Cum relația omul cu câinii durează de cel puțin 30.000 de ani, era de așteptat ca și în Bucureștiul ultimei sute de ani animalele de companie să fi jucat un rol foarte important în viața românilor. Ba chiar îndrăznim să credem că, în absența altor distracții, animalele contau încă mult mai mult decât astăzi. Toate aceste pasiuni au fost consemnate de Ioana Pârvulescu, în volumul ”Întoarcere în Bucureștiul interbelic”.

Mircea Vulcănescu a scris nenumărate articole împotriva hingherilor și a eutanasierii câinilor fără stăpân,  pentru care simte ”o apropiere de o adâncime metafizică”. Se declară scârbit de filfizonii politici care, vezi Doamne, își doresc ”urbanistică occidentală” și sunt în stare să comită crime în masă pentru asta și face anchete furioase împotriva primării care prindea și ucidea câinii străzii.

Dar un iubitor de animale încă și mai avid era Ion Barbu. Acesta își își încheia fiecare scrisoare ori conversație cu familia, atunci când era plecat, cu același îndemn pasional: ”Scrie-mi despre câini!”. Întreba despre fiecare câine al familiei în parte (și avea cel puțin 16, la un moment dat), îi alinta, ”A fătat biata Dopi?”, ”Îi mai curge năsucul lui Săcuță?”, ”Ai grijă de Kutikuti, că era cam tristă” etc. Când primește o scrisoare din partea soției cu semnătura unuia dintre câini, Toto, Barbu răspunde imediat într-o alta că a sărutat de nenumărate ori scrisoarea după ce a citit-o și a adormit cu ea pe piept, fericit. Barbu își pierde brusc orice încredere în oameni dacă aude cumva că aceștia nu iubesc animalele, iar răceala lui bruscă față de Constantin Noica atunci când acesta (pe atunci elev al matematicianului) i-a mărturisit că ”nu are organ pentru câini”. 

Un Ion Barbu bătrân scrie, la un moment dat, că visează cum câinii lui vor îmbătrâni alături de el și vor putea muri împreună.

(va urma)

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic