Ela Ionescu (37 de ani), actriță de teatru și de cinema. Anul trecut a jucat în cinci filme.

Un articol de Andrei Crăciun

Pentru rolul Eva din Dimineața care nu se va sfârși, Ela Ionescu e nominalizată în acest an la Premiile Gopo (tot pentru Eva a mai fost nominalizată drept cea mai bună actriță în rol principal și la Madrid International Film Festival).

Aflați și că Dimineața care nu se va sfârși e unul dintre cele mai interesante filme românești din ultima vreme. A fost scris și regizat de Ciprian Mega, un preot român stabilit în Cipru.

Ela Ionescu a mai fost nominalizată la Gopo (cea mai bună actriță în rol secundar) și pentru La Limita de jos a cerului, de Igor Cobileanski (acum patru ani).

E actriță independentă, colaborează cu mai multe teatre – joacă în Othello la Teatrul din Târgoviște, de exemplu. Pe Ela o puteți vedea și la Bulandra, în București. Joacă în Arlechino moare?

Pentru aceia dintre noi care au deschis mai târziu ochii spre teatru și cinema, cine este actrița Ela Ionescu? De unde vine ea? Care i-a fost lungul și spinosul drum al vieții, presărat cu lauri? 

Ela Ionescu: Măi… cine să fie, sunt eu. Nici tânără, nici bătrână, mai mult frumoasă decât inteligentă… nu… asta e o replică dintr-un spectacol la care lucrez acum. Nu e asta. Eu sunt un pescaruș. Nu e nici asta. Eu sunt actriță. Mi se învârt replici prin cap. Nu prea știu să mă pun în vorbe. Mă încearcă mereu o spaimă cumplită. Paradoxal, ai zice, pentru cineva a cărui meserie este să se expună. Pe scurt: sunt o fată din Piatra Neamț. Am avut o copilărie clasic-provincială; sunt genul conștiincios spre tocilar; am preferat, de foarte devreme, ascultatul, vorbitului; am, de când mă știu, funcția simțitului reglată pe maxim; așa am venit setată din fabrică. Îmi place asta, chiar dacă uneori doare. Nu văd ce rost ar avea viața în alte condiții. Simțirile sunt terenul meu de joacă. Probabil de aici potrivirea firească și spontană cu actoria. Am început cu niște scenete prin școala generală, am continuat cu trupa de teatru a liceului (Petru Rareș), am intrat la ATF, la clasa Mircea Albulescu/ Cătălin Naum, și de-atunci…zboară, puiule, zboară! (nu cred că mai știe nimeni reclama aia cu puiul care se zdrobea de podea). Am făcut mult teatru independent, un pic instituționalizat, și ceva roluri în filme. Cât despre lauri, zice Kenny Rogers într-un cântec: “cause every hand’s a winner, and every hand’s a loser”. În traducere absolut liberă și personală, totul ține de perspectivă.

 Dumneavoastră jucați și la Bulandra, jucați și în Othello, ce vă trebuia cinema? Nu vă ajungea sfânta scândură a teatrului nostru, românesc?

Ela Ionescu: Joc. Mi-ar plăcea să joc și mai mult. Iubesc teatrul. Cu cinema-ul așa s-au așezat lucrurile. Și nu mă plâng. Dimpotrivă. Anul trecut am făcut vreo cinci filme. Majoritatea se află încă în postproducție. Am lucrat, în ultimii ani, cu regizorii Bogdan Mustața, Radu Muntean, Tedy Necula, Constantin Popescu, Hadrian Marcu, Ciprian Mega, Bogdan Mirica, Igor Cobileanski. Sunt procese foarte diferite. În teatru construiești mult, minuțios, concret. În lunile de repetiții încerci o mie de variante, triezi, păstrezi ce funcționează. E un șantier de lungă durată. Ai timp. În film construcția e mai abstractă, ține mai degrabă, de o înțelegere cât mai complexă a contextului, a personajului. Și-apoi pândești să prinzi efemerul în capcană. În cazurile fericite, în film descoperi și arăți lucruri pe care nici tu nu le știai despre tine. E frumos și colo, și colo. Un fel de sport extrem cu propriul interior, riscant, dar tocmai de asta face toți banii.

Care e povestea filmului Dimineața care nu se va sfârși care v-a adus gloria unei nominalizări la Premiile Gopo? 

