Care mai e treaba cu poezia românească astăzi? Cum ne mai trăiesc poeții și cine sunt ei – despre toate acestea și încă multe altele, într-un interviu cu încă tânărul poet Răzvan Țupa (43 de ani).

Un articol de Andrei Crăciun

 

Ce mai face, ce mai scrie marele nostru poet Răzvan Țupa? Ce ne pregătește el? Scoate o plachetă de versuri? De când nu s-a mai dedat unui asemenea act?

Mic, foarte mic. Abia învăț să merg pe longboard. Asta ca să pun ceva între mersul la serviciu și scrisul pentru supraviețuire și faptul că de cinci ani tot adun și refac și rescriu textele din volumele pe care deja le-am publicat și le tot adaug altele noi și le tot pun în alte formule. Am vorbit cu trei edituri în timpul ăsta și, cum nu ajungeam nicăieri, cum apărea cartea altcuiva pe ce vorbisem. Dar cred că li s-a potrivit mai bine așa. De fapt așa am strâns mereu ce scriu, cu variante întoarse pe toate părțile până când a fost gata. Adevărul e că nu e gata cartea asta. Tot sar din ce am scris în versuri din astea încă pe parcurs:

 

Zarurile sunt tot mai mărunte dar încă nu ai încredere în variantele digitale

Ca orice program sunt ceva sigur dar ce te faci cu minunea

Cu dublele neaşteptate legate în buchete analogice duse până în ceainăria de pe muntele Huashan Cocoţată pe pantele abrupte în timp ce animalele mici sunt trecute prin procese politice şi primesc o tăviţă cu ceai murat din Burma

(2014, “omuleţupanişade: ceva clasic în noua ordine corporală”)

 

Țupa, ai citit poezie nud. De ce ai făcut tu așa? Ce voia să spună autorul?

Nu știu alții cum sunt, dar eu așa m-am născut, nud. Era o serie de lecturi care a început la Muzeul Țăranului cu poemele citite de pe corp, a continuat cu lectura despre care spuneți, de la Biblioteca Central Universitară, în care s-au suprapus mai multe lucruri. Eu nu am cea mai bună impresie atunci când e vorba despre modurile în care e publicată poezia în volum mai ales în România. Nu neapărat că nu ar fi edituri ca Vellant, Casa de editură Max Blecher, Casa de Pariuri Literare sau Charmides, ori colecția Vorpal de la Nemira, unde sunt alese și editate textele din volum aproape de ce ar fi nevoie pentru oricine se ocupă cu scrisul. Dar ai de multe ori impresia că lucrurile se mișcă în gol. Când vezi că la premiile Uniunii Scriitorilor se dă o distincție ARIEL pentru anul 2017 volumului de poeme “Focul reci și alte poesii” de Vasile Dan, publicat în realitate chiar de editura organizației în 2018, îți dai seama că pe undeva s-a pierdut ceva. Iar mie mi-au plăcut mereu situațiile în care se pierde ceva pentru că le resimt personal și mă face să mă întreb cum se poate continua. Și dacă se mai poate face ceva care să merite. Lecturile publice mi-au dat din când în când ocazia să realizez că nu e complet pierdut sentimentul că lucrurile cu poezia nu se petrec deloc în gol sau în cine știe ce colțuri intime. Colțuri din alea gen “n-am nimic împotriva lor, dar să facă la ei acasă”. Ce voia autorul să spună e exact ce am zis, că foarte puțină lume o să știe ce am citit dacă se confruntă cu un tip de lectură pe care credeau că l-au consumat de mult dar nu l-au trăit în realitate. Pe mine m-a interesat mereu diferența asta dintre cum e poezia în realitate și cum suntem învățați să ne imaginăm că ar fi. Așa de obișnuiți suntem cu metaforele că ne sperie un pic atunci când ni se întâmplă în realitate. Sau când le punem chiar noi la cale să ni se petreacă. Altfel, când m-am dezbrăcat eu în performance, de fapt, pe cei din fața mea îi vedeam dezbrăcându-se. Scriam ceva de genul:

de-asta n-am zis niciodată că viaţa /ar fi o singură persoană pentru asta avem Nevoie de fiecare în parte/ chiar şi de chipurile nasturilor/ noştri pe care acum putem să le/ desfacem Sigur, dacă m-aş dezbrăca/ în faţa voastră ar fi destul de trist/ doar un gest bleg de exhibiţionist/ aşa că daţi-i drumul fiţi lejeri şi lejere/ puteţi să rămâneţi în lenjerie/ sau s-o daţi jos O să dăm drumul trenului printre noi/ şi nu-l oprim decât atunci când schimbăm/ bateriile iar culorile o/ să descoperi că au fost mereu numai/ câteva feluri textile prin care/ aproximăm neînţelegerile/ noastre de câte ori stelele se văd/ mai bine decât drumul pe care ne/ împiedicăm E un exerciţiu respiratoriu/ să îţi spun lucruri pe care nici nu e/ nevoie să le crezi ca Tatăl Nostru/

(2013, “Corpuri românești. Dimensiuni narative: 60/90/60 (sau invers)”)

 

Poezia. Cum stăm cu poezia în România anului 2018. Dă-ne nume dintr-o pleiadă de noi tineri poeți și poete pe care doar dumneata îi poți ști.

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât sunt mai suspicios când e vorba de liste. Mai ales că mă trezesc uneori cu un gust amar de pe urma câte unei dezamăgiri care îmi ia cheful de a mă mai pronunța. Dar am învățat destul de bine că e important să poți să te lași să greșești. La scris, a trecut o perioadă în care s-a debutat frenetic. Și, până și autori care și-au văzut de treabă cât se poate de aplicat cu poezia după debut, ca Radu Nițescu sau Andrei Doboș ori Alex Văsieș, se confruntă cu lipsa unui sistem cu care să se confrunte. Practic, nu prea mai au ce schimba, pentru că, după o etapă în care ceea ce am numi în mod normal infrastructură literară (reviste, uniune, etc.) a încercat să integreze ceea ce se întâmpla mai influent la nivelul expresiei poetice, procesul a eșuat și instituțiile s-au dus într-o rână sărbătorind centenare sau mileniale și ce o mai fi de sărbătorit în fiecare zi ca într-o reclamă la băutură. Așa că, atunci când apar cărți cum e debutul Cristinei Stancu  de anul trecut, ca să vorbim despre un volum care a fost primit bine în toate zonele sau grupurile care măcar își declară  interesul de a sesiza cine mișcă un pic mai departe reperele în ce se scrie, sistemul de recenzii pare să se înnece și nu reușește să identifice ce ar conta în versurile ei. Cam la fel s-a întâmplat cu multe volume, ca “mici cutremure” publicat la Charmedes de Ligia Keșișian. Norocul autorilor care acum debutează ar fi că sunt implicați în lucruri din alte domenii, altfel s-ar trezi cu sentimentul că scriu în gol. De multe ori, dacă vrei să le găsești poemele, nici măcar internetul nu te ajută. Uite, Simona Nastac, e un autor care de ani buni organizează cea mai relevantă lectură de poezie experimentală de la noi în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la București. Aduce oameni din toată lumea care au ce arăta în context. Și a debutat anul trecut cu un volum pe care abia îl auzi pomenit. Când e vorba despre experiment, probabil că puțini dintre cei care au debutat în ultimii ani sunt plasați atât de dinamic în poveste cum e Yigru Zeltil. Și nu prea găsește interlocutor. Aș crede că e un eșec al nostru, al celor care am debutat după 2000 că ei vin într-un mediu în care dialogul este atât de neconvingător în ceea ce privește poezia. În același timp, la FILIT, în Iași sau la Poets in Transylvania din Sibiu, la Poezia e la Bistrița, oameni care au intrat în poveste în ultimii 18 ani includ secțiuni de poezie consistente cu selecții făcute destul de atent. Asta se vede și pentru că oameni care nu au debutat încă, pe care i-am citit prin concursuri, la Târgoviște, pentru Zilele Constantin Virgil Bănescu, ori la Licart, unde Radu Herjeu și colaboratorii lui adună de 17 ani liceeni din toată țara și în ateliere de scris, își fac evenimentele lor. Uite, abia a fost deschisă o secțiune de poezie la Super!, cu ateliere și lecturi publice. Și acolo totul e făcut de autori foarte tineri care se întâlnesc la lucru cu adolescenți care au ceva de scris. Uite, între poezia pe care o scrie Gabriela Feceoru în volumul “Blister” și ceea ce găsești în versuri de Teona Galgoțiu, care organizează atelierul pe care îl pomeneam aici, dar nu a debutat în volum, vezi aceeași atenție îndreptată spre lucrurile care ne fac vulnerabili și capacitatea de a trece prin activism cu naturalețe. Uite, se întâmplă și lucruri care nu au mai fost niciodată la noi. Tara Skurtu e o poetă care a debutat acum și scrie în engleză după ce s-a stabilit în România. A publicat în traducere volumul românesc. În același timp coordonează ateliere de scris și apare în conferințe despre creativitate. Vine cu o aplicație din care avem ce prinde, mai ales că ai sentimentul când o asculți că învață ea însăși de la cei cărora le vorbește.

