de o determinare și consecvență acerbă pentru a ne putea impune dorința de profesionalism și de valoare în fața mediocrității. Cred și acum că marele noroc l-a reprezentat studențimea clujeană care era deschisă noilor căutări și care ni s-a alăturat necondiționat. Iar acest public tânăr, se reînnoia și se îmbogățea odată cu fiecare an universitar Asta a fost șansa teatrului Maghiar din Cluj. Că a reușit să își educe propriul public! Iar acest public educat, la rândul său, ne obliga să găsim forme noi de exprimare, să fim la zi cu direcțiile din lumea artelor spectacolului, cu noile metode și tehnici  actoricești. Așa s-a născut necesitatea și responsabilitatea trupei de a oferi lucrări cât mai valoroase și profesioniste pentru acest public. Așa au început tinerii actori foarte talentați, abia ieșiți de pe băncile facultăților (din 1992 am pornit și secția maghiară în cadrul Universității din Cluj, deci existau deja două școli de actorie în limba maghiară) să își dorească să facă parte din această trupă. Acest profesionalism, această dăruire, această patimă pentru meserie a  rămas până în ziua de azi marca Teatrului de Stat din Cluj.

Profesorul Miklós Bács și îngerul său păzitor

Cariera dumnevoastră cuprinde peste 60 de roluri în teatru, film, televiziune şi radio, peste 20 de spectacole regizate şi peste 80 de participări la festivaluri de teatru naţionale şi internaţionale. Cum a fost acest parcurs? Vorbiți-ne un pic despre el. Ce vă lipsește profesional, domnule profesor?
Cred că a fost un parcurs mult prea facil. Am avut un înger păzitor care în pofida nemulțumirilor interne față de prestațiile mele, nemulțumiri care m-au măcinat și mă macină în continuare, nu a contenit să fie darnic și să îmi ofere șanse după șanse. Cred că multe dintre ele nici nu le-am realizat ! Mai precis nu am profitat cum se cuvine de ele. Momentan îmi lipsește enorm timpul, din punct de vedere profesional. Aș doris să mai am sentimentul de nemuritor de la începutul carierei….care să îmi permită să mă zbat mai mult cu creațiile mele, să îmi permită să mă adâncesc mai mult în problemele mele profesionale…participarea la proiectul inițiat de Anatolij Vassiliev in 2012 la Veneția a însemnat o reală gură de aer în cariera mea actoricească și pedagogică. La 48 de ani, cu titlul de conferențiar în buzunar, deveneam pentru doi ani din nou elev. Nu a fost ușor. Dar îmi doresc enorm acest tip de experiență.

Ați spus cândva într-un interviu exact aceste cuvinte: Noi suntem obișnuiți să spunem că nu suntem chirurgi și nu moare nimeni sub mâna noastră. Ceea ce nu e chiar adevărat, pentru că poți să-ți omori publicul pas cu pas, să-l aduci la un nivel de cultură din care să nu-l mai poți recupera. În profesia noastră asta trebuie discutat. Au trecut niște ani de atunci. Care e nivelul de cultură al publicului din România astăzi?
Nu cred că există un singur public. Publicul este ceva foarte schimbător și aleatoriu. Putem vorbi doar de momente concrete, de publicuri care există în momentul unei creații spectaculare concrete. Care se nasc și dispar odată cu evenimentul teatral. Publicul este ceva la fel de efemer ca și creațiile noastre. Tocmai de acea este foarte important ca fiecare întâlnire dintre noi și public să fie sub auspiciul autenticului și sincerității. E foarte greu să găsești măsura între a nu speria un public neavizat și a ridica nivelul de cultură teatrală, experiențială a publicului. Adevăratul artist nu deservește publicul, dar nici nu poate să îl ignore. Această relație subtilă și efemeră dintre spectacol și publicul său este de fapt esența actului teatral. Iar în această relație responsabilitatea majoră îi revine artistului. Noi suntem responsabili de publicul nostru și doar apoi publicul față de noi. La această responsabilitate mă refeream în citatul de mai sus. Iar această responsabilitate înseamnă în primul rând necesitatea ca noi înșine să avem o cultură teatrală solidă (în cazul actorilor mă refer la teoria artei actorului care nu este altceva decât o abordare critică a propriei creații), o personalitate artistică autentică, o continuă preocupare față de meseria noastră.

