Foto: Ioana Chiriță | Marius Constantinescu este, de 10 ani încoace, un ghid al iubitorilor de muzică clasică în universul complex al Festivalului „George Enescu”, cel mai mare eveniment de gen organizat la București. Marius a prezentat la ediția 2017 a festivalului toate concertele transmise în direct de Televiziunea Română de la Sala Palatului, a realizat interviuri speciale cu invitații și a ținut un jurnal online. L-am provocat la o discuție despre oamenii pe care i-a întâlnit, muzica pe care a ascultat-o și modul în care a crescut ca profesionist odată cu acest eveniment.
Jurnalist şi realizator radio-TV, meloman grăbit și jurnalist fugărit pentru cei care ți-au citit jurnalul online, cum ai intrat tu în povestea festivalului Enescu?
Prima oară am lucrat pentru Festivalul Enescu în 2001. Am fost în echipa redacțională care a pregătit un interviu-eveniment la vremea lui cu soprana Grace Bumbry. Atunci a fost practic debutul meu în Festivalul Enescu. În 2005 am început să fac interviurile speciale ale festivalului și în 2007 am prezentat pentru prima dată festivalul.
Cum s-a întâmplat trecerea către prezentarea concertelor?
S-a întâmplat într-un moment în care eu nu eram foarte convins că voi mai face vreodată direct de televiziune. Trecuseră 7 ani de la experiența mea anterioară de direct în televiziune, când prezentasem concertul lui Jose Carerras de la Ateneu în 2000, care a fost o experiență un pic prea mare pentru nivelul de pregătire la care eram eu atunci. În primul rând pregătire psihică pentru un moment atât de important. Și totuși, în 2007, mi s-a încredințat deschiderea Festivalului Enescu și închiderea. Atunci am prezentat pentru prima oară festivalul și am învățat ce înseamnă cu adevărat emoțiile. N-am avut niciodată emoții mai mari ca atunci.
Mi-aduc perfect aminte momentul. Fiecare detaliu, inclusiv cred că cei doi litri de apă pe care i-am băut înainte, felul în care mi s-au tăiat genunchii după ce am terminat prima intervenție de aproximativ cinci minute. Mi-aduc aminte inclusiv faptul că de-atunci n-am putut niciodată să văd înregistrarea acelui moment. Nici acum nu mă pot uita la ea.
10 ani mai târziu, chipul și vocea ta au devenit sinonime cu Festivalul Enescu, ai devenit un fel de traducător și interpret al evenimentului pentru publicul larg, cel care urmărește concertele în transmisiune directă. Cum te-a schimbat pe tine, ca jurnalist, ca meloman, experiența festivalului?
Eu am crescut ca prezentator, ca om de televiziune, inclusiv grație acestui festival. Și astăzi am o stăpânire de sine și o ușurință de a vorbi, indiferent câte minute trebuie să acopăr sau de a rezolva o situație neașteptată care se datorează și faptului că am crescut făcând și asta. Astăzi, prefer mai mult decât orice directul de televiziune. Sigur că-mi place foarte mult să-mi fac interviurile mele, bibilite, și aranjate, și studiate, dar directul de televiziune – că e Festivalul Enescu sau e RadiRo sau e Gaudeamus sau Bookfest sau Gopo, tot ce am făcut de-a lungul timpului în direct – este cea mai frumoasă, cea mai provocatoare parte din ceea ce fac. Și cea mai grea. Mie-mi place foarte mult, deși emoții am și astăzi – nu mai am atât de crunte cum erau acum 10 ani, dar le am și-mi doresc să le am și mai departe. Dacă nu le ai, înseamnă că nu-ți pasă.
Locul din care privești și auzi concertele din Sala Palatului este important pentru experiența de concert?
