Atenție! Urmează un interviu cu Simona Tache, care, inevitabil, va stârni, la om, hohotul de râs. Totodată, în contextul în care nici intervievatorul, nici intervievata nu mai au carte de muncă și nici o constituție foarte optimistă, se aduc în discuție și variante alternative de a supraviețui și a ne bucura de viitorul României. Vestea bună e că se poate și în absența unui plan stabil de pensii.

Simona, ai succes ca ziaristă, ai succes ca scriitoare (n.m. – “Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut”, co-producție cu Mihai Radu, cațavenc și el, se vinde în draci), ai succes și ca bloggeriță. Aproape tot ce scrii cunoaște atingerea magică a viralului. Cum și de ce?

Ziaristă nu prea mai sunt, că s-a ales praful de presă, scriitoare nu m-am simțit niciodată, iar asta cu bloggeriță mă cam enervează, că e așa, ca un fel de ocupație pentru care nu tre’ să ai niciun fel de competență, în afară de a înșira litere pe o platformă WordPress. Nu mă simt colegă cu toți bloggerii din România, ca să zic așa. Dar să nu ne blocăm în terminologie, să-ți răspund la ce m-ai întrebat. Mă citesc niște oameni, e adevărat, dar nu i-am întrebat niciodată de ce. Din ce îmi mai spun unii dintre ei, din proprie inițiativă, se pare că îmi iese, din când în când,să îi fac să râdă, să îi pun pe gânduri cu vreo poveste, ori să îi conving să se alăture unei cauze sau să ia atitudine… Bineînțeles, ocupațiunea mea principală rămâne umorul și sper să fie așa până la adânci bătrâneți, deși mi-e greu să cred că, peste niște zeci de ani, va mai râde cineva la glumele unei bătrânici senile.

Simona Tache a vrut să se faca doctorită dar i-a trecut

Îți place succesul acesta? Ai ce să faci cu el? Ți-l dorești? Îți dă de mâncare? Îți plătește succesul facturile?

Îmi place să aflu că sunt oameni cărora le-a plăcut atât de mult „Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut”, încât au cumpărat-o pentru toți prietenii (au fost și comenzi de 9, 10 sau chiar 18 exemplare). Sau când îmi scrie câte-un cititor că a avut o zi de rahat, până a citit cutare text al meu, care i-a readus zâmbetul. E mișto să provoci bucurie, să te asocieze oamenii cu o stare de bine. Iar dacă asta, vorba ta, îți mai dă și de mâncare, e chiar perfect. Da, îmi plătește facturile succesul sau cum s-o numi, cred că mi le plătește mai abitir decât oricând. Probabil că e destul de mare nevoie de umoriști în vremurile astea.

Ce zodie ești?

Ca zodie sunt Fecioară.

E bună zodia asta?

E semn de pământ deci, predestinat unei existențe destul de plicticoase, dacă e să te iei după zodiac. Cu toate astea, viața mea a fost mereu plină de turbulențe, de schimbări bruște și radicale de situație. Și foarte rele, dar parcă mai mult din alea bune. Cum ar veni, n-am eu atâta ghinion, cât noroc pot să am… Bine, nu mai cred în zodii de vreo 10 ani, da’ dacă m-ai întrebat…

Porți 36 la pantof și 35, vara, la sandale. Cum e totuși piciorul pe care trăiești? E mare? E grea supraviețuirea din scris? Cât te ajută râsul să-i reziști vieții?

Trăiesc pe un picior decent, din scris, cum ziceam și mai devreme, iar râsul… râsul… mă obsedează de când eram mică. Știi cum vor toate fetițele să se facă doctorițe? Ei, bine, exact așa am vrut și eu, dar mi-a trecut când a început să mă pasioneze umorul. „Cum să fac eu să râd non-stop și, eventual, să râdă și alții cu mine?”, mă tot întrebam. Și uite că asta fac, iar râsul, al meu și al altora, mă ajută nu doar să nu mă duc eu cu capul, ci, vorba ta, îmi plătește și facturile.

Foto: Alex Galmeanu

Ai să-mi dai 100 de lei până la salariu?

Da.

Simona o să fie o pensionară fericită

Bine. Rezolvăm după. Apropo, mai ai cartea de muncă băgată pe undeva?, că eu nu prea.

Nu. De câțiva ani. O să fiu o pensionară fericită. Apropo, dacă ne vom întâlni la același tomberon, o să te rog să fii politicos și să mă lași pe mine prima.

Ce nu-ți place prin blogosfera noastră, românească?

Că numeri pe degete persoanele care știu să scrie și care au ceva cu adevărat de spus.

