M-a surprins să îl găsesc pe Facebook și m-am gândit de două ori înainte să îi scriu pe chat. Apoi mi-am spus: Ei, hai!, Omul a dezvoltat un soft tocmai ca să comunice, să lucreze, să învețe. Așa că i-am trimis primul mesaj și mi-a răspuns aproape imediat. Pentru că lui Ștefan Moisei, nevăzător din naștere, nu-i este imposibil să facă lucruri firești pentru cei mulți nelipsiți de darul vederii. Îi este doar (puțin) mai greu. Contează cât și cum gândești, cât de decis ești să faci lucrurile să funcționeze pentru tine – dar și pentru alții.

Ștefan Moisei, specialist IT full-time și absolvent de Informatică, le face viața nevăzătorilor tot mai ușoară, la serviciu și în timpul său liber, cu ajutorul softurilor dezvoltate pentru a-și face sieși viața mai ușoară.

Povestea lui, clară și cu multe zâmbete presărate la finaluri de paragraf, curge în cele ce urmează exact în forma în care singur a transmis-o; am simțit că ar fi păcat să alterez răspunsuri atât de naturale și atât de… cool. Sunt răspunsurile unui om relaxat, care muncește și trăiește cu drag. Uiți ușor că are cu un simț mai puțin față de tine și respecți faptul că s-a mutat din oraș de două ori pentru acces la educație, că e autodidact, că face programare, că învață, că citește 1037,5 cuvinte pe minut, că a absolvit Informatica cu media 9,23, că a lucrat încă din timpul facultății ca instructor IT pentru câteva zeci de nevăzători din Mureș și Bistrița… și așa mai departe.

Chiar și-așa, Ștefan tot se consideră leneș, comod, și spune c-ar fi capabil să facă mult mai multe dacă s-ar mobiliza mai mult.

Ca să fie lista completă, în CV-ul lui adăugăm angajarea la o firmă de programare din Târgu Mureș cu peste 200 de angajați, unde creează și testează site-uri, aplicații pentru telefoane smart și pentru desktop, lucrând în Java, SQL și frontend, oferă consultanță pentru îmbunătățirea accesului pe site-uri și programe pentru persoanele cu dizabilități. Pentru ei, Ștefan lucrează și în timpul liber, ca voluntar, după ce s-a lovit de lipsa programelor și softurilor speciale de-a lungul anilor. Le publică online cu titlu open source, ceea ce înseamnă că pot fi prelucrate, îmbunătățite, puse în circulație mai departe de către alți programatori, în toată lumea, în beneficiul persoanelor cu dizabilități – dar nu numai.

Primul soft de acest gen creat de Ștefan Moisei, chiar în primul an de facultate, se numește VoiSub, o voce artificială care citește și redă subtitrările filmelor pentru nevăzători și dislexici. Acum lucrează la versiunea pentru telefoane mobile. A contribuit la un dicționar ce conținea șapte perechi de limbi străine, dar și la codul After-Sight, dispozitiv mobil de asistență vizuală pentru nevăzători care transmite informaţii vizuale nevăzătorilor, printre care convertirea de imagini în sunet prin programul the vOICe, indicând prin vibraţii distanţa faţă de obiecte și obstacole, alături de identificarea audio a obiectelor fotografiate cu camera telefonului.

Se „joacă” deopotrivă cu Windows și Linux. A lucrat și la back-end pentru aplicaţii mobile, precum MusicQuiz, un joc pentru smartphone de tip „ghiceşte melodia”. Pentru desktop a lucrat printre altele cu sisteme de management al documentelor şi a creat Războiul Minţilor, aplicaţie folosită la un concurs TV.

Dincolo de CV-ul deja stufos, îi place să meargă la bowling și practică jiu-jitsu și kata cu arme, unde a obținut și titlul de Campion Național în 2015, în cadrul Campionatului pentru Persoane cu Dizabilităţi.