Locul s-a tot schimbat de-a lungul timpului. În 2007 era în partea dreaptă a sălii cum privești spre scenă, dar eram undeva prin loja a patra, a cincea. În 2009 m-am mutat exact în partea opusă a sălii, tot așa în loja 5 și nu mi-a plăcut. Acuma râd de lucruri de genul aceasta, pentru că au fost și festivaluri în care am schimbat punctul de stație de trei sau de patru ori, inclusiv ediția aceasta. Deja eram pregătit pentru locul meu tradițional din ultimii ani, în loja O din partea dreaptă, acolo unde mă așez cu fundul pe balustradă și lumea e a mea – am confortul de direct, sunt eu cu camera și e minunat. Anul acesta nu s-a mai putut acolo, drept care deschiderea am făcut-o de afară, din fața Sălii Palatului, după care toate transmisiunile de la concerte le-am făcut din partea dreaptă a scenei, chiar de pe scenă, și ultimul concert ne-am mutat în partea stângă a scenei. Deci, nici măcar locul nu mai are foarte mare importanță.
În momentul în care am transmisie, eu sunt în sală fizic, dar nu sunt și meloman. Sunt în primul rând omul de televiziune căruia îi merge o cască în ureche, în care aud indicații de minute, „vezi că mai ai atât, lungește-o sau scurtează”. Chiar și între momentele de intervenție, îmi rulez în cap ceea ce urmează să spun, am mai multe variante, deci nu gust muzica. Foarte rar mi se întâmplă să pot să prind și să primesc muzica în momentele alea. Nu este experiența unui meloman autentic.
Dar atunci când n-am treabă, sunt în primul rând meloman. Au prezentat opt concerte transmise de la Sala Palatului, dar am fost la toate concertele la care am putut să merg în condițiile în care am primit permisiunea, cu ghilimelele de rigoare, de la cealaltă latură a muncii mele la festival, adică de la interviurile speciale.
Aș vrea să vorbim și despre momentele marcante ale ediției din acest an. Să începem cu Vladimir Jurowski, noul director artistic al Festivalului, și al său Oedipe. Un debut de Festival gândit pentru a impresiona.
A fost extraordinar. În primul rând din punct de vedere muzical a fost un spectacol, dată fiind și dimensiunea lui vizuală, acea proiecție care l-a însoțit. Dacă ar fi să mă cantonez strict la aspectul muzical, a fost o seară exceptional pregătită de Jurowski cu London Philarmonic Orchestra și acea distribuția internatională foarte bine aleasă pentru particularitățile operei lui Enescu, care nu este nici cea simplă opera pentru interpreți, nici cea mai ușor de primit pentru public. Nu m-a deranjat adaosul video propus de Carmen Lidia Vidu, pe de altă parte, recunoscându-i anumite soluții, anumite idei, anumite găselnițe frumoase, plastice, tot eu am spus că și dacă ar fi lipsit această împachetare video, ceea ce s-a întâmplat pe scena Sălii Palatului la concertul de deschidere ar fi stat perfect în picioare. Aici se cuvin laude în primul rând lui Jurowski. Eu nu pot să mă lansez în aprecieri de genul „a înțeles foarte bine partitura, l-a înțeles pe Enescu”, nu sunt un cunoscător în asemenea măsură încât să pot să fac asemenea evaluări, pe de altă parte, ceea ce a oferit el a fost o lectură atât de personală, și de reliefată, și de plină de culoare, și de planuri a acestei partituri care are pagini de-o frumusețe sper evidentă, nu am avut niciun moment senzația că mi-aș fi dorit ceva în plus care să potențeze muzica.
