Miriam Mircea visa să devină arheolog, dar a ajuns profesoară în Germania la o școală privată

-

Apar situații sau momente din viața fiecăruia dintre noi care sunt marcate, fie că recunoaștem sau nu, de anumite persoane care ulterior ne influențează viitorul. Părinți, frați, bunici, profesori, toți pot contribui la formarea noastră personală și profesională. Educația este instrumentul cel mai la îndemână care are rolul de a-l schimba pe om, iar omul prin puterea educației transformă lumea.

Cei șapte ani de acasă sunt existențiali. Îmi confirmă Miriam Mircea, care a plecat în călătoria sa cea mai lungă numită viață, cu considerente bine închegate primite în sânul familiei. În interiorul acesteia, i-a fost insuflată dragostea pentru sine, pentru lumea din jur, pentru muzica și filmele bune, pentru carte.

I s-a adus mereu la cunoștință că este importantă, dar în egală măsură i s-a spus să se uite în dreapta sau stânga sa, la semenii săi și să nu rămână indiferentă. Să fie autentică, iar cel mai prețios lucru pe care l-a învățat este că iubirea de sine poate aduce miracole în viața ei.

A studiat istoria și franceza. A cunoscut și alte culturi, care, cu siguranță, a ajutat-o pe parcursul dezvoltării sale din toate punctele de vedere. A fost plecată în Franța cu o bursă Erasmus unde a studiat la Academia din Dijon. Asta se întâmpla în 2003-2004. O decizie bună pe atunci, dar cea mai bună a fost luată în 2011 în momentul în care a hotărât să părăsească țara noastră definitiv. Germania este țara gazdă.

Sunt nouă ani de când Miriam duce o viață decentă, cu bune, cu foarte bune și cu puține rele. Declară că i s-a oferit ocazia de a ieși în față fără să se împiedice de pile, relații, nepotisme. Voia o lume în care meritocrația să predomine. Predă de opt ani în sistemul privat german. A obținut prin muncă continuă nivelul 1 al limbii, adică a ajuns să vorbească germana la nivel academic. A ajuns să fie colega profesorilor din instituția privată unde a luat primele cursuri de limbă.

Miriam Mircea este omul care spune “Da!” atunci când trebuie să discute orice problemă legată de sistemul de învățământ și diferența dintre cel în care a căpătat experiență și cel în care a avut ocazia să fie doar elevă, respectiv studentă. Știe cert că educația este cea mai de preț resursă pe care o poate avea orice țară.

Care sunt cuvintele in jurul cărora ai gravitat in viață și te-au condus la cariera de acum?

Am gravitat în jurul cuvintelor la plural, de mulți ani. Încă de mică, părinții și familia au știut să îmi inoculeze dragostea pentru cărți, lectură, filme și muzică bună, iar apoi am descoperit în forul interior un impuls de a scrie. Eram foarte atrasă de genul nuvelelor, poveștilor scurte cu un element surprinzător la final și de articolele scrise în franceză.

Prin urmare, începuturile mele în această sferă culturală au fost cuvintele, ca să parafrazez din Biblie. Și apoi, Fiat Lux! Am realizat că sunt aici și să scriu, să mă exprim prin scris și să continui cruciada de a trece de superficialitatea modernă. Aș alege câteva cuvinte cu mare greutate pentru mine: autenticitate, iubire de sine, pasiune, curaj, luptă, integritate.

Părinții ti-au insuflat valori pe care le-ai luat cu tine pe oriunde ai trecut, fără nicio îndoiala. Care sunt acestea?

Intelectualitatea și curiozitatea creativă a părinților, de fapt a întregii familii, i-a condamnat, din păcate, la o izolare intelectuală și la multe neînțelegeri din partea celor din jur. Însă au știut să mă facă să înțeleg că sunt unică, nu datorez nimic nimănui și că m-am născut să fiu fericită. Spiritualitatea pe care o am nu este convențională, căci detest regulile și conformitatea. Dar tot lor le-o atribui, împreună cu mintea iscoditoare și limba câteodată cam ascuțită, din nefericire pentru mine. 🙂

Respectul de sine și înțelegerea libertății personale sunt cele mai de preț valori de la ei. Sunt norocoasă să nu mă fi născut încătușată într-un model de familie ca marea majoritate din România, și acest fapt mi-a mărit mult șansele de a înțelege fericirea când se întâmplă ea, nu cu câteva secunde mai târziu. Am învățat să respect valorile culturale, să încerc să mă pun mereu în locul celuilalt înainte de a face sau spune ceva radical-deși evident sau de multe ori cu “bătut în baltă”- și mai ales să iubesc și să respect viața animalelor și a necuvântătoarelor, a florilor și natura în general.

