Ovidiu Roșu, medic veterinar: „Animalele au nevoie de respect, nu de iubire”

- - 1 vizualizari

 Dacă vom putea vreodată găsi o modalitate să vorbim cu animalele, atunci ele vor putea să ne spună ce au ele nevoie cu adevărat, ne vor spune, probabil, că au nevoie de respect, nu de iubire. Este concluzia la care a ajuns Ovidiu Roșu, 37 de ani, medic veterinar. El și-a dorit mereu să ajute animalele care nu primeau destulă atenție. După discuțiile din familie de la sfârșitul celor doisprezece ani de școală, a dat la Facultatea de Medicină Veterinară din București. În străinătate, pe timpul unei burse Erasmus la Bologna, a aflat că ar exista o ramură a medicinii care se ocupă cu ceea ce visa el: salvarea animalelor sălbatice. Începutul de carieră l-a prins în mijlocul crizei financiare din 2008. În criză, Ovidiu a început să caute, iar oportunități au apărut. S-a dus și în zone exotice precum Indonezia, dar și în zone de conflict ca Fâșia Gaza sau Irak, unde a avut ca scop salvarea animalelor sălbatice. Atât în țară, cât și în străinătate Ovidiu Roșu nu s-a lepădat de crezul lui idealist. Nu de puține ori a fost neînțeles pentru asta. Pe măsură ce timpul trecea, își înțelegea din ce în ce mai bine locul, fără a-și abandona vreodată crezul. Locul lui e astăzi la Asociația ARCA și la Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice. Cu un deceniu de experiență, Ovidiu Roșu se preocupă și să dea mai departe ce a învățat.

Cine ești și ce faci în lume?

Eu sunt Ovidiu Roșu, sunt medic veterinar. Mereu am avut o pasiune față de animale și mereu mi-am dat seama că sunt unele animale care nu primesc îngrijiri sau atenția pe care o primesc altele. M-am specializat pe animale sălbatice sau mai puțin cunoscute, oferind ajutor pe partea medicală. Nu mi-am dorit neapărat când eram mic să fac medicină veterinară. Am zis: Bă, pur și simplu vreau să fac ceva să ajut specii pe care nu le ajută nimeni! Drumurile au dus în direcția asta. Îmi plăcea ideea de biologie, de biodiversitate. Dar, cumva, mi-am dat seama că prin medicina veterinară pot să lucrez mai direct cu ele. Mai atent, să zic așa. Cu timpul lucrurile s-au clarificat și am început să înțeleg exact ce-mi doresc am studiat și p-afară.

Deci tu îți doreai să ajuți animale și te-ai gândit că să dai la Medicină Veterinară e cel mai bun mod prin care poți să faci asta.

Bine, e mai complicat decât atât. Sunt mai mulți factori care au dus la asta. Părinții mei OK, eu nu-mi doream să fac Medicină Veterinară. Mi-aș fi dorit să fiu îngrijitor printr-o grădină zoo sau ceva, dar ambii părinți fiind intelectuali au zis: Nu putem ca pe singurul copil să-l lăsăm să facă ce așa (zâmbește). Deși și-au dorit de la mine să fiu avocat, doctor de oameni, nu știu ce Nu au reușit și am ajuns la decizia asta. În timpul facultății lucrurile au început să capete sens; să-mi dau seama ce vreau și cu ce pot să ajut. Evident că nu am probleme (n.a. cu toate animalele) și la jobul meu în care primesc bani! mă ocup de câini, de cai, de animale de fermă, deci asta în zona în care lumea are, practic, resurse să mă poată plăti. Totuși, sunt animalele astea sălbatice, care, practic, nu sunt neapărat ale cuiva. De oameni se ocupă statul, dar, în cazul animalelor sălbatice, cel mai comun e ignoranța; rareori se alocă fonduri pentru salvarea lor. Totdeauna în timpul facultății mi-am ținut opțiunile deschise, am lucrat cu cât mai multe specii. N-am avut o problemă să lucrez cu zona de păsări de curte, iar asta mi-a oferit o viziune destul de largă legată de ceea ce înseamnă animal și cu ce am putea să le ajutăm. Am plecat în anul V în străinătate printr-o bursă Erasmus, în Bologna, iar acolo mi-am dat seama că de fapt există o ramură care se ocupă exclusiv de animalele sălbatice. Atunci am luat decizia că asta vreau să fac. Acolo am luat niște cursuri, facultative cumva (râde înfundat), după care m-am întors în țară, am terminat facultatea și am mai primit încă o bursă la Viena, post-universitară, unde m-am concentrat și mai mult pe animale sălbatice. Am făcut în Viena un modul care se numea Conservation Medicine (trad. medicina conservării). Practic, era despre ce poate să facă un medic veterinar într-o lume cu animale sălbatice. Era despre cum poți ajuta tu și care ar fi sensul. După asta m-am înscris la doctorat în România. Dar aici n-au fost fonduri.

