Un nou lungmetraj de debut atrage atenția în acest început de iarnă. Marița, road-movie semnat de Cristi Iftime, intră în cinematografe pe 1 decembrie, aducându-i pe marile ecrane pe Sandu (Adrian Titieni) și Costi (Alexandru Potocean), tată și fiu, porniți într-o călătorie care promite să-și pună pe gânduri spectatorul.
Cu o premieră internațională la Festivalul de la Karlovy Vary, unde era desemnat de juriul FEDEORA drept cel mai bun film din competiţia East of the West, cu participări în festivaluri precum cele de la Haifa, Hamburg, Atena, Luxemburg sau, mai recent, Bosphorous Film Festival de la Istanbul, și cu trofeul Anonimul din acest an, filmul a creat nenumărate așteptări. Cine este, însă, autorul său?
Cristi Iftime împlinea zece ani la Revoluția din ’89, pe atunci locuia la Iași, însă liceul îl va prinde la Suceava, elev la Petru Rareș, de unde pleca apoi la Cluj-Napoca, să studieze Filosofia. Pe vremea aceea era pasionat de fotografie și deja știa că vrea să facă film. Poate că un rol îl jucase și Reconstituirea lui Lucian Pintilie… Să lăsăm însă regizorul să-și spună povestea!
Marița, road-movie – lungmetraj
Ești născut la Iași, pe 24 decembrie ’79. Ce îți amintești din Iașiul copilăriei tale, cel de până la zece ani? Apropo, cum ți-ai petrecut ziua în care ai împlinit 10 ani?
Amintirele sunt diverse, dar acum îmi vine să povestesc despre unele legate de alimentară. Îmi amintesc că noaptea, băieţii mai mari din blocul nostru făceau focuri pe un tăpşan de pe malul râului. Pentru asta, ne trimiteau pe noi, cei mai mici, să furăm lăzi de lemn dintr-un depozit aflat în spatele magazinului. O făceam fără niciun fel de frică. Apoi, un vecin mi-a dat o sacoşă plină cu produse, mi-a spus să trec cu ea de zona caselor şi să mă întâlnesc cu el în faţa magazinului. Am făcut-o şi pe asta fără frică. Abia mai târziu mi-am dat seama ce îmi ceruse de fapt şi ce se putea întâmpla. Altă dată mi-a fost frică. Eram la o coadă interminabilă, la portocale şi banane, şi între oamenii din jurul meu s-a iscat o ceartă pe tema cine e în faţa cui. Unul dintre bărbaţi a scos din geantă o şurubelniţă şi l-a ameninţat cu ea pe altul. Părea că a adus-o special pentru statul la coadă. Până la urmă s-au calmat şi, frustraţi, s-au revărsat asupra mea. Îmi reproşau pe nedrept că mă băgasem în faţă. Eu am tăcut, ei au bombănit un timp după care m-au lăsat în pace. Portocale însă n-a prins nimeni… S-au terminat la scurt timp după acea ceartă. Îmi amintesc „foamea” din ochii lor şi e ciudat că uneori o recunosc şi astăzi când stau la vreo coadă.
De ziua mea îmi amintesc că a fost prima dată când s-au putut cumpăra alimente fără restricţie. Drumul matinal făcut de unul singur până la alimentară şi cumpărăturile au fost în sine un cadou. Acea senzaţie de euforie şi eliberare e comparabilă cu cea pe care am trăit-o mai târziu când am trecut graniţele ţării pentru primele dăţi.
Ce a urmat apoi? Ce liceu ai făcut, cum au fost acei ani, ce hobby-uri aveai adolescent fiind, cum ai ales ce studii vei urma mai departe?
După clasa a şaptea ne-am mutat la Suceava unde am intrat la liceul Petru Rareş. Un văr din Suceava mi-a împrumutat un aparat foto rusesc (Fed) şi, după ce am făcut primul film, am devenit foarte pasionat de fotografie. Nu ştiu dacă eram eu de vină sau prietena mea de atunci, care era foarte fotogenică, sau ambii, dar mi s-a părut că am câteva fotografii bune şi mi-am construit toată încrederea de sine pe asta. În plus, fotografia se potrivea de minune cu celălalt hobby al meu, mersul pe munte.
Pe la 16 ani, am mers singur să văd Reconstituirea, de Lucian Pintilie, la Cinema Copou din Iaşi. Am ieşit din sală cu o puternică dorinţă să fac film. Nu ştiu de ce. Poate imaginea alb-negru comunica într-un anume fel cu fotografiile pe care le făceam, poate personajele şi lumea de acolo, poate faptul că am auzit la final vocea regizorului dând indicaţii unui actor.
Cu toate astea, ai ales să studiezi Filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai. Cum a fost pentru tine trecerea de la Iași la Cluj, ce te atrăgea la filosofie, cum ai rememora acea perioadă de studenție?
M-am interesat de admiterea la UNATC şi, citind broşurile, mi s-a părut că trebuie să fii un zeu ca să fii acceptat în acea şcoală, ori eu eram doar un puşti din Suceava, care nu cunoştea pe nimeni care să-l încurajeze în direcţia asta. Între timp, am început să fiu pasionat şi de filosofie, dar cred că, într-un fel, am dat admitere acolo şi pentru că nu am avut curaj să dau la Film. Am ales Clujul, și nu Iașiul, pentru că mi-a plăcut foarte mult orașul și pentru că îmi era necunoscut. Pe parcurs, însă, am cunoscut nişte oameni minunaţi. Acolo, toată studenţia, am continuat să fiu un adolescent întârziat: făceam aceleaşi lucruri, fotografie şi călătorii, dar cu alţi oameni. Filosofia m-a fascinat o vreme, după care mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru asta.