Și nu în ultimul rând, m-au învățat să mă iubesc și să fac tot posibilul să evit a fi brutalizată în orice fel.

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Cred foarte mult în inteligența, ambiție și caracter, care sunt modelate și formate de educație. Ca marea majoritate, după terminarea liceului am avut un moment de nebunie temporară în care nu doream să continui cu studiile superioare. Și sinceră să fiu, habar nu am la ce mă gândeam atunci. Cred că tânjeam mult după o vacanță, o pauză. Însă, mulțumită familiei și unui profesor de istorie care mi-a fost ca un bunic, am urmat visul de a da la istorie – mă visam arheoloagă pe atunci- și am intrat aproape cu 10. Am studiat istoria și franceza și apoi pe parcursul studiilor de master, am învățat câte puțin despre geo-politica și Diplomație.

Procesul educației și învățării nu încetează niciodată, atâta vreme cât dorim să ne informăm și să creștem ca persoane.

Cum arată ultimii 10 ani ai tăi?

Arată foarte nemtește. Ne-am mutat în Germania în 2011 și de atunci trăim aici cu bune, cu foarte bune și cu câteva rele.

Am evoluat foarte mult pe plan intelectual și spiritual, am învățat multe și continui să învăț zilnic, atât limba germana- deși o vorbesc la nivel academic- cât și despre natura umană, despre educația adulților și felul în care reușim să ne menținem voia bună în ciuda pandemiei.

Nu prea sunt fană a stagnării, așa că încerc în fiecare an să reușesc ceva memorabil: o diplomă, o nouă calificare profesională, un curs, articole despre mine, ca această minunata oportunitate.

Ce ți-a dat Germania și nu ți-a oferit România? Care sunt sincopele pe care le-a acumulat sistemul de învățământ românesc față de cel german?

Germania mi-a oferit în primul rând șansa la o viață decentă, la dezvoltare profesională fără să mă împiedic de pile, relații și nepotisme, și îmi oferă o siguranță a zilei de mâine.

Deși nemții sunt obsedați de a planifica absolut tot ce se poate cu luni sau ani înainte, mi se pare că până și factorul de surpriză este cumva calculat.

Cât despre sincope? Nici nu știu dacă sunt calificată să îmi dau cu părerea despre sistemul de învățământ românesc, având în vedere că am făcut parte din el doar ca elevă și studentă. Însă pot vorbi destul de sigură de mine despre situația din Germania: predau de opt ani în sistemul privat, dar am contact constant cu cel de stat. Se merge foarte mult pe o decizie luată de elevii de liceu de la vârsta de 15-16 ani, cărora li se cere să se hotărască practic pe ce drum profesional aleg să meargă în viață.

Aparent, este un lucru mai practic decât studiu teoretic, însă marea majoritate sunt extrem de indeciși și presiunea la care sunt supuși din partea familiei și profesorilor își spune cuvântul. A deveni student la universitate este o mare realizare în Germania și nu mulți iau această decizie. Colegiile sau școlile profesionale sunt preferatele adolescenților. Evident, sunt mult mai ieftine decât învățământul superior, se merge mult pe linia practică și conceptul de “learning by doing”, împletit cu câteva ore de teorie la școală. Ca în multe alte țări, nimeni nu îți garantează un loc de muncă odată cu finalizarea studiilor de orice gen, însă nemții sunt totuși susținuți masiv de stat și sunt destul de relaxați în privința găsirii unui serviciu, mai ales în primii ani de după absolvire.

Informațiile pe care le am despre sistemul de educație nemțesc provin de la elevii care vin la mine pentru meditații. Toți, fără excepție, sunt dezamăgiți de profesorii “bătrâni”, fără creativitate și fără chef să-i inspire să învețe.

Așa că pot concluzia că ambele țări au multe lacune și mult loc de îmbunătățire.

Dacă s–ar putea face o schimbare repede și ai fi acum în fruntea celor care decid situația învățământului din România, cu ce idei ai interveni?