Cum citește? Tot ceea ce noi vedem pe monitor, Ștefan ascultă în căşti, printr-un ecran cu voce artificială: Freedom Scientific. Programul citeşte tastele apăsate, elementele selectate sau orice altă informaţie pe care dorește să o acceseze. Tastatura o cunoaște pe de rost de multă vreme. Obstacole întâmpină încă destule, pentru că multe aplicaţii şi site-uri sunt inaccesibile – de exemplu, când informaţia este transmisă prin imagini fără alternative text sau când controalele nu pot fi accesate cu ajutorul tastaturii. Cu siguranță, nu se gândesc mulți că ele ar fi accesate și de nevăzători sau dislexici.

Copilărie cu scuterul și cu bicicleta. Eram foarte intrigat de chestia asta: nu înțelegeam ce e acest văz, dacă eu nu îl am sau înțeleg eu greșit poveștile

Ștefan Moisei ne scrie:

Copilăria mea a fost destul de diferită, aveam mai puțini prieteni decât media și mi se întâmpla des să mă plictisesc. Situația s-a îmbunătățit după ce maică-mea a început să-mi citească și ascultam povești. Habar n-aveam atunci că voi putea citi și singur – acum n-aș mai avea răbdare să stau după cineva!

Deși am stat puțin în Brăila, doar până la 6 ani, tot din Brăila zic că sunt. De acolo am multe amintiri: parcul cu leagăne, plimbatul pe faleza Dunării, și… o să fie ciudat asta, mersul pe bicicletă, cu roți ajutătoare, și, chiar mai șocant, mersul pe un fel de scuter electric de jucărie. Da. Singur. Nu îmi imaginez cum am putut fi atât de inconștient. Alergau ai mei pe lângă mine să mă ghideze, să nu mă lovesc, iar eu mă distram maxim!

Dincolo de glume, am o amintire din copilărie care cred că ilustrează foarte bine modul în care eu și mulți dintre prietenii mei ne raportăm la dizabilitatea noastră.

Uitandu-mă la la desene și citind povești, am observat eu, pe la 4-5 ani, că oamenii, în principiu, știu cum arată un loc, chiar dacă nu au mai fost acolo. Fac asta văzând, cu ochii. Eu eram foarte intrigat de chestia asta, nu înțelegeam ce e acest văz, dacă eu nu îl am sau înțeleg eu greșit poveștile, așa că am întrebat-o candid pe mama dacă eu nu văd. Ea, vă imaginați, mi-a răspuns, foarte tristă, că nu. Eu, în schimb, eram în culmea fericirii. Asta însemna că nu sunt prost, am înțeles corect!, oamenii au un simț pe care eu nu îl am. E ok. Mă voi descurca fără el!

La acea vârstă, nu realizam importanța lui, dar concluzia de atunci rămâne validă. Am găsit modalități de a compensa, fie intelectual, fie financiar, fie tehnic, dizabilitatea. Nu mă plâng, că n-are sens. Încerc să găsesc soluții și, unde nu găsesc, renunț, cel puțin temporar, pentru că lumea e în continuă dezvoltare, în special tehnică. Poate că asta e unul dintre motivele din care mi-am ales cariera, dar să nu anticipăm :).

Am avut bunicii materni la țară – cred că fac parte dintr-una din ultimele generații care au reușit să stea pe afară fără să umble la smartphone. Bunicile mele au avut două trăsături dominante, așa mi-au rămas mie: blândețea și abilitățile de master chef, chiar dacă habar n-aveau ce-i ăla :).

Încă din clasele primare, tatăl meu a înțeles importanța tehnologiei pentru mine. A cumpărat calculatoare, care erau foarte scumpe pe vremea aia, și a angajat elevi de liceu ca să îmi explice cum funcționează. Asta a fost necesar, pentru că modul în care un nevăzător folosește calculatorul este complet diferit de cel obișnuit și trebuie expus de cineva care îl cunoaște.