Profesorul Miklós Bács este un barbar al propriei profesii

Dincolo de viitorul teatrului românesc, viitorul României cum îl vedeți? Și, mai departe, al continentului nostru, ba chiar al lumii întregi? Cu ce speranțe și cu ce temeri priviți către el?
În maghiară există o expresie: “szakbarbár“. Care înseamnă barbar al profesiei, care nu este interesat de nimic în afara propriei meserii. Cam așa sunt și eu. Nu mă preocupă și nu mă pricep la politică. Urăsc când oamenii sunt multilaterali și se pricep la toate… probabil este o reminescență a tinereții mele comuniste. Toată lumea se pricepe la politică, sport, economie, psihologie, educație, sănătate, știință, cultură, management, design și mai ales la teatru! Eu am încredere și nevoie de  “tehnocrați” autentici. Am poate doar niște sentimente și stări ca orice ființă umană, ca orice animal social în legătură cu viitorul. Momentan îl simt foarte periculos. Am impresia că lucrurile se destramă brusc și deodată  (Brexit și evenimentele din Turcia), că au loc schimbări majore (exoduri cum numai în cărțile de istoria am putut citi), conflicte majore între marile culturi. Că agresivitatea fizică și psihică a ajuns la cote alarmante, la nivel de fenomen global. Că nu mai avem capacitatea de a discerne între bine și rău, de a găsi și asculta oamenii înțelepți și cu adevărat docți. E înfricoșător. Am senzația că lumea este în fierbere și politicienii ( care se presupune că ar trebui să se priceapă la politică și la creionarea unor perspective pentru propriile națiuni) nu fac altceva decât să cârpească ici-colo capacul, ca oala să nu sară în aer! E clar că numărul indivizilor care compun azi omenirea a crescut enorm, dar din păcate nu a crescut în egală măsură și conștiința de sine, responsabilitatea față de celălalt. Iar aceste lucruri se oglindesc și în diferitele segmente socio-profesionale, cum ar fi breasla oamenilor de teatru. Suntem radicalizați pe poziții antagonice, există o luptă tâmpă, falsă și devastatoare între generații, între stiluri artistice care nu fac bine nimănui. Toate fațetele sunt de fapt complementare și nu antagonice. Speranța mea rămâne noua generație de tineri intelectuali. Sunt mulți și buni. Nu trebuie decât să le oferim spațiul și sprijinul  pentru a-și dezbate ideile, să le permitem să hotărască viitorul lor și să avem încredere că în acest viitor ne vom regăsi și noi. Să înțelegem că artiștii au fost întotdeauna periculoși, ne-buni pentru această lume, dar tocmai această nebunie ne-a ajutat să putem trece de ororile pe care Umanitatea le-a putut și încă le mai poate face.

De ce faceți teatru astăzi?
Din disperare…

Ce se întâmpă la Costinești, cu Gala HOP? Cât de importantă e pentru tineri, de fapt?
Cred că Gala HOP este importantă pentru tineri nu numai din cauză că le poate oferi, eventual, șansa unui contract ci și pentru că le poate reda mândria și orgoliul unei meserii. Am impresia că prin discursul nonșalant de a prezenta actorul ca o făptură pur instinctuală, numai cu viscere, boemă și superficială, fără o reală tehnică a meseriei, proferat prin toate mediile de comunicare ne-am și ne-au degradat până la nivelul de amatori. Din această cauză mi-aș dori ca Gala HOP să devină un spațiu de schimb profesional, de confruntare între diferite tehnici și metode actoricești, un spațiu în care tineri noștri colegi să recâștige încrederea și mândria unei meserii independente…Pentru că arta actorului este o meserie independentă, de sine stătătoare în pofida caracterului său de grup !