Din partea cui n-au fost fonduri?

Din partea statului. Era perioada aia de criză economică 2008-2009. M-au primit din punct de vedere academic, dar chiar nu erau bani, adică profu mi-a zis: Băi, te înscriu la doctorat dacă vrei, dar nu sunt bani de la stat. Sunt două tipuri de doctorat: unul pe care îl plătești tu și unul unde ești primit și plătit. Eu fusesem primit în urma unui examen și am intrat la ăla fără bani, unde ar fi trebuit să mă plătească, dar, în momentul respectiv, România era într-un colaps financiar și mi-au zis să fac rost singur de bani de studiu.

Mi-a fost frică să aleg ceva ce voi urî”

Și cum te-ai descurcat?

Cu prieteni, un prieten m-a ținut la el în garsonieră, pe canapea, șase luni. A fost o perioadă în care n-aveam nici un ban. Părinții erau și ei într-un colaps financiar pentru că lucrau în construcții și domeniul a fost primul afectat o perioadă foarte grea. Atunci, după multe încercări, am găsit un job în Indonezia. Era un interviu pentru un centru de reabilitare a primatelor. Concentrându-mă pe zona de animale sălbatice, am luat jobul; organizația respectivă era englezească, dar jobu era în Indonezia. Interviul a fost în Londra și m-au primit ciudat că m-au primit! erau și alți candidați de la universități mai de prestigiu decât cea din București. În Indonezia am stat vreo șase luni. Lucrurile s-au clarificat și mai tare pentru că am aflat ce înseamnă real să lucrezi cu animale, că până atunci eram doar un student care ieșise din facultate cu vise mari. Aveam multe ifose în cap, eram destul de arogant mi s-a spus în perioada respectivă. M-am confruntat cu realitatea, cu zeama realității, să zic așa. Deși partea medicală mi se părea extraordinară, și eram cât se poate de prins să lucrez cu animale, să le ajut, să le tratez, totuși din punct de vedere social, nu eram cea mai dorită persoană în zona respectivă (râde). Eram dificil. După șase luni mi s-a spus că mi s-a terminat contractul și că preferă nu neapărat pe cineva neapărat atât de competent din punct de vedere medical, ci ar fi mai bun un localnic. Ăsta a fost un prim șut în (își drege vocea) barbă. M-am întors în țară, aceleași probleme cu banii. Am trimis nșpe mii de mailuri peste tot: rezidențiate, grădini zoologice etc. Mi-am zis să încerc să nu scad nivelul: să fac animale sălbatice. Deși primisem niște joburi pe cai lucrarea mea de licență a fost pe cai, pe mânji , am refuzat, mi-am zis că dacă ies din ce făceam eu, voi ajunge să urăsc ceea ce fac. Adică, poate, nu neapărat să urăsc, dar să nu mă împlinească real. Bun, atunci ce am făcut? (face o pauză de gândire) M-am angajat la cea mai mare organizație din România pe protecția animalelor care se ocupa de o întreagă diversitate de animale Vier Pfoten se numea , între timp asociația asta a plecat din țară și au rămas câteva departamente care încă lucrează. Acolo, când m-am angajat am zis că vreau să fac animale sălbatice, nu era un job special pentru animale sălbatice, erau veterinari care făceau din când în când și asta. M-au trimis la departamentul de animale fără stăpân, deci câini, pisici. Asta am făcut timp de vreo cinci luni. Iar mi s-a spus că sunt o persoană arogantă, neadaptată. Mă iubeau și mă urau în același timp.