Ce te-a făcut să dai, totuși, admitere la Facultatea de Film, din cadrul U.N.A.T.C.?
A fost o dramă la finalul facultăţii, când gaşca s-a spart şi adolescenţa târzie s-a terminat, iar eu rămăsesem cu o specializare pentru care nu dădusem şi de la care nu primisem totul. M-am simţit atunci pregătit şi dator să-mi urmez prima pasiune: filmul. În luarea deciziei m-au încurajat fratele meu Lucian (el era deja student la Actorie) şi maică-mea, care mi-au amintit ce le spusesem eu pe la 16 ani.
15 iulie, scurtmetraj
Dacă ar fi să treci în revistă scurtmetrajele de până acum, în câte o frază despre fiecare, cum ar suna? Cum te-au provocat, cum te-au ajutat?
Voi vorbi despre cele trei scurtmetraje care îmi plac cel mai mult (sau îmi displac cel mai puţin):
Timi: Am încercat să surprind starea de alienare a unui copil dat în asistență socială și plimbat de la o familie la alta.
15 iulie: Un tablou de familie dezbinată, în care grija de a respecta formalităţile suprimă dragostea, atât cât a mai rămas din ea.
Tabăra din Răzoare: Lumea interioară, luminoasă şi plină de nepăsare, a unor oameni pe care viaţa încă nu i-a obligat să se maturizeze. Provocările acestor filme au fost tocmai să ating aceste mize.
Marița, road movie – lungmetraj
Cum a apărut ideea lungmetrajului Marița? De ce acest subiect – legătura tată-fiu?Am văzut în viaţa de zi cu zi un gest reflex, făcut de o femeie. Gestul a fost declanşat de apariţia bruscă în viaţa ei a bărbatului pe care nu-l mai văzuse de câţiva ani, dar cu care fusese căsătorită 30 de ani. Nu aş vrea să-l descriu pentru că prefer ca oamenii să-l remarce singuri, dar el a fost pentru mine un moment declanşator.
Un alt punct de plecare al filmului a fost fascinaţia mea pentru personaje inconştiente, care se lasă purtate de viaţă, așa cum este Sandu. M-am întrebat unde poate să ducă un asemenea mod de a vedea lumea şi la ce reacţie se poate aştepta un asemenea personaj de la fiul lui.
După proiecţia de la Anonimul, un prieten mi-a spus că a regăsit în film propria lui relaţie cu tatăl său: „Am momente în care nu ştiu ce vreau de la taică-miu. Uneori mă iau de el aiurea, altădată sunt brusc foarte prietenos”. Cred că ce mi-a spus el, pe lângă faptul că surprinde foarte bine momentul existenţial în care se află Costi, este și un posibil răspuns la întrebarea mea despre Sandu.
Cum a fost cu finanțarea filmului, cât au durat filmările, unde ați filmat și ce ar fi de povestit din acele zile pe platou?
Am câștigat puţini bani la concursul CNC, dar Ada Solomon și Radu Stancu, cei doi producători ai filmului, au reuşit să facă minuni şi să nu se simtă acest lucru. Am avut 23 de zile de filmare, am filmat pe traseul Cluj, Dej, Pasul Tihuța, satul Panaci, un sat undeva lângă Vatra Dornei. În afară de frig şi câteva defecţiuni ale maşinii, nu am avut peripeţii prea mari la filmare. Totul a fost repetat foarte bine dinainte. Mi-a rămas însă atmosfera de coeziune şi căldură din echipă. Majoritatea colegilor mi-au devenit prieteni cu ocazia acestei filmări, dacă nu îmi erau dinainte.
În ce festivaluri a fost selectat până acum și ce va urma în această privință? Ai vreo amintire specială dintr-un astfel de festival?
Marița a fost până acum la Karlovy Vary, Haifa, Hamburg, Atena, Anonimul, Alternative, Sibiu, Luxemburg și altele. Urmează Bosphorous Film Festival, la Istanbul. Nu am reuşit să ajung la toate festivalurile, dar mi-a rămas în minte proiecţia în aer liber de la Anonimul, unde publicul a reacţionat foarte bine.
Cum trăiește un regizor tânăr în România anului 2017? Cum arată viața ta dincolo de cinematografie?
Din păcate, viaţa mea „arată” foarte rar în afara cinematografiei. Spun „din păcate”, pentru că găsesc inspiraţie pentru un film nou atunci când sunt lipsit de griji faţă de proiectele anterioare sau de finanţările următoare, ceea ce se întâmplă rar. Tot ceea ce îmi doresc este ca din când în când să-mi eliberez capul de griji ca să pot să trăiesc în prezent, să fiu receptiv la ce se întâmplă acum în jurul meu, să iau din acest prezent un subiect de film pentru ca apoi să mă pot îngrijora liniştit pentru facerea filmului.
Cum vezi viitorul cultural al României în contextul politic actual?
Va fi din ce în ce mai greu, mai ales că freelancerii (şi majoritatea celor care activează în domeniul cultural suntem freelanceri) vor fi afectaţi de revoluţia fiscală care se anunţă.
CITAT: „Pe la 16 ani, am mers singur să văd Reconstituirea, de Lucian Pintilie, la Cinema Copou din Iaşi. Am ieşit din sală cu o puternică dorinţă să fac film. Nu ştiu de ce. Poate imaginea alb-negru comunica într-un anume fel cu fotografiile pe care le făceam, poate personajele şi lumea de acolo, poate faptul că am auzit la final vocea regizorului dând indicaţii unui actor.” Cristi Iftime, regizor