Radu Vasile, ultimul profesor-elev pe care l-am avut, mi-a devenit prieten și mentor. Am avut noroc să aibă abilități didactice și tehnice deosebite; câteodată mă gândesc că e păcat că n-a intrat în sistemul de învățământ, dar la ce e acolo… îl înțeleg.

Practic, eu n-am avut dileme legate de carieră. În perioada în care începusem să mă gândesc la asta, Radu deja se angajase ca programator. Mi-a fost clar că asta vreau să fac și eu. Habar n-aveam ce presupune asta… 🙂

Rebeliunea. Am început, parțial natural, parțial voit, să mă schimb, observând că oamenii curajoși și extrovertiți au mai mult succes

Liceul a fost, ca la mai toți adolescenții, perioada de rebeliune. Eu eram un tip timid și introvertit și am început, parțial natural, parțial voit, să mă schimb, observând că oamenii curajoși și extrovertiți au mai mult succes. Am învățat, m-am distrat, am făcut prostii, deși mă credeam tare inteligent. M-aș întoarce și mi-aș trage vreo două… Dar, presupun că asta e un lucru bun. Înseamnă că am evoluat de atunci! 🙂 Întorcându-ne la chestii serioase, lucrul de care îmi pare rău e că nu am încercat să urmez un liceu de masă. Cred că mi-ar fi deschis alte perspective sociale și profesionale. Din păcate, nu m-a dus mintea la așa ceva, și nici n-am mai avut vreun exemplu după care să mă iau.

Până la sfârșitul liceului, n-am prea avut probleme cu discriminarea. În cea mai mare parte a timpului, am fost ținut într-un mediu controlat, printre cei asemeni mie, unde nu există așa ceva. Șocul a venit când cu admiterea la facultate: folosindu-se de o hibă legislativă, cei de la Iași m-au respins. Noroc tot am avut: tatăl meu terminase tot Informatica și a început să caute soluții printre foștii colegi. Așa am ajuns la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș, unde n-a avut nimeni nicio problemă cu dizabilitatea mea și cu faptul că nu dădusem proba de Matematică la Bacalaureat.

Am cam făcut ce-am vrut. Bine, n-am fost nici eu absurd

Cel mai important lucru, din punctul meu de vedere, e că părinții mi-au dat mereu libertate. Am cam făcut ce-am vrut. Bine, n-am fost nici eu absurd, să vreau să sar de la etaj. Taică-meu spune că fiecare trebuie să își facă greșelile sale ca să învețe. Sunt total de acord, mai ales că amândoi suntem stilul încăpățânat, care nu ascultă de nimeni și face doar ce știe el. (J)

Dacă de la el am luat gândirea critică și abilitățile tehnice, de la maică-mea am luat partea umană: cititul, filmele, interacțiunea socială.

Eforturile pe care au trebuit să le facă au fost mult mai mari decât ale unor părinți obișnuiți. Pentru a mă duce la Liceul pentru Deficienți de vedere din Buzău, s-au mutat în oraș, din Brăila. Exista și varianta să stau la cămin, dar n-am vrut să aud de așa ceva.

Povestea cu sprijinul moral e complicată. Înțeleg că acum trendul, venit din vest, e să îi tot zici copilului ce bun e și cum poate face orice, lucru care poate avea efectul secundar de a genera habarniști siguri pe ei. Ei, la mine n-a fost așa. De exemplu, a fost un scandal monstru când am declarat că vreau să fiu programator. Mi-a explicat tata pe îndelete ce grea e matematica acolo și cum eu n-am nici o șansă pentru că habar n-am matematică. Cred că marii psihologi din ziua de azi s-ar îngrozi. Interesant e că pe mine asta nu m-a trimis în depresie și pasivitate, ci, din contră, m-a încrâncenat și mai tare: am hotărât să-i dovedesc că greșește și că eu pot face asta. Acest tipar s-a repetat de mai multe ori de-a lungul vieții mele. Am ajuns astfel să nu prea ascult de nimeni și să fac ce-mi trece prin cap. Până acum, cred că am ieșit pe plus cu strategia asta, dar sunt conștient că are dezavantajele ei :).

Ca să nu-i creez aici o imagine de tiran, trebuie să spun că, după ce am ajuns la facultate, unde tot el mi-a găsit loc, taică-meu a stat să-mi explice matematica aia de care eu habar, ce-i drept, nu prea aveam. Am reușit totuși s-o învăț, cu ceva pregătire de-a lungul verii. Concret, m-au sprijinit financiar până am ajuns să mă pot întreține.

Munca de acasă: Mă plictisesc mai puțin, lucrez mai cu spor!

Acum nu mai locuiesc la Târgu Mureș, am revenit la Brăila. Am descoperit că programarea se poate face și la distanță, ceea ce îmi oferă mult mai multă mobilitate. Văd mai multe locuri și întâlnesc mai mulți oameni, fără vreun impact negativ asupra performanței. Din contră, aș spune că, plictisindu-mă mai puțin, lucrez mai cu spor.

Cele mai multe zile sunt de lucru. În timpul liber care rămâne, văd ce s-a mai întâmplat prin lume, citesc sau mă întâlnesc cu prietenii. În afară de părinți și Radu, pe care i-am pomenit deja, prietenii sunt foarte importanți pentru mine. N-o să-i numesc aici, pentru că nu am acordul lor. Pot spune că fac parte din toate spectrele sociale și profesionale, de la doctoranzi până la șomeri și de la muzicieni până la informaticieni. Asta îmi dă o perspectivă largă asupra lumii. Unii au fost uimiți că interacționez cu atâtea tipuri de oameni. Consider că de la majoritatea oamenilor ai ceva de învățat, dacă știi să asculți.

Am prea puțină răbdare să predau

Atipic pentru angajații din ziua de azi, sunt în continuare la firma care m-a recrutat după terminarea facultății. A fost o surpriză, eu mă așteptam să fiu refuzat la angajări, cum am fost și la admitere la facultăți, și să trebuiască să fac eforturi serioase ca să găsesc un patron dispus să încerce. Am făcut chiar și modulul psihopedagogic, profesor fiind ultima varianta pe care o aveam în vedere, în caz că nu reușesc să mă angajez ca programator. Am prea puțină răbdare pentru așa ceva.

Totuși, nu doar că a existat deschidere pentru mine, ci a venit din mai multe părți, trebuind să aleg unde mă duc. Nici măcar n-a fost nevoie să caut, m-am trezit cu oferta transmisă printr-un coleg.

Cred că am ales bine, deoarece aici nu trebuie doar să programez ca un robot, se alocă timp pentru studiu și se iau în considerare ideile și dorințele angajaților. Așa am ajuns să cunosc mult mai multe tehnologii și limbaje de programare decât la început.

Când întâlneam, sau mi se spunea despre un site sau o aplicație inaccesibilă, contactam producătorul și încercam să-l conving s-o accesibilizeze

Personal, mi-am scris în principal programe care să îmi facă viața mai ușoară, oferindu-mi accesibilitate spre anumite informații la care n-aș fi putut ajunge altfel: cititor de subtitrări cu voce, scripturi care să îmi faciliteze accesul la aplicații de messenger și dicționare, am modificat un program de citire a matematicii pe computer cu afișaj braille, am contribuit la un dispozitiv de orientare pentru nevăzători (After-Sight) etc. O categorie software de care am fost și voi fi mereu fascinat este reprezentată de vocile artificiale (text to speech). Îmi plac pentru că, în primul rând, sunt ca un monitor pentru mine, prin ele primesc informații. În al doilea rând, sunt mult mai complexe decât majoritatea programelor care se fac în ziua de azi, aplicațiile orientate pe date. Spre deosebire de ele, chiar necesită cunoștințe de procesare a semnalului digital și ai șansa să scrii un algoritm de mână, în loc să apelezi la o funcție deja scrisă.