Este o întrebare extraordinar de complexă la care nu am un răspuns sau poate nu aș avea niciodată un răspuns satisfăcător. Cred că în primul rând aș vrea să merg în cât mai multe scoli și licee, scoli profesionale și universități, aș asista la niște ore sau cursuri, pentru a avea o impresie “caldă” la rece, dacă pot folosi acest oximoron, și pentru a discuta cu elevii și studentii. În al doilea rând aș inspecta câteva scoli din zone mai sărace, aș încerca să schimb puțin gândirea profesorilor și educatorilor de acolo, însă nu doar prin vorbe, căci știm cât pot fi de goale, ci prin fapte. Cei de la conducere nu prea au idee de ceea ce se întâmplă cu adevărat în mijlocul oamenilor și as vrea să fiu ancorată cât de bine aș putea în realitatea lor, nu a mea. Sunt multe de zis, însă nu pot să mă pronunț mai mult decât atât.

Ce sentimente te încearcă atunci când ești la catedră?

Am o mare responsabilitate față de persoana sau persoanele din fața mea, de a-i ajuta și a le livra informația la nivelul lor de cunoaștere, ca apoi să măsurăm treptat înțelegerea noțiunilor și progresul studenților. Sunt o fire foarte glumeață și mă plictisesc platitudinile și oamenii care consideră că au voie să dea sfaturi gratuite. Așa că încerc mereu să fiu exact opusul acelor profesori care devin plicticoși, care nu știu sa facă puțin show și să captiveze și mai ales să mențină atenția celor care îi ascultă.

Mă interesează un dialog onest, doresc să îmi fac studentii să se simtă foarte încrezători în ei înșiși și să știe că greselile sunt un fel de progres ascuns, în procesul de învățare. Nu sunt emotive și este foarte greu să fiu lăsată fără text, prin urmare îmi dau seama destul de repede când cineva este pe punctul de a își comuta atenția în altă parte. Profesorii adevărați nu se rezumă la predat. Suntem și terapeuți, prieteni, vecini, psihologi, life coaches etc și este impetuos necesar să fim conștienți că formam minți.

Ce pași ai făcut pentru a ajunge să predai limbi străine într-o instituție privată în capitala Germaniei?

Am învățat germana cât de bine și de repede am putut, am învățat felul în care se depuneau dosare în anii 2012-2013 pentru locuri de muncă, am studiat puțin comportamentul germanilor și am încercat să le înțeleg logica. Apoi, am făcut eforturi să-mi aprofundez cunoștințele de germană, am luat 4 examene de limbă- actualmente am nivel C1 de germană, ceea ce se traduce prin nivel academic- și am căutat asiduu locuri de muncă. De fapt, am găsit acest post chiar la instituția privată unde am făcut primele cursuri de germană, foștii profesori devenindu-mi colegi.

Observ că nu mai există astăzi aceeaşi dorinţă de a îmbrăţişa cariera de dascăl. Pentru mulţi, a devenit o opţiune la început de carieră. Criteriul, pare-mi-se, nu mai e menirea, ci nevoia. Greşesc, cumva, sau chiar astfel de reflectă în realitate? Care sunt cauzele acestei situaţii cu efecte negative pe termen lung?

Tind sa îți dau dreptate și să ma ofer ca exemplu. Eu nu am dorit absolut deloc să predau, în schimb mi-am dorit să devin arheolog sau inspector la poliție. Evident că prima variantă mi-a fost mult mai accesibilă și prin prisma notelor foarte bune de la istorie și limbi străine, am urmat cu mult drag și interes cursurile facultății de Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara , însă predatul sau meseria de dascăl nu exista pentru mine pe nicio listă. Nici când ne-am mutat în Germania, nu am dorit să predau. Sinceră să fiu, nu prea știu de ce eram foarte înverșunată.

Nu sunt anxioasă, timidă sau ușor influențabilă așa că nu era vorba de emoții “pe scenă”. Ceea ce îmi doresc de fapt să fac este să lucrez cu oameni și mai ales pentru ei. Ca profesor, am contact în prima linie cu studenți din toate categoriile de vârstă și sociale și am fantastica șansă de a participa în procesul de modelare a gândirii lor, chiar și la vârste adulte.