 De ce crezi te iubeau și de ce crezi că te urau?

(Oftează) Credeam atunci că știu mai bine ca ei, deși chiar nu știam (râde). Când ceva mă deranja, spuneam lucrurile foarte răspicat și asta nu convenea. Credeau că eu vreau nu știu ce, dar doar îmi doream ca lucrurile să fie făcute bine. Îmi aduc aminte că îmi auzeam vorbe de genul Băi, ăsta ce are de câștigat? De ce se compromite? De ce e atât de guraliv?. De fapt, îmi doream să… În viziunea mea, credeam că schimb lucrurile spre bine. Din punct de vedere salarial eram extrem de (râde). Adică nu erau banii pentru ceea ce făceam. Lumea se întreba: De ce își bate ăsta capu atât de mult pentru nimic?. Încet-încet, și-au dat seama că, de fapt, încerc să am și eu viziunea mea. Dar, totuși, nu a fost un mediu extrem de bun pentru mine. Asta până când a fost dezastrul acela cu caii din Letea, din 2011. Eu eram într-o echipă prin Dej, parcă, când s-a întâmplat nenorocirea aia; Vier Pfoten a preluat cazul și m-a trimis pe mine pentru că eram singurul care avea ceva experiență cu caii. Lucrurile se întâmplă în viață. Dacă ești unde trebuie și îți dorești, s-ar putea să ți se întâmple și ție. De atunci, lucrurile au început să ia o turnură pozitivă în viața mea. Aveam 27 de ani atunci. Caii aceia au însemnat o salvare pentru că am plecat de undeva unde simțeam că mai mult încurc; nu pentru că nu-mi făceam treaba cred că o făceam bine , dar o făceam cumva deranjant (râde). La un moment dat, începusem să plec și eu capul și să-mi dau seama că realitatea nu este ceea ce cred eu sau vreau eu, ci este, practic, ceea ce ți se, câteodată, impune. Repet, caii au fost pentru mine o salvare, deși ei erau cei chinuiți; erau animale extrem de sălbatice în comportament. Era foarte greu de lucrat cu ele. Cu ceea ce făceam cu caii am reușit să leg și doctoratul, care rămăsese înghețat. Am vorbit cu coordonatorul de doctorat și l-am întrebat dacă putem să facem ceva și Slavă Cerului! am reușit să facem ceva în direcția asta. Am avut un profesor extraordinar! Din păcate dumnealui a murit cu puțin înainte să-mi susțin doctoratul. Am salvat caii și i-am dus înapoi în Letea, dar populația lor de animale continua să crească, continua să pună în pericol biodiversitatea locală, motivul pentru care autoritățile înlesniseră extracțiile de cai în primă instanță. Problema a fost rezolvată prin ceea ce a reprezentat și tema mea de doctorat, în care propuneam cum să-i gestionăm astfel încât să existe o populație sănătoasă, care să nu pună în pericol biodiversitatea, practic, un program de contracepție. Înainte lucrasem pe maimuțele din Indonezia, pe urșii din România n-a ieșit nimic. A treia oară când încercam eram cam disperat și mi-era rușine față de mine că n-am reușit să fac o lucrare, iar asta m-a determinat să dau tot ce aveam în momentul respectiv pentru cai. Încet-încet, lucrurile au luat o turnură mai diversificată; făceam și caii de acolo (n.a. de la Letea) făceam și aici așa numitul rescue (trad. salvare). Au văzut ăștia (n.a. cei de la Vier Pfoten) că mă pricep la tot felul de animale mai ciudate și au zis: OK, nu ne place de el, dar hai să-l trimitem. Omu e dificil, dar intenția e bună”. Probabil m-am mai liniștit și eu, am început să văd cu funcționează lumea. Am început atunci să lucrez cu feline mari: lei, tigri și tot felul de trăznăi. Le luam din grădinii zoologice din România, care erau un dezastru, și le duceam în sanctuare în alte țări. Faptul că am lucrat vreo cinci luni de zile doar cu animale fără stăpân m-a ajutat foarte mult să capăt experiența de care aveam nevoie. Mi-a plăcut foarte mult să stau pe teren decât să stau în clinică și astfel am lucrat foarte mult cu tranchilizări. Asta e un dintre specializările mele, pe lângă partea de contracepție. Lumea a început să mă cheme în diferite programe mai speciale ale fundației: salvatul animalelor în zone de război am fost în Fâșia Gaza, am fost în Irak.

 

Grija pentru animalul e un simbol pentru umanitate

Care e principala provocare când mergi într-o astfel de zonă?

Cea mai mare provocare era să… (face o pauză, apoi oftează). Mda, atât de multe îmi vin în cap acum. (Se adună) E important să fii calm. Acolo vedeai oameni morți, sfâșiați, explodați, și tu erai acolo încercând să salvezi niște animăluțe. Începi atunci săți pui niște întrebări de genul: De ce sunt eu aici? Pentru ce îmi risc viața? De ce fac asta? Pentru gloria fundației? Pentru mine? Mi-am dat seama că animalele respective sunt un simbol al faptului că nu ar trebui să sufere nimeni pe lumea asta, iar dacă noi investim atât de mult efort pentru a le salva înseamnă că viața e importantă. Animalul e un simbol pentru umanitate. Eram atât de disperat să lucrez cu animale sălbatice că, probabil, m-aș fi dus oriunde. N-am murit, asta e cel mai important. Părinții mei erau: Ce cauți, mă, acolo, în Fâșia Gaza?!

Cum au reacționat când le-ai zis că te duci?

Prima dată când m-am dus în Fâșia Gaza, nu le-am spus părinților, m-au văzut la televizor după ce deja eram în aeroport în drum spre casă. Au început să se învețe cu ideea că o să fac lucruri extreme. Au înțeles de ce fac chestia asta Salvă Cerului! , deși le tremură… mai ales maică-mii, bine, bănuiesc că amândoi sunt tensionați, dar nu cred că OK, sunt puțin mai ciudat, să zicem, dar mereu mi-am luat măsuri de siguranță destul de clare și nu sunt genul de persoană care se duce într-o zonă de război cu dorința de a demonstra ceva. Mi-am dat seama că într-o astfel de acțiune foarte mult conteză echipa, contează foarte mult să fii coagulat ca grup și să ai un lider pe care să-l urmezi și să știe foarte clar ce trebuie să faci. Nu am ieșit din rândurile a ceea ce trebuia să fac. Scopul meu era să ajung într-un loc, să anesteziez niște animale, să le ofer niște tratamente și să le recuperez. Nu am deviat. O disciplină cu caracter militar. Nu neapărat că am fost eu soldățit, am avut și vestă anti-glonț, am fost înconjurat de soldați, înarmați cu tot felul de arme. Nu au fost momente reale în care viața noastră să fie pusă în pericol, doar că atmosfera era încărcată. Adică noi salvam animale și la 3-4 kilometri distanță treceau bombe.Până la urmă, animalele n-au nici o vină. De ce să moară animalele într-un conflict între oameni? Și atunci am venit, fără vreun discurs politic. Cum ți-am zis, nu au fost probleme efective, dar au fost momente de tensiune. Erau oameni care ne întrebau ce căutăm aici, de unde avem bani, ce vrem de fapt. Nu-ți imagina că eram mereu acolo, a fost o acțiune pe an sau ceva de genul ăsta. Am ajuns în momentul în care am terminat și lucrarea de doctorat. Bine, acum o să discut o chestie personală, dar toată lumea mă întreabă de unde fac bani: primesc un salariu de la fosta Vier Pfoten România care s-a restructurat și rebranduit în ARCA (Animal Rescue and Care Association) pe partea de cai și animale sălbatice și mai sunt momente când câștig ca medic de liberă practică; mi se mai cer diverse servicii, în special cele de capturare. O altă acțiune care a fost intens mediatizată a fost cea de la Midia, cu oile. Da, am intervenit prin asociația ARCA Ah, ce mai încerc să fac sunt aceste training-uri. Odată ce ai acumulat multă experiență din zona asta a operațiunilor extreme, începi săți dai seama de greșelile pe care le-ai făcut și cum poți învăța din ele. Fundația mamă Vier Pfoten (Four Paws) a organizat un grup de intervenție în caz de dezastre; dezastru poate să fie de la dezastru făcut de om până la dezastru natural. Trecând prin toate experiențele astea mi-am dat seama că trebuie să fiu mai organizat și am început să studiez temeinic ce înseamnă rescue (trad.salvare), făceam asta de niște ani, dar am început să fim mai profesioniști. Am început să învăț mai bine toată militarizarea de care îți povesteam, așa că mi-am zis că dacă sunt printre singurele persoane din țară care face asta, am zis să le și predau la rândul meu. Am început să predau prin facultăți așa numitul curs de Salvare a animalelor sălbatice în condiții de siguranță”. Fiind legat destul de bine de zona academică, mi-a fost mai ușor să intru în zona asta și am început să predau la facultăți cursul de salvare a animalelor. Ne-am extins și către pompieri, într-o colaborare cu IGSU, pentru că, în caz de dezastre, ei sunt primii care intră în contact cu animalele.