În acest domeniu, am contribuit la implementarea limbii române în sintetizatorul eSpeak când aveam 15 ani și acum am de gând să fac o voce românească de la zero. Prefer să nu dau mai multe detalii pentru moment, întrucât nu pot garanta sucesul proiectului.

Alt domeniu în care m-am implicat este accesibilitatea. Pe scurt, ea reprezintă programarea aplicațiilor astfel încât să poată fi folosite și de persoanele cu dizabilități. Când întâlneam, sau mi se spunea despre un site sau o aplicație inaccesibilă, contactam producătorul și încercam să-l conving s-o accesibilizeze. Mulți nevăzători încearcă asta. Eu am ceva mai mult succes pentru că pot explica din punct de vedere tehnic ce modificări trebuie făcute, și chiar le pot face eu dacă producătorul n-are resurse și eu consider că merită și am timp. 🙂

Pe viitor… Sunt multe tehnologii care mă pasionează și pe care vreau să le aprofundez: embedded, inteligență artificială, procesarea semnalului digital. Ele au aplicații atât pentru nevăzători, cât și în programarea generală.

1037,5 cuvinte pe minut

Da, citesc atât de repede. E doar o adaptare pentru a ține pasul cu persoanele obișnuite. Un om, când citește ceva în gând, o face mult mai rapid decât ar face-o cu voce tare. Se numește, popular, cititul pe diagonală. Nevăzătorii sunt oricum percepuți ca fiind mai înceți decât persoanele obișnuite… Așa că am zis că, măcar când vine vorba de computer, să schimb situația. Modalitatea a fost simplă. De la opt-nouă ani, de când am luat contactul cu PC-ul și vocea artificială, creșteam încet viteza de citire, câte puțin la două-trei săptămâni. La început din nerăbdare, apoi din dorința de a fi mai eficient și, în final, pentru competitivitate. Am zis că viteza asta, de 1037,5 cuvinte pe minut, depășește cititul în diagonală, pentru că eu asimilez toată informația citită, nu pe sărite. Unii chiar m-au folosit de corector, întrucât ochii lor treceau peste greșeli, dar vocea mea nu. Mă zgârie pe ureche atunci când aud o greșeală, n-am cum s-o sar.

Primesc oamenii cu lumina stinsă, iar lor le e jenă să-mi spună și eu nu înțeleg de ce-s așa încordați

Să vorbesc despre discriminare? Aici sunt atât de multe încât s-ar putea scrie o carte. Ca să începem cu partea negativă, discriminarea a apărut, după cum am zis deja, când cu facultatea. Am întâlnit diverși oameni care n-au vrut să colaboreze cu mine din cauza dizabilității. Nu prea au spus-o direct; mai ales în Ardeal, lumea e mai politicoasă. Dar simțeam eu așa că nu-s prea încântați de mine. Bine, e posibil să fie și din cauza caracterului meu :).

Întâmplările amuzante se țin lanț. Mă rog, unii ar spune că-s triste: primesc oamenii cu lumina stinsă, iar lor le e jenă să-mi spună și eu nu înțeleg de ce-s așa încordați, taximetriștii mă cred beat pentru că mă uit în jos, și nu în ochii lor, încurc numărătoarea scărilor și cobor la subsol și nu înțeleg de ce nu găsesc ușa… :))

Când se ia lumina, eu devin cel care vede. Mă amuză să văd ce lenți și ezitanți devin oamenii pe scări în situația asta, trag de ei să se miște mai repede. 🙂

Dacă ar fi să ajung ministrul Educației…

… aș traduce legile educației din Finlanda și le-aș implementa. Meseria de profesor ar trebui făcută doar de cei mai inteligenți oameni, remunerați pe măsură, lecțiile ar trebui să fie interactive, bazate pe învățarea prin descoperire și experimentare, nu prin memorare.