Eu m-am împins mereu să nu ajung un pechinez din ăla care știe mai bine și abia așteaptă să servească o lecție celor mai tineri. Și am formulat la un moment dat așa:

El are de apărat o întreagă tradiţie până şi în timpul petrecerii Se gândeşte ce ar fi făcut în situaţia asta un tarabostes Cum s-ar fi bucurat că a întâlnit un grup de tineri curaţi Numai buni de atârnat în suliţe pentru ultimele ştiri de pe Lumea cealaltă Da, pechinezul este dac, dar acum s-a terminat Iată vocalele prinse în şuruburi şi macaraua plângăcioasă răsturnată Pe baricadă, în vremurile bune ar fi primit încă un salariu ca Reprezentant în consiliu, acum trebuie să accepte că E doar un lider dintre cei mărunţi cum ştim Ca şi cele mai multe poezii, majoritatea politicienilor Sunt doar pentru copii: singuri acasă cu veri şi prieteni Despre care cred că s-au făcut mari pentru că fumează Aşa s-a extins universul până s-a stabilit la legănat în tramvai

(2014, “omuleţupanişade: ceva clasic în noua ordine corporală”)

RĂZVAN ȚUPA ȘI CERUL MATINAL CARE SE SPARGE ÎN MILIARDE DE ȘIRETURI COLORATE

 

Ne vor judeca generațiile următoare că nu ne-am îngrijit de poeții din ziua de azi? Are Țupa din ce să trăiască? Face foame? Merge la serviciu? Cum își câștigă traiul poetul?

Pentru mine scrisul de poezie e legat destul de mult de măsura în care m-a ajutat să trăiesc și nu la modul metaforic la care e frumos să spunem asta, ci în sensul pe care, de obicei, îl numim murdar. Cu tot cu lucruri care habar nu am ce rost au pe moment, cu tot cu faze “care nu se fac”, dar nu mi-am imaginat niciodată că ar fi vina altcuiva sau neînțelegerea lumii când îmi iese mie aiurea ceva. Pe de altă parte, poeții se răzbună destul de urât, dacă te gândești la toate lucrurile pe care le fac copiilor celor care s-au purtat cu ei într-un fel sau altul, la școală, după ce ajung în manuale. Cred că e ceva ce se intensifică din ambele sensuri și doar copiii au de suferit. Ca în orice relație. Până de curând nu plecasem din țară niciodată altfel decât chemat cu poezie să citesc pe undeva, și orașele pe care le-am văzut în România tot cam așa m-au ales ele pe mine. Chiar și în partea asta cu muncitul pentru ziar sau orice a mai ținut de presă tot din ceea ce am făcut cu poezia a venit. Așa m-au acceptat oamenii să scriu pentru ei, așa m-au luat într-un proiect sau altul. Nu pentru că scriu ci pentru ce fac din ce scriu. De câștigat traiul se pune problema din când în când că nu m-am mai potrivit cu ce se întâmpla într-un loc, sau timpul pe care știam eu să îl acord jobului nu mai reușeam să îl țin într-un program rezonabil. Dacă aș reuși să supraviețuiesc habar nu am cum aș scrie. Multă vreme am crezut că m-aș lipsi bucuros de scris dacă aș putea supraviețui fără. Dar nu.