Le transmiteți tinerilor acest mesaj: Am nevoie de voi pentru că singur nu voi putea să schimb lucrurile! În ce direcție ați vrea lucrurile schimbate în ce se întâmplă în teatrul românesc astăzi ?
As vrea ca lucrurile sa fie mai clare : responsabilitatea școlii, inserția socială, statutul artistului în România, mecanismele de bugetare și finanțare a sectorului cultural, etc – totul pare haos si hazard… Dacă dorim cu adevărat să găsim soluții, trebuie să existe un discurs deschis despre aceste probleme. Și cred că primul pas trebuie să îl facă ei, prin recunoașterea că schimbarea sau rezolvarea trebuie să pornească individual, din sine, de la ei printr-o dură autocunoaștere, prin formularea concretă a lipsurilor profesionale și morale și prin sesizarea lucrurilor autentice din propria personalitate. Conceptele de noi si ei se rezumă de fapt la alegerile individuale. Alegerile și acțiunile fiecăruia dintre noi crează, de fapt, realitatea. Dacă din punct de vedere profesional acești tineri își recâștigă prestigiul și încrederea în propriile forțe vor avea fundamentul moral pentru a cere socoteală celor care le-au ghidat și condus viața. Numai după o biruință asupra noastră înșine putem formula pretenții. Nu demult a pornit o discuție, tot din partea tinerilor colegi, despre școlile de teatru, pe care am considerat-o extrem de interesantă și importantă. Din păcate însă lipsa de consecvență și-a spus cuvîntul, iar lucrurile au reintrat în vechiul făgaș. La fel s-a întâmplat și cu reforma instituțiilor culturale, a politicii de finanțare și bugetare a activităților culturale pornite de Ministerul Culturii.  Mi-aș dori, repet, ca toate aceste probleme spinoase și incomode pentru unii să poate fi dezbătute deschis. Să avem puterea, tăria și consecvența de a nu renunța la primele eșecuri. Să avem tăria de a trece de propriile orgolii în momentul în care realizăm că scopul este comun și este mult mai înalt decât insignifianta noastră persoană. Să putem avea un dialog bazat pe argumente. Să înțelegem că problemele sunt create de noi și tot noi putem să le găsim rezolvarea. Să cerem și să ascultăm părerile adevăraților profesioniști, așa cum noi suntem profesioniști în domeniul nostru. Iar speranța, din nou se află în ei !

Profesorul Miklós Bács și relația de dragoste dintre regizor și actor

Știu că nu vă simțiți confortabil cu acest titlu – neoficial – de cel mai bun profesor de actorie din România, dar  – chiar și așa – vă întreb : cum e să fiți, fie și neoficial, cel mai bun profesor de actorie din România? Sau, măcar, cel mai iubit de către studenți.
Credeți-mă, sunt departe de a fi cel mai bun profesor de actorie din țară ! Ba chiar și din Cluj. Dar sunt și sper să rămân un profesionist împătimit de profesia sa. Un om care dorește să fie asemănător Tatălui său. Cu tot ce presupune acestă metaforă. Un om care este conștient de responsabilitatea și riscul  pe care și-l asuma în momentul în care a acceptat rolul de paidagogos. Iar această responsabilitate mă face să iubesc foștii și actualii mei studenți cu un fel de dragoste pe care nu am simțit-o în nici o altă relație, în afară de relația cu propria mea fiică. Așa cum spunea Vassiliev, ce relație trebuie să fie între regizor și actor? De dragoste. Regizorul trebuie să iubească actorul său. Iar dacă există o relație de dragoste, ca și în viață , regizorul nu mai poate avea nici o așteptare, nici o pretenție de la actorul său. Îl iubește și atât ! Cam așa arată și relația mea cu foștii și actualii studenți. Un lucru este cert, niciodată nu am să le pot mulțumi și arăta adânca mea recunoștință pentru iubirea lor nesperată, pentru faptul că îi văd ducând mai departe patima mea pentru această meserie, pentru imensul cadou pe care mi-lau oferit inconștient, acela al iluziei de a nu fi trăit în van…

Ați citit și recitit “Jocul cu mărgelele de sticlă” de Herman Hesse de cincizeci de ori. De ce Hesse? Ce carte aveți pe noptieră zilele acestea?
Pentru că mă regăsesc în singurătatea, barbaria profesională și totala ruptură de viața socială pe care o resimt din scrierile sale. Pentru că, deși nu mă pricep la literatură, am impresia că fiecare frază a sa este șlefuită și reșlefuită de mii de ori, pentru că mi-l imaginez ca pe un pustnic aplecat asupra unei foi albe copleșit de o transpirație rece abundentă, pentru că a putut descrie cea mai frumoasă moarte din lume, prin despărțirea dintre Joseph Knecht și Magister Musicae, pentru că a reușit să creioneze cel mai frumos și veridic portret al unui Mentor prin Magister Ludi, pentru că în momentul în care i-a fost prezentat Thomas Mann deja laureat al premiului Nobel el l-a întrebat „Sunteți cumva rudă cu Heinrich Mann”? Acum am pe noptieră “Azilul de noapte” de Gorki.

La ce lucrați acum, domnule profesor?
La Gala HOP, la premiera spectacolului Azilul de noapte de Gorki în regia lui Yuri Kordonski, unde joc rolul lui Satin și la pregătirea materialelor pentru semestrul I al anului III actorie.

Fotografii din arhiva personală Miklós Bács

CITAT: „Adevăratul artist nu deservește publicul, dar nici nu poate să îl ignore. Această relație subtilă și efemeră dintre spectacol și publicul său este de fapt esența actului teatral.” Miklós Bács, actor și profesor de actorie