Am menținut aceeași impresie, de cât de mare dirijor este Vladimir Jurowski, și în seara a doua, când a făcut o Simfonie a 12-a de Șoștakovici incredibilă. Am și scris atunci, bucăți sub scaun am fost după ce s-a terminat. Excepțional concert, cu aceeași orchestră, cu London Philarmonic Orchestra, a fost unul dintre superlativele mele și a rămas până la final, sigur, poate o idee depășit de Simfonia a 2-a de Mahler cu Antonio Pappano și Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, care cred că a fost pentru cei mai mulți dintre noi seara numărul 1 a festivalului. De altfel, este și seara care a suscitat standing ovations ca la carte, cum de mult n-am mai văzut și-mi era dor. Răspunsul publicului, pe care foarte lume îl blamează pentru obiceiurile lui, ba bune, ba proaste, în seara aceea a fost așa cum eu știu că poate să fie. A fost un triumf copleșitor.
Dar recitalul bas-baritonului Sir Bryn Terfel, apărut în ultimul moment în program, în locul pianistului megastar Lang Lang?
A fost o experiență minunată. În prima parte – atât cât am stat, pentru că după aceea aveam transmisie – a fost o emoție atât de imediat primită și traficată dintr-o parte într-alta a sălii Ateneului, încât ar fi păcat să încerc să caut cuvinte pentru ceea ce am simțit. Am și scris la momentul acela, stăteam cu Valentina Băițan, care e unul dintre producătorii mei pentru intervențiile de la Sala Palatului și, la un moment dat, i-am spus, „Valentina, trebuie să mergem, să facem probe”. Și m-am întors spre ea și-i curgeau lacrimile. Atât de spontan și de curat mi s-a părut momentul.
Am ales câteva personaje foarte diferite dintre cele cu care ai realizat interviuri la această ediție a festivalului. Primul este Lawrence Foster, unul dintre intervievații la care spui că revii la fiecare ediție a festivalului.
Da, a fost al patrulea interviu anul acesta, la ediția 2017. E unul dintre pomii lăudați la care mă duc cu sacul, așa cum este și Jordi Savall, cu care am făcut al cincilea interviu anul ăsta. În primul rând, îmi place la Lawrence Foster, dincolo de faptul că este un muzician cu totul remarcabil, pentru că este și foarte personal și sincer. În momentul în care un artist de nivelul lui spune „nu sunt cel mai mare dirijor de pe fața pământului” – și într-adevăr nu este de talia lui Daniel Baremboim sau Valery Gergiev sau Riccardo Chailly. Dar este un dirijor foarte bun care și-a găsit o nișă a lui, un pic departe de marile lucrări ale repertoriului clasic, pe care o face foarte bine, cu foarte multă seriozitate și cu acea tușă personală care este apanajul artiștilor adevărați. Este și a fost dintotdeauna foarte legat de România, nu doar pentru că părinții lui au fost evrei de origine română, dar și pentru că soția lui a fost ani de zile Consulul României la Monte Carlo, este o doamnă cu dublă cetățenie, fiica lor are de asemenea dublă cetățenie și vorbește perfect limba română. Realitățile românești îi sunt foarte cunoscute lui Lawrence Foster, nu doar pentru că în 1998 a fost director artistic al festivalului, ci pentru că de-a lungul timpului a fost foarte apropiat de România și este în continuare. În plus, are și această perspectivă internațională asupra unor subiecte de care noi suntem prea aproape pentru a putea avea o viziune de ansamblu.