 

Când reiau poeme din astea vechi de-ale mele, sunt convins că e vocea mea dar că, în multe momente, eu sunt muncitorii:

deasupra cerul matinal se sparge sparge în miliarde de şireturi colorate ai putea să iei asta drept o promisiune drept erotismul spaţiului izbucnit peste tine ar fi cam mult dar altfel lumina textilă a flamei de sudură ar împacheta tot nu mi-ar mai rămâne decât muncitorii de lângă linia de tramvai care fac semne obscene spre călătoare ar fi şi asta un poem sau chiar o dimineaţă pe care n-o s-o mai vezi niciodată o explozie finală slavă domnul

(2003, “Arta Viziunii”, pentru o lectură în cenaclul Euridice)

 

RĂZVAN ȚUPA DE ACUM ȘI RĂZVAN ȚUPA DE ACUM DOUĂZECI DE ANI

 

Țara. Se uită Țupa la țara noastră de aproape, are el aplecare să se implice

 social, civic etc. Protestezi? Mergi la vot ? Stai în turnulețul de fildeș? Combați prin poezie? Ce faci  pentru cetatea noastră?
Mi-ar fi plăcut să spun da, la toate întrebările. Cel mai sigur cu da e votul. Nu mi-a plăcut niciodată să pierd pe mâna altcuiva. În ce privește celelalte lucruri, abia dacă am senzația vagă că deschid gura. Nu îmi ajunge să intru în rolul de protestatar. Dar asta pentru că sunt eu arogant, poate. Știu că e foarte mare nevoie de pronunțare publică. Din păcate eu am impresia că mă blochez după primul moment de explozie. Colegii mei din Pen Club cred că sunt deja destul de dezamăgiți de felul în care mi-am rărit intervențiile în ultima vreme. Evit listele de semnături chiar și atunci când e ceva ce mă interesează. Doar când am impresia că nu se poate fără mine mă mai trezesc semnând ceva. Și asta știu că nu e corect. Dar e mai aproape de mine.
Când râde cineva de nefericirea unui prim ministru ca Viorica Dăncilă sau schimbă în înjurătură zâmbetul satisfăcut după un delir de evitare a condamnării gen Dragnea, îmi dau seama că ar fi nevoie să fie lucrurile ceva mai articulate și că, până la urmă lucrăm cu ce avem. Sufăr destul de tare de impresia că nu vorbim, în fiecare dintre aceste cazuri, decât despre al timpului nostru strict produs, cum cred că scria un poet de vârsta mea transformat între timp în extremist. Și, recunosc și eu că am poezii din astea în care atitudinea mea e complet nepotrivită cu spiritul activist al timpului:

Şoricelule bănuia că orice text dezvăluie o viziune [10] poate chiar asupra lumii până şi o etichetă de conservă Spune-mi zice el, ceva [11] nu doar posibil ci şi foarte probabil despre egalitatea de şanse zici? Şoricelule, fac [12] N-avea frică, bărbaţi sau femei, români sau rromani nemţi ori francezi americani sau ruso-arabi [13] nordici calmi sau meridionali bronzaţi, pe toţi o să ne fută Dumnezeu şi nimeni [14] n-o să-i reproşeze bisexualitatea asta e sigur „Şoricelule” a zis: Acum m-a plictisit discursul

(2013, “Cabernet la cabaret şi alte revelaţii ale retardului”)

 

Cum vezi, Răzvan, viitorul României ? Ce i-ar zice Țupa de acum lui Țupa din urmă cu douăzeci de ani? Ce să facă?