Râzi temeinic și justificat de bărbatul arhetipal în cartea voastră, dar în viața adevărată faci un mariaj frumos, invidiabil, cu Nic Sârbu, căci una-i una și alta-i alta. Ai rețeta ta secretă? Nu vrei să spulberi un pic secretul?

Se vede așa bine din afară sau mă întrebi la mișto?

Se vede bine de afară, nu e la mișto.

Băi, adevărul e că ne înțelegem super. Nu avem un secret, dar cred că există niște explicații: 1. El e zen, că l-a hrănit maică-sa, când era mic, cu cocaină de țară, de Bucovina, iar temperamentul meu latin nu mai e de mult ce-a fost, s-a ales praful de el, m-a îmblânzit  viața; 2. Am devenit, oricum, cuplu la vârsta la care amândoi prețuiam deja mai mult pacea decât să avem dreptate; 3. Râdem foarte mult; 4. Nu avem copii, deci nu e pe noi atâta presiune câtă e pe alte cupluri. Copiii sunt minunați, dar te epuizează, te storc și îți întind nervii la maximum. În condițiile astea, cum să mai ai răbdare și pentru partener, cum să nu ai momente în care l-ai strânge de gât cu cea mai mare plăcere?

Spui într-un interviu acordat unei prestigioase reviste pentru femei că ai vrea ca oamenii să știe că de fapt ești mai puțin puternică decât își închipuie ei. De ce ai vrea ca oamenii să știe așa ceva?

Habar n-am. Pentru că ăsta e adevărul?

Știu că ești studentă- boboacă, nu? – la Psihologie. Cum merge cu școala?

Păi, cum să meargă? Prost. În primul rând, uite, acuma, în loc să mă pregătesc pentru examene, îți dau ție interviu, iar, în al doilea rând, pe cuvânt că dacă aș fi știut cât de proaste sunt cursurile și că o să am, în 2014, materii ca Informatica Psihologică, la care o să învăț ce e Google, cum se editează un text în Word și cum aplici la un job pe internet, mi-aș fi văzut de treabă.

Tu crezi că o să apuci să îmbătrânești în România?

Da, cred că o să îmbătrânesc în România. Din păcate sau din fericire pentru mine. Sau pentru România, nu-mi dau seama.

Simona nu are cui să-i ceară o cană cu făină

Scrii scenarii. Spune-mi, te rog, cel mai plauzibil scenariu al anilor ce vor veni.

Eu scriu comedie, așa că sunt tentată să-ți propun un scenariu „de râs”, care, teoretic, ar trebui să deformeze realitatea, să o caricaturizeze. Problema e că realitatea noastră e deja o scălâmbăială absolută, ori, dacă deformezi o caricatură, n-are ce să iasă altceva decât un monstru. Așa că… nu mai bine retractezi discret întrebarea și nu mai facem noi niciun scenariu? Nu de alta, da’ să nu ne ia depresia.

Cum întrezărești viitorul României? Te gândești la el? Îl previi?

Nu mă mai gândesc nici la al meu, de vreun an jumate, darămite la al României.

Am citit undeva că te recomanzi așa: jurnalist, femeie, prietenă, fiică, soră, soție, vecină, cetățean. Ce îți place mai mult să fii?

Cel mai mult îmi place să fiu… cred că soție și soră. Soția lui Nic și sora soră-mii. Am o soră supermișto, de o empatie și de un devotament uriașe, plus mult umor. O iubesc de mor.

Dar să nu?

Cel mai puțin îmi place să fiu vecină. Niciodată nu mi-am cunoscut prea bine vecinii. N-am unde să mă duc să cer o cană de făină sau o cană de zahăr, of.

Ce ai gătit ultima oară când ai gătit?

Ultima oară am gătit o salată de quinoa.

Cum a fost întâmpinată masa cu pricina?

Notează rețeta, o să-ți placă, e subțire, de vară. Tai cubulețe niște castraveți, un ardei, un avocado niște roșii, ceapă verde, măsline și le amesteci cu quinoa fiartă și răcită. Sare, piper și gata, poftă bună.

Crezi, dragă Simona, că până la urmă binele va învinge?

Of… Ai pus întrebarea asta ca să terminăm discuția pe un ton optimist și tonic, știu. Dar am o surpriză cât se poate de neplăcută pentru tine: nu, chiar nu cred că binele va învinge. Nu sunt o optimistă.

Citat: “Da, cred că o să îmbătrânesc în România. Din păcate sau din fericire pentru mine. Sau pentru România, nu-mi dau seama”, Simona Tache.