Aproape totul despre Ana Ularu

Scris de Andrei Craciun 26-01-2016 11,304

Foto: Balazs Juszt | Ana Ularu are treizeci de ani, dar nu-i arată. Încă mai joacă puștoaice de optișpe ani. E actriță. Face teatru și film. Are o carieră internațională. A jucat cu Tom Hanks în “Inferno” (2016). Are, deci, în față o lungă perioadă de glorie globală. Dar toate acestea le puteți, desigur, afla și din alte surse.

Ce veți afla de la noi este că Ana Ularu a avut păduchi în copilărie, a trăit mult în casa bunicilor materni, în Drumul Sării, în București, un univers aproape magic, în care găinile mureau de bătrânețe. În plus, a salvat o dată un crap (sau ce-o fi fost el) de la moarte și l-a crescut într-un borcan pentru murături, ar fi vrut să fie balerină, a învățat la Liceul Cervantes. Face niște prăjituri senzaționale. Sau, cel puțin, așa crede ea.

În copilărie cea mai bună prietenă a ei era viitoare actriță Ilinca Manolache (și Ana Ularu, și Ilinca Manolache provin din familii de artiști). Ca superputere, Ana are capacitatea de a învăța limbi străine. Repede, dar și bine.

Tatăl Anei locuiește în Statele Unite ale Americii, dar ea a rămas la București, de unde oricum călătorește spre toate zările. A filmat și în Bulgaria, și în Nepal. În adolescență urca munți, era punk-eriță, încă mai e. Cânta și încă mai cântă. Trăia laolaltă cu punkiștii și nici acum nu îi ocolește.

Mama ei este un reputat scenograf. Ana a crescut în teatru. Joacă, joacă pe bune, de la zece ani. Are, așadar, la treizeci de ani două decenii de muncă în urmă. A luat-o pas cu pas. Ana iubește filmele vechi, îl iubește pe Frank Sinatra, citește enorm, este gurmandă, dar și hiperactivă, îi plac lupii și șerpii, detestă fluturii. Ana Ularu e o figură.

ana-ularu-foto-lorenzo

Foto: Lorenzo Sportiello

Scumpă Ana Ularu, începem să te intervievez puțin?
(n.m. – Actrița răspunde “Să se facă voia lui Dumnezeu”, în limba arabă).

Studiezi limba arabă, Ana Ularu?
Mi-ar plăcea foarte mult. Mi se pare o limbă foarte frumoasă și mult mai melodioasă decât o aud alții. Recent am văzut un scurtmetraj în arabă. Mi-a plăcut foarte mult.

Toată ziua stai și te uiți la filme, când nu faci filme și teatru?
Dacă am timp, da.

Este activitatea dumitale preferată?
Îmi place foarte mult să văd filme.

Câte filme ai văzut în această săptămână?
În această săptămână cred că am văzut doar unul, dar îndestulător pentru mult timp: „Victoria” se cheamă.

Le vezi pe net? Sau la cinema?
Pe ăsta l-am văzut acasă. Eu mâine (n.r. – la începutul lunii decembrie, 2015) plec la Berlin, la Premiile Academiei Europene de Film. Se dă un premiu pentru „Cel mai bun scurtmetraj”. M-au întrebat: „Vrei să vezi filmele astea?”, și eu am zis: „Da, vă rog!”.

Adică era un scurtmetraj – „Victoria” acesta?
Nu, era un lungmetraj. Ei mi-au făcut cont pe platforma lor și am văzut mai multe filme pe care nu le văzusem. Printre ele, “Victoria”. Eu merg mult pe la festivaluri. Mai sunt invitată să jurizez. E frumos.

Și de ce te-a chemat pe tine Academia respectivă să dai o mână de ajutor la un premiu pentru scurtmetraj? Ce te califică pe dumneata? Te cunosc oamenii ăia? Nu mai putea Academia Europeană de Film fără Ana Ularu?
Nu mă cunoșteau. E, probabil, statutul de actor european care face niște treburi, nu știu.

Cum ai ajuns dumneata la statutul de actor european care face niște treburi?
Datorită lui Bogdan George Apetri, regizor.

Ana Ularu a început să strălucească de la Periferic

Să-i dea Dumnezeu multă sănătate, atunci. Povestește-mi un pic această incipientă consacrare internațională a dumitale. Erai o actriță ca alte actrița din țara noastră, cu o arie de acțiune în interiorul granițelor României, după care n-ai mai fost așa. Ce s-a întâmplat?
Întâi și întâi, faptul că am făcut filmul „Periferic”, de la care n-am avut nicio așteptare.

L-am văzut, e un film frumos.
E un film frumos.

Erai și mai tânără, erai în plină putere creatoare.
Eram mult mai tânără, aveam douășpatru de ani.

Și ce s-a întâmplat după filmul „Periferic”?
Filmul „Periferic” a avut succes.

La critică sau la public?
Și la critică, și la public. Și chestia asta, mai departe, mi-a dat mie nominalizarea și acceptarea la ”Shooting Stars”.

Pentru oamenii care nu știu ce înseamnă…
”Shooting Stars” e un program pe care îl organizează Festivalul de Film de la Berlin, în fiecare an; fiecare țară își trimite o propunere pentru un tânăr actor (sub treizeci de ani).

Vestea proastă e că acum, în 2015,tocmai ai împlinit treizeci de ani și nu mai ești actorul tânăr.
Ba da, mai sunt; mai păcălesc – acum joc (n.m. – într-un spectacol de teatru care va avea premiera spre sfârșitul lunii ianuarie, la Comedie) o gagică de optișpe ani.