Lui Țupa de-acum douăzeci de ani i-aș spune să se străduiască un pic mai mult. Că nu e destul dacă ai impresia că faci tot ce poți și ce știi. Că sunt o mulțime de lucruri pe care ar fi fost destul de la îndemână să le știu înainte să mă trezesc că n-am habar să plătesc taxele sau să îmi programez nu știu ce datorie. Probabil că m-aș fi înjurat înapoi, dar acum știu cu ce m-aș fi convins că tot ce e agitație și presiune într-un moment e așa fix pentru că nu ține cont de mine. Mi-aș fi zis că dacă nu pui mâna să îți bagi mințile în cap ajungi să scrii din astea:

cum rămân mereu cu aceleaşi dorinţe ba ca să-ţi atragă atenţia ba numai ca să adoarmă Ca şi tine, eu înconjurat de aer Ca şi mine, tu înconjurat de aer care seamănă Ca şi tine, eu înconjurat de aer semănând tuturor celor pe care îi ştim amândoi Ca mine tu înconjurat de aer care seamănă tuturor celor pe care nu îi ştim Ca şi tine, eu ajunge să spun Ca mine, tu ajunge să spui: tot începe să ne semene: că vreau eu  sau nu, poemul meu eşti tu: aer pe aer ce zic imprimă poetic Un cântec continuu, care să te conţină şi acum Ridică-te şi cântă cu orica-re lucru din viaţa ta, tu

(2010-2013, poemul meu cu dumnezeu)

 

Ai avut posibilitate să pleci din țara noastră și nu ai dat curs? Ce te-a reținut aici, acasă? Prezinți regret?

N-am avut posibilitatea. Și îmi pare rău pentru că m-aș fi descurcat decent să îmi pară rău că am plecat. Dar, probabil, aș fi supraviețit, ceea ce, oricât ar părea de nepoetic, contează. Dar vorbim acum și asta echilibrează un pic lucrurile. Tocmai m-am întors de la o școală de vară Aspire, unde am văzut foarte mulți tineri care au plecat din țară și vorbesc despre întors în țară în termeni care mă fac să înțeleg că nu m-aș fi descurcat prea bine eu. Adică sunt oameni care învață și pun în practică treaba asta cu “a fi lider”. Eu am avut mereu senzația că pierd nepermis de multă vreme cu supraviețuirea. Și asta cauzează în mod nefericit pentru context.

Cred că aveam un poem mai vechi pe care l-am tot citit când a fost vorba să explic ce înțelegeam eu prin corpuri românești. Îl pun aici, poate sunt doritori sau e cineva interesat. Îi zicea “Durerea e o limbă străină”, și așa îi zice și acum:

un corp românesc ştie să nu aleagă i se pare că atunci n-ar putea să-şi mai scuze durerile comode pentru asta stai aici întârzie cu tot corpul tău poţi să fii un breloc sau un abţibild şi într-o zi toată muzica respiraţiei o să dispară de la sine sau invers cu mâinile pregătite să primească liniştea ca pe un sandviş am stat în autogară până mi-a venit să plâng aerul avea gustul frunzelor proaspete pregătisem tot; oamenii erau la locul lor nu aveam decât să privesc hoardele ultra-rapide ale serii se gândeau ce bucată din mine să consume mai întâi nici nu credeau când m-am ridicat cu paşi tihniţi să-mi văd de treabă în limba mea maternă ca pe un skateboard

(2002-2005, “Durerea e o limbă străină”)

 

CITAT
Dacă aș reuși să supraviețuiesc habar nu am cum aș scrie. Multă vreme am crezut că m-aș lipsi bucuros de scris dacă aș putea supraviețui fără. Dar nu.
Răzvan Țupa, poet