Tu nu te-ai întâlnit cu domeniul acesta în școala românească. Cum reacționează studenții când le predai?

Ceea ce facem noi cu ei e o noutate totală, mulți probabil nu vor folosi tehnicile astea, dar sunt foarte pasionați pentru că este o chestie extrem de manuală, iar facultatea este extrem de teoretică și, practic, nu prea pui mâna. Le-a plăcut foarte tare și mă cheamă în fiecare an peste tot: la București, la Cluj, la Iași și așa mai departe. Evident că le place, pentru că se joacă. E interactiv! Sunt roluri ca la teatru, cineva trebuie să fie salvator, iar altcineva e victima. Încercăm să simulăm cât mai mult cazuri reale de incidente și cum se poate interveni în siguranță atât pentru animalul salvat, cât și pentru salvator. Important e că noi, care facem treaba asta, nu putem să facem asta peste tot, animalele suferinde sunt peste tot și fizic nu putem să fim peste tot. Cea mai simplă chestie dacă nu poți să te împarți în zece mii de părți, cel mai bine este să diseminezi informația, poate ajunge la cineva ăsta a fost principalul motiv pentru care am început trainingurile.

Aveți vreo colaborare cu statul?

În afară de colaborarea cu ISU București pentru training-uri, avem o colaborare cu municipalitatea în legătură cu tot ce ține de animale sălbatice pe raza Bucureștiului. Ei nu au nici competențe, nici oameni, nici spațiu să se ocupe de animale sălbatice.

Și animalele sunt aduse aici unde suntem acum, nu?

Da, centrul ăsta are în spate o poveste tragică… E o chestie destul de greu de discutat. În 2014, logodnica mea, Luana, de asemenea medic veterinar a Ideea e că a fost un accident cumplit și în numele ei am zis să ajutăm animalele care nu sunt ajutate de nimeni și, lucrând în clinica în care s-a întâmplat accidentul și ea n-a mai fost, am început să primim tot felul de animale și s-a potrivit și cu ce îmi doream foarte tare eu înainte. Au început să apară liliecii la început. Au fost primele animale sălbatice din clinica respectivă. Liliecii sunt reprezentativi pentru noi pentru că sunt mulți, au un rol important în biodiversitate, sunt animale protejate, dar nimeni nu știe de ele și sunt considerați ca un fel de pestă și că provoacă daune deși nu fac chestia asta. În numele Luanei am creat Fundația Visul Luanei și împreună cu Asociația Wilderness Research and Conservation am început un proiect comun de tratament și reabilitare a animalelor sălbatice șîncet-încet lumea a început să ne-ducă fel de fel de animăluțe. Dar, după câțiva ani de zile, clinica nostră, care era în București, era depășită ca spațiu; era, practic, o clinică veterinară, unde colega mea dr. Corbu se ocupa de câini, pisici și eu eram responsabil de animalele sălbatice. Și nu mai era spațiu. Și suma asta de circumstanțe m-a determinat să-mi dedic viața creării unui centru de specialitate, unde animalele astea pot primi îngrijirea corespunzătoare. Și am cumpărat acest teren. Ne-am mutat aici în câmp, pe Cheiul Dâmboviței unde am creat Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice (unde ne-am și întâlnit), un centru dedicat tratamentului și reabilitării animalelor sălbatice salvate. Multe probleme, printre care și financiare. De la început am avut două scopuri foarte clare: 1. tot ce facem aici e ca în final animalele să fie eliberate în sălbăticie nu le ținem să fie animale de companie, nu le ținem să le dăm la alte persoane și 2. primim, în limita spațiului, orice animal care ne este trimis fără să cerem ceva dacă vrea să doneze, bine, dacă nu, tot e bine , însă, odată ce animalul a ajuns la centru, e responsabilitatea Fundației și toate tratamentele și deciziile pentru animal ne aparțin; când aduc animalul trebuie să semneze un document care spune că animalul devine proprietatea noastră— dacă au pretenția ca după să ia înapoi animalul, nu primim. În proiectul ăsta ne-am dat seama că foarte important e să ajungem la oameni cumva să prevenim ca animalele să sufere și așa au început programele educaționale cu cei de la Wilderness. Mergem prin școli, avem prezentări generale, zile deschise la Centru, unde încercăm să le vorbim oamenilor despre animale,rolul lor în natură și cum pot fi protejate.

Unde greșesc oamenii?

Le iubesc. Din punctul meu de vedere, ca medic veterinar, animalele nu au nevoie de iubire, au nevoie de respect. Iubirea asta poate să fie bolnăvicioasă, poți săți direcționezi psihologic atenția către un animal, iar acel animal s-ar putea să nu aibă nevoie de atenția ta. E mai important să încerci să înțelegi ce are nevoie animalul acela, iar asta încercăm să le explicăm oamenilor. Când e vorba de animale sălbatice, e nevoie ca ele să aibă un mediu cât mai apropiat de habitatul lor natural. Dacă îl iubești, începi să te aproprii de el și Adică zici: Auleu! Îmi provoacă mie durere să văd un animal suferind, iar noi încercăm să clarificăm nevoile unui animal sălbatic. Colaborăm cu alte centre din țară, suntem singurii din sudul României, dar colaborăm cu cei din Transilvania, din Moldova.

Câte centre sunt?

Sunt trei cu noi. Mai e unul la Focșani și unul pe lângă Târgu Mureș. Mai sunt oameni specializați pe anumite specii, mai sunt oameni care lucrează doar cu păsări răpitoare. Ce-am mai vrut să zic? Așa. Evenimentele de educare sunt foarte importante pentru noi. La început, eram mai implicat în evenimentele astea, dar acum am început să predau ștafeta colegelor mele. Ele chiar știu mai bine decât mine ce se întâmplă aici, la Centru. Avem un șef de clinică, domnișoara doctor Oana Vasiliu, domnișoara Roxana Ene ca asistent veterinar, este studentă la medicină veterinară, doamna Ene care se ocupă de curățenie și încă două fete care lucrează part-time Laura Văcărescu, biolog și Cristina Obretin, tehnician veterinar. Și mai avem nevoie de oameni pentru că o să vină foarte multe animale în perioada următoare. Doar anul trecut am interacționat cu 1700 de animale. Încă o chestie la întrebarea de unde vin banii: din donații. Încercăm să postăm ce facem pe canalele de socializare. Nu obligăm pe nimeni să dea când ne aduce un animal. Dacă vrea să ne lase ceva, ne bucurăm. Mai ne-au ajutat și diverse firme, dar nu-ți imagina că ceva WOW! Anul trecut a fost primul din cei cinci de activitate în care am reușit să acoperim costurile din donații. Înainte, veneam cu bani de acasă.