În Germania meseria de profesor este respectată și bine plătită. Nu mă refer la competențe și vocație, ci strict la latura financiară. În pofida avantajelor, marea majoritate a profesorilor sunt foarte în vârstă, plictisiți și fără motivație de a motiva pe cei din clasă. Se caută mereu profesori.

Cât despre România, când încerc să mă informez despre situația educației, mereu mă lovesc de o pâclă de absurdități și contradicții. În plus, din câte îmi amintesc, salariile nu sunt extraordinare și condițiile din scoli lipsesc cu desăvârșire. Eu am învățat cu plăcere, mi-a plăcut competiția cu mine însămi și am fost ambitioasă. Nu mai văd pe niciunde ambiție adevărată, ci doar interese pe termen extrem de scurt. S-a pierdut mult din esența educației. Nu știu dacă Internetul este integral de vină, dar din nefericire, nivelul cultural al României nu se vede prea bine din afară.

 Ce carte nu ar trebui să lipsească din lista de lecturi a fiecăruia dintre noi? Aveți vreo carte care v-a influențat în mod decisiv?

Aș zice doar atât: să nu lipsească măcar o carte. Nu îmi permit să fac recomandări de acest gen, însă aproape toate cărțile mele de căpătâi provin din literatura națională și mă bucur enorm că le-am gustat, trăit și iubit. Anual reiau câte una din ele și o recitesc din prisma vârstei actuale, cu trăiri mult mai intense și o înțelegere mult mai vastă. Spre exemplu, anul acesta am recitit din operele lui Mihail Sebastian și mi-au umplut sufletul și spiritul. Recomand lectura ca meditație, îmbunătățire personală, reconectare cu sinele, nu pot accepta că există persoane ce nu au citit o carte în viața lor.

Ai cunoscut și alte culturi. Cât de mult te-a ajutat acest fapt în viața personală?

Ah, enorm. Am învățat încă de când am locuit pentru o perioadă în Franța, 2003-2004, să fiu tolerantă, să fiu mai cumpătată și să încerc să mă pun în locul celuilalt înainte să judec sau să ofer așa-zise sfaturi complet inutile.

Am avut mulți colegi și prieteni de culoare, am studiat la Academia din Dijon și acolo am văzut studenți de absolut toate vârstele și națiile. Am înțeles prin urmare că educația poate fi o punte unificatoare între națiuni și mentalități și m-am redescoperit ca persoană într-un mediu străin.

În fiecare zi învăț cum să învăț și să înțeleg din ce în ce mai profund oamenii în general.

Ce înseamnă pentru tine Fort Knox PR?

Fort Knox PR este un proiect de suflet pentru suflete și minți care ni se aseamănă în gândire și în percepții. Suntem self-made. Simplul fapt că răspund acestor întrebări înseamnă Fort Knox PR, ani buni de speranțe și muncă ce se concretizează în expunerea ideilor personale pe platforme publice, cu scopul de a ajuta, educa și de a învăța.

 Cu ce te mândrești, Miriam?

Mă mândresc cu familia mea și cu autenticitatea mea, care de multe ori mi-a dăunat aparent însă m-a salvat din multe situații complicate. Nu aș avea răbdare să mă prefac, mi se pare o pierdere masivă de timp să mă preocupe părerea necunoscuților despre mine. Eu trebuie să mă plac. Restul este can-can.

 Suntem construiți din alegeri. Care să fie cea mai bună decizie luată în viața ta?

Ne naștem în fiecare zi și suntem ceea ce alegem să facem, ca să parafrazez, probabil, învățăturile budhiste.

În mod cert, declar cu mâna pe inimă că cea mai bună decizie luată a fost să mă iubesc suficient încât să fiu mândră de mintea mea, munca mea, etica mea și realizările mele, onorându-mi indirect familia. A doua decizie foarte bună a fost să plec cu o bursa Erasmus în Franța și a treia a fost să părăsesc România, în 2011.

Cu ce sfat vii pentru tinerii din ziua de azi?

Să își formeze păreri proprii, informate, înainte de a lăsa pe alții să le dicteze ce și cum să gândească. Să accepte că este în regulă să avem opinii diferite și este în regulă să ascultăm pe cineva înainte să judecăm. Mai multă tărie de sine. Mi se pare că tot haosul general tipic românesc răpește din încrederea multora în realizările și potențialul propriu.

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Viitorul Romaniei