Dacă aș putea să o iau de la zero știind ce știu acum…

… i-aș face pe ai mei să emigreze imediat după revoluție, înainte să mă nasc eu. Nu e neapărat important unde, atât timp cât e vorba de o țară dezvoltată: SUA, Canada, Germania, țările scandinave. Consider că acolo aș fi avut mai multe oportunități și aș fi fost educat mai bine. Chiar fiind un autodidact, cred că tot mi-am format anumite deprinderi nepotrivite din sistemul românesc… În ciuda acestei opinii, acum nu prea aș mai pleca. M-am obișnuit aici, ar fi un efort mult prea mare de adaptare și, social, n-aș fi niciodată ca cineva născut acolo.

 În cinci-zece ani de-acum înainte…

… aș putea avea un business, dacă identific o idee de succes, aș putea progresa pe calea standard a unui programator obișnuit și să ajung software architect/team leader/project manager, sau aș putea să schimb pe domeniul accesibilității, care devine din ce în ce mai important atât în UE, cât și în SUA, datorită legilor, și să ajung pe orice poziție în acest departament.

În afară de muncă, vreau să călătoresc cât mai mult. Mă fascinează cunoașterea de oameni și culturi noi. Pe termen scurt, în următoarele săptămâni voi susține un workshop la CMU Senseability în care voi învăța persoanele nevăzătoare să folosească smartphone-urile cu Android, celor obișnuite le voi arăta cum folosim noi telefoanele, iar programatorilor le voi ilustra cum să lucreze responsabil social, dezvoltând aplicații accesibile tuturor. Iar pe 14 decembrie voi participa la o gală caritabilă organizată de Junior Chamber International România – Târgu Mureș.

Mă pasionează…

… cititul, atât beletristică – SF, polițiste, aventură –, cât și știință. Sunt fascinat de cultura japoneză, încă de mic, din desenele lor. Chiar mă gândesc să încep un proiect de accesibilizare a anime-urilor.

Cu sportul organizat, în schimb, pentru că nu stau prea mult într-un loc, am cam rărit-o. Ies cu prietenii la un bowling ocazional, mă plimb… La Jiu-Jitsu n-am mai ajuns de multă vreme, din păcate.

În mod ciudat, nu sunt foarte pasionat de muzică. Ascult mai mult alături de prieteni, în principiu rock. Și nu suport manelele.

Ștefan Moisei la TEDx Târgu Mureș, 2015

Ștefan Moisei

• Licențiat în Informatică la Universitatea Petru Maior din Tărgu Mureș, cu media de absolvire 9,23.
• Primul contact profesional: în ciclul liceal, când s-a ocupat de administrarea sistemului informatic al firmei tatălui său – instalare sistem de operare şi aplicaţii necesare, dezinfectare de viruşi, realizarea de copii de siguranţă ale datelor importante.
• Nominalizare Ten Outstanding Young Persons 2017 – „Auto-Depășire” al Federației Junior Chamber International România.
• Mentorship Google pentru persoane cu dizabilități în 2012-2013.
• Premiul I la Sesiunea de Comunicări Științifice Studențești a Universității Petru Maior pentru VoiSub, un program de citire cu voce artificială a subtitrărilor pentru nevăzători și dislexici în 2010. Programul a fost descărcat de peste 1000 de ori în întreaga lume. În momentul elaborării aplicației, candidatul se afla în anul I, utilizând tehnici de programare asimilate pe cont propriu, în afara facultății, concurând cu studenți din anul III.
• Premiul I la Olimpiada Națională de Tehnologie a Informației pentru Deficienți de vedere în 2008. Ștefan, aflat în clasa a IX-a, a concurat cu elevi din tot ciclul liceal.
• Premiul II la Olimpiada Națională de Tehnologie a Informației pentru Deficienți de vedere în 2009.
• Premiul I la Olimpiada Națională de Engleză pentru Deficienți de vedere în 2010.
• Medalia de aur la kata arme la Campionatul Național de Jiu-Jitsu Pentru Persoane cu Deficiențe Vizuale de la Reghin în 2015.
• Medalie de argint la Kumite la Romanian Open Karate International Tournament în 2015.