Eu am mai întrebat oameni de ce au ales să rămână în România, dar la tine răspunsul e evident. Dar te vezi că o să faci asta tot aici în viitor?

Îți spun sincer că în fiecare zi e un semn de întrebare dacă mai pot, pentru că îmi consumă foarte multă energie sunt și foarte multe satisfacții, și chiar dormim bine noaptea. Am luat decizia să fac chestia asta și sper să dureze până când nu o să mai fiu, iar locul ăsta sau altul, în funcție de cum ne vom desfășura activitatea, să devină ca un fel de moștenire și să fie continuat de altcineva pentru că este nevoie; nu mai e vorba despre mine aici. S-a pus în repetate rânduri problema să închidem activitatea. Când lucram în mijlocul Bucureștiului au fost cazuri când venea poliția și diferite alte controale pentru că lumea era deranjată, pe bună dreptate, de zgomotul și mirosul animalelor. Răspunsul a fost că nu ne permitem să ne oprim pentru că ajunsesem să înțelegem câte animale au nevoie de ajutor și câte ar suferi dacă noi am dispărea. Poate dacă o să apară un alt centru mai bun, mai specializat, mai competent, și o să considerăm că nu putem oferi ce oferă ei, atunci aș lua decizia să mă îndepărtez de asta, dar în momentul de față suntem singurii și am câștigat și ceva experiență. Împreună cu colegele despre care ți-am zis am fost în centre similare din Anglia, America, Bulgaria pentru studiu și schimb de experiență. Am început să căpătăm experiență, am început să ne clarificăm scopul. La început nu prea știam noi ce facem, ne doream doar să ajutăm pentru că iubeam animalele, apoi ne-am dat seama că animalele suferă dacă le iubești foarte mult, în loc să le respecți. Lucrăm destul și pe partea de cercetare colega mea, doctor Vasiliu, are un doctorat și lucrează la facultate ca cercetător exact pe speciile de la noi din centru , mai sunt și mulți studenți care vin să ia probe de la noi, colaborăm și cu Muzeul Antipa. Știm ce ne dorim dar nu știm exact foarte clar cum o să arate peste zece ani, să sperăm că o să mai fim aici.

Bun, știi ce vrei de la tine, știi ce vrei de la cei din jurul tău, dar ce ai vrea la nivel macro de la România? Nu la ce te aștepți, ci la ce ți-ar fi ție bine să se întâmple.

Cred că o înțelegere mai clară a ceea ce înseamă biodiversitatea, impactul ei în viața noastă și cum ne implică, ca să știm mai bine care sunt responsabilitățile noastre, asta mi-aș dori cel mai tare. Și anume ca lumea să înțeleagă de ce suntem aici și că nu suntem singuri, că mai sunt și niște animăluțe care supraviețuiesc pe lângă noi. Și, o să repet asta până mor, să fie respectate drepturile lor și dreptul lor la viață. Dacă se poate face ceva în privința lor, să le protejăm habitatele, să le oferim ce au ele nevoie să supraviețuiască, ar fi ideal. Sunt unele specii dificile, da, dar se poate trăi cu ele. Cred că în direcția educației, în direcția conștientizării și al înțelegerii ar trebui să mergem. Cei care pot să facă ceva sunt oamenii, pentru că animalele nu au puterea asta de a se salva.

comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Stoica Adrian


Bookmark?Remove?

Cristina Ploscaru, PR-ul cu diplomă de inginer și cu studii de masterat în Singapore: „Nu știi niciodată cum exact o să te schimbe un loc, a fost călătorie de descoperire”

-

Are 25 de ani, comunică cu precizia unui inginer și se ocupă momentan cu relațiile publice și comunicarea pentru un important jucător din piața locală de telecomunicații. A început prin a studia inginerie electrică și economie în cadrul Universității Politehni... Mai mult »