Ela Ionescu: Păi, într-o zi, m-a sunat directorul de imagine Liviu Mărghidan. Vii la o probă, zice. Vin, zic. E un film scris și regizat de un preot român din Cipru, Ciprian Mega, a vazut o poza cu tine și crede că te-ai potrivi, adăugă el. Aici eu nu am mai zis nimic. Dacă e să fiu sinceră, am știut din secunda aia că se deschide un drum. Am simțit. Habar n-aveam ce presupune sau unde duce, dar știam sigur că îmi doresc să merg pe el. Pe urmă am citit secvența pe care o aveam de învățat pentru probă. Era acolo o replică, pe care mi-o zisese tata, în ultima noastră conversație. Nu știu alții cum sunt, dar eu cred că nimic nu e întâmplător. Am dat proba, lui Ciprian i-a plăcut și au urmat trei săptămâni de filmare în Cipru. Film independent, echipă mică, buget și mai mic, muncă pe rupte, bucurie pe masură. Despre întâlnirea cu părintele Ciprian, despre curajul lui, despre cum înțelege să își împlinească menirea de preot în feluri, iată, total neașteptate, ar fi multe de spus. Dar sunt lucruri care se cer trăite și mai puțin povestite.

Ce ați învățat dumneavoastră din acest film de cinema, de ce să mergem noi, cetățenii, să îl vedem la cinema? Dați-ne sfat.

Ela Ionescu: Scenariul e scris după o poveste reală și are o puternică latură socială. Este povestea unei românce, care ajunge să se prostitueze în Cipru pentru a-și întreține fetița și mama, rămase în țară. Lucrurile se complică în momentul în care Eva află că e bolnavă. Filmul vorbește despre emigrație, lipsa de opțiuni, incompetența, corupția și aroganța instituțiilor statului, incluzând aici și biserica. Însă, mai mult decât atât, eu cred că e o mărturie despre suflet, despre rătăcirile și căutările noastre, despre nevoia fundamentală de sens. Despre frică. Și da, despre Dumnezeu. Ce să zic, vedeți-l și luați-vă din el ce vă e de trebuință. Poate că revoltă împotriva sistemului, poate că speranță.

Ai mai cules premii în viața și opera dumitale? Când, cu ce prilej? Ți s-a întins și dumitale covorul roșu pe la Cannes sau altminteri?

La Cannes nu am avut ocazia, dar am mai fost nominalizată pentru rolul din Dimineața care nu se va sfârși la Madrid International Film Festival și la Premiile Gopo pentru rolul din La limita de jos a cerului, în regia lui Igor Cobileanski.

Ești și tânără mamă. Ai ca atare o privire aruncată și către viitor. Încotro merge țara noastră?    

Ela Ionescu: Sunt. Și am (n.r. – un băiat de doisprezece ani). Țărișoara nu merge prea bine. Pare că trăim o glumă proastă. E șocant să vezi o răsturnare atât de flagrantă a oricăror valori și principii. E dezolant că în timp ce tu te dai de ceasul morții să îi explici copilului ce important e să vorbească și să scrie corect, să citească, să învețe, să câștige prin merit ce își dorește, să nu mintă, să nu fure, realitatea rânjește la tine cu analfabeți, hoți, incompetenți și mincinoși lăfăiți confortabil în fotolii de conducere. Pe de altă parte, eu nu am alte opțiuni în privința educației lui. Nu poți să dai mai departe decât lucrurile în care crezi.

Dar lumea? Stai așa și te uiți unde s-o duce lumea asta a noastră? Ce-o fi cuj viitorul?   

Ela Ionescu: Viitorul nu sună chiar cristalin. Salvarea, în măsura în care ea este posibilă, e o responsabilitate  individuală. E mai ușor să te erijezi în luptătorul pentru bine și dreptate în lume, decât să fii onest și principial în propria viață, ogradă, inimă. Curățenia începe dinăuntru, cu pași mici și întotdeauna aparent neimportanți.Și cu iubire.

Unde te vezi peste douăzeci de ani și mai ales de ce.
Habar n-am. „Da’ nu-l dau pe azi, pentru mâine.”, vorba lui Andrieș.

„E mai ușor să te erijezi în luptătorul pentru bine și dreptate în lume, decât să fii onest și principial în propria viață, ogradă, inimă. Curățenia începe dinăuntru, cu pași mici și întotdeauna aparent neimportanți.Și cu iubire.”

Ela Ionescu, actriță