Un alt intervievat despre care ai scris cu admirație în jurnalul acestei ediții este Anne-Sophie Mutter…
Anne-Sophie Mutter este o minune. Avem la noi în echipă o vorbă, „o iubim sau îl iubim” și asta spune tot despre personajul respectiv. Pe Anne-Sophie Mutter o iubesc dincolo de performanțele ei muzicale, care sunt indiscutabile, și de faptul că este, probabil, în primele patru, cinci, șase vedete ale muzicii clasice care sunt la paritate cu cele din cinema sau sport. În momentul în care avem un ambasador Rolex, care vinde albume cu sutele de mii, care are exclusivitate cu Galliano pentru ținutele de scenă, nu mai vorbim de un artist al muzicii clasice, vorbim de un artist intrat în cultura de masă, dar care a rămas foarte, foarte bine ancorat în seriozitatea cu care abordează actul muzical și fără niciun fel de concesii făcute comercialului. Era al doilea interviu cu ea, după cel de acum 2 ani – interviul nostru a fost atunci singurul pe care ea l-a dat unei instituții de presă din România și se legau foarte multe așteptări de el. Și anul acesta așteptam nerăbdător reîntâlnirea cu ea, dar în același timp și un pic temător, pentru că interviul a venit după o serie de multe altele – cred că am avut în ziua dinainte trei sau patru unul după celălalt – și atunci e foarte greu să poți să le oferi acestor oameni toată disponibilitatea ta pentru documentare. Pentru că în seara dinaintea interviului realmente nu mă simțeam foarte stăpân pe mine, am ales să fiu la 7 dimineața la birou, în televiziune, în liniștea dimineții care întotdeauna îmi prinde bine – eu, o cafea și doar mințile mele. Până am plecat la filmare, la ora 9.00, am stat și am pritocit întrebările pentru acest interviu și m-am dus cu confort și asta s-a simțit.
Să ne oprim puțin și la reîntâlnirea cu Jordi Savall, care vine în România de 10 ani și despre care ai scris că face parte din devenirea ta ca om şi ca profesionist.
În 2007, când a venit el prima oară, dincolo de cât de frumoase au fost concertele de atunci, cu muzici renascentiste și baroce din lumea hispanică a acelei perioade, intervievându-l pe Savall, din nou, am crescut. Îl știam deja foarte bine, pentru că la momentul acela făceam un master în istoria artei, legătura lui cu artele vizuale a fost foarte prezentă și subliniată. Inclusiv prin intermediul muzicii și proiectelor lui am ajuns să cunosc alte forme de expresie artistică. Ne-am reîntâlnit în 2009 la Iași, când a prezentat prima oară proiectul lui cu Dimitrie Cantemir, iarăși în 2011 și la ediția din 2013 a Festivalului Enescu. El e parte din această creștere a mea.
CITAT: „Noi (jurnaliștii – n.r.) nu suntem acolo să aducem niște ode, pur și simplu vrem aflăm niște lucruri, să punem niște întrebări, care întrebări pot să și deranjeze„.
Haide să vorbim și despre întâlnirile mai puțin fericite, cum ar fi cea cu violonistul David Garrett…
N-a fost chiar o întâlnire nefericită. S-a întâmplat chiar după concertul de anul acesta cu Ceaikovski, iar ce am avut de spus despre felul în care el a ales să execute acest concert, am spus deja. Din punctul meu de vedere, n-a fost o carte câștigătoare pentru el. Pe mine, ca spectator care am acest concert în urechi în diverse interpretări, sigur că n-aveam cum să mă lase indiferent. A doua zi, am făcut acest interviu cu el, un interviu strecurat, pentru că atunci când avem o vedetă de asemenea nivel, care are o agendă minuțios pregătită, cam ăsta e cuvântul – poți să strecori un interviu. L-am întrebat foarte onest dacă a simțit vreodată din partea orchestrelor mari sau dirijorilor importanți vreun soi de reținere pentru că el face mai ales altceva , adică crossover. Și l-am simțit că nu i-a plăcut întrebarea mea, l-am simțit un pic crispându-se, deși el este un maestru al tehnicilor de comunicare. Am vorbit foarte OK până la finalul interviului, dar n-am intrat în sintonie neapărat.
Nici nu știu dacă este un deziderat al meu să fiu tot timpul pe aceeași coardă cu invitatul meu. Au fost și alte interviuri cu oameni cu care mă înțeleg foarte bine, dar în anumite momente nu ne-am conectat și mi se pare perfect normal să fie așa. Ba chiar uneori este de dorit, noi nu suntem acolo să aducem niște ode, pur și simplu vrem aflăm niște lucruri, să punem niște întrebări, care întrebări pot să și deranjeze sau pot să fie altfel decât își imaginează oamenii că sunt primiți, priviți și judecați de public, pentru că și noi suntem public până la urmă. E perfect în regulă și să n-ai această chimie de la cap la coadă cu un invitat.
Ai descoperit vreo surpriză în programul de anul acesta al festivalului?
Mi-a plăcut foarte, foarte mult și-mi pare rău că n-am reușit să văd decât 10-15 minute din concretul pe care l-au susținut la Ateneu contratenorul Philippe Jaroussky și Ansamblul L’Arpeggiata – a fost o inspirație zic eu unică de a pune muzici de Haendel în limbaj tipic jazzului și care a dat o muzică atât de senzuală și de imediat tușantă, încât mi-a părut extrem de rău că n-am putut să văd decât atât. Era o energie atât de bună în Ateneu în după-amiaza aceea. Acesta ar fi un regret, ceva care m-a surprins, mi-a depășit așteptările.
De obicei, încerc să iau un concert – orice formă de act muzical live – cât de curat pot. Dacă îmi place un dirijor, sau îmi place un solist, evident că mă duc deja montat în acest sens. Dar dincolo de asta, dacă nu-mi place un dirijor sau nu-mi place un solist în mod deosebit și-n seara aceea mă impresionează prin felul în care reușește să anuleze acea distanță dintre el și mine ca spectator, am să recunosc treaba asta și, până la urmă, va fi tot un câștig al meu.
Eu nu fac prozelitism, nu mi-a plăcut niciodată să fac treaba asta. Dacă unui om nu-i place muzica clasică este liber să nu-i placă. Cred că este bine să încerce înainte și dacă într-adevăr nu-i place după ce a încercat o dată, de două, de trei ori, foarte bine. Să nu-i placă nici mai departe. Să nu-i placă a priori, cu treaba aceasta cred că am o micuță problemă.
Trebuie să avem un pic de răbdare și poate și un pic de ghidaj. Să nu începem să ascultăm poate chiar și George Enescu direct cu Simfonia a 3-a, care este minunată, dar pentru care-ți trebuie totuși un dram de inițiere. Dar, să fim serioși, tot acest George Enescu la care strâmbăm din nas – s-au găsit câțiva oameni cu multă influență în zona online-ului, pe care-i urmăresc alte zeci de mii de oameni, să spună că Enescu e „câh” – dacă stăm să ne gândim că Rapsodia 1, pe care o știe și un copil de școală primară, tot de Enescu e scrisă, cred că ar trebuie să fim puțin mai reținuți în a pune verdicte dintr-astea care sunt în cel mai bun caz urechiste.
Dacă ar fi să vorbim de o imagine a acestei ediții care s-a distilat din experiența ta?
Cred că imaginea asta aș face-o un mozaic. Există un motiv care-mi place foarte mult, venit inițial din India și apoi preluat, îl găsim foarte mult în Orientul Mijlociu, se numește paisley. Se cheamă așa pentru că în secolul al XIX-lea a fost importat în Scoția unde se făceau șaluri de lână care aveau acest motiv. Acest model vegetal de fapt este un fractal. Am spus la un moment dat că Festivalul Enescu poate să fie un fractal – un motiv făcut din multe componente mici, dar care îți oferă, dacă te dai un pas sau doi în spate, o imagine curată de ansamblu.
Ce ar defini imaginea de ansamblu de anul ăsta? Ce vezi dacă te dai un pas înapoi?
Vezi acest motiv bogat, exuberant, somptuos, cu lucruri pentru publicuri diverse, dar care, per ansamblu îți dă o imagine coerentă și seducătoare aș îndrăzni să spun, care nu are cum să te lase indiferent, chiar dacă nu ești neapărat în tagma împătimiților de muzică clasică.
CITAT: „Eu am crescut ca prezentator, ca om de televiziune, inclusiv grație acestui festival.” Marius Constantinescu, prezentator TV