Da, dar mă refer la nivel birocratic.
Birocratic, nici nu mai pot să fiu a doua oară.

Cât stai la ”Shooting Stars” – ul acesta?
Trei zile.

Și acolo cunoști oameni mari sau cum?
Și acolo cunoști oameni, da. Procesul e în felul următor: ei selectează un juriu și fiecare țară își trimite propunerea. Juriul e alcătuit din actori, producători, regizori, whatever. Juriul respectiv se uită la propuneri și alege zece dintre ăia patruzeci. Și ăștia zece sunt cărați la Berlin, unde sunt prezentați presei, publicului, industriei.

Zece din toată Europa, zici.
Da, câte unul pe țară – din țările alese în anul respectiv.

Dar România a mai fost reprezentată?
A tot fost.

Cine au fost aleșii?

Ada Condeescu a mai fost; și mai fusese Anamaria Marinca, mai fusese și Dragoș Bucur.

Dar asta înaintea ta.
Înaintea mea. România a fost destul de prezentă, de când am „explodat” internațional. Și după aia, cunoscându-mi acolo prima agentă, am început să dau probe – multe le-am luat, multe le-am ratat.

Agenta asta ce naționalitate avea?
Englezoaică.

Și ce a făcut domnia sa, englezoaica?
Agenții te trimit la probe. Adică faci exact ce ai face și în România…

Doar că?
…doar că ai mai mulți sorți de izbândă, pentru că acolo nu prea sunt idei preconcepute.

Și în România sunt?
Mi se pare că sunt.

Deci asta în ce an se întâmpla? 

  1. În 2012.

Trei ani și – aproape patru. Și de atunci ai început să lucrezi cu agenta asta; mai lucrezi cu ea, sau ai schimbat-o?
Nu, am schimbat-o. Acum sunt în altă parte, pentru că eu – nu știu dacă au fost niște diferențe de opinii, la un moment dat, sau ea nu era foarte mulțumită de faptul că tendința mea nu era neapărat spre blockbuster-uri, ci era spre filme europene. Îmi e foarte bine unde sunt acum, foarte bine.

Ana Ularu a preferat filmele de artă

Și ea voia să ajungi în blockbuster-uri? Evitai probe pentru astfel de producții?

Nu le evitam, mă duceam; dar în momentul în care mergeau cap la cap – s-a întâmplat la un moment dat să meargă un film european la care țin foarte mult, „Index zero”, pe care l-am și făcut, și un blockbuster

Un potențial blockbuster.
Da. Nu știu cât de blockbuster a fost, că nu l-am văzut. La blockbuster alegerea era între mine și o altă gagică, la filmul italian luasem deja. Și ea era foarte entuziasmată de blockbuster, dar eu voiam să joc în celălalt. Și după aia mi-am dat seama, ușor-ușor, că mă ignoră.

Dar de ce încerca treaba asta? Ca să câștige mai multe parale, de pe urma dumitale?
Pe de o parte și asta, dar n-ai cum să-i învinuiești, pentru că pe ei îi interesează atât expunerea ta, cât și faptul că ei își iau un procent.; filmele astea “europene” nefiind prost plătite, dar nu comparabil, știi ce zic? Și pentru că e normal, într-un  fel e normal – ei, într-o primă fază, sunt un părinte și un fiu, în același timp. Evident că doresc să te duci la chestia aia mare, nu la aia care o să ajungă în trei săli.

Și tu de ce nu îți doreai să mergi la chestia aia mare?
Cred că, în mare parte, pentru că îmi plăcea prea mult astalaltă.

Dacă ai lua-o de la capăt, ai alege altfel?  Ai da în continuare prioritate filmelor europene, de artă?
Încerc din răsputeri să fac posibile amândouă lucrurile; că am eu un côté mai boem și că, întâmplător, rolurile mai bine scrise, mai complex scrise sunt aici… Dar, pe de altă parte, am făcut liniștită „Inferno” (n.r. – film în care Ana Ularu joacă alături de Tom Hanks și Felicity Jones) și mi s-a părut una dintre experiențele cele mai mișto ale vieții mele. E o chestie de context; până la urmă, e exact unde te îndreaptă îngerul.

Hai să revenim în urmă cu trei ani. Ai semnat cu doamna aceasta. Ce ai făcut de atunci, concret?
Concret, am avut trei filme în 2013, pe care le-am iubit foarte mult, dar, fiind europene, s-au dus fix în partea stângă…

Ce filme? Nu s-a vorbit despre ele?
Index zero”,care întâmplător e un film italian…

Și ce făceai dumneata în el?
Nu e o poveste postapocaliptică, ci una un pic distopică; după un crah financiar răspândit în toată Europa, Europa e în datorii majore față de China…

Să zicem așa, e făcut după realitate.
Da, dar cumva înaintea realității; având în vedere că e făcut în 2013, a anticipat înspăimântător niște chestii. Statele europene bogate s-au unit în Statele Unite ale Europei; și stau în fortăreața asta. Există fortăreața și toți cei din afara ei.

Și dumneata cine erai?
Una dintre imigranți – veneam din afara fortăreței.

Din estul Europei?
Nu, nu am națiune. Nu avem nici cei dinăuntru, nici cei din afară.

E subînțeleasă.
Nici măcar. Nu, nu e câtuși de puțin; nu se vorbește despre națiuni, nu există chestia asta. Filmul e povestea unui cuplu care vrea să intre în cetate cu forța – exact ce se întâmplă acum, de fapt –, pentru o viață mai bună. Cetatea nu mai cunoaște nașterile naturale; femeile sunt ori inoculate împotriva nașterii naturale, ori cele care vor, totuși, să nască vor crea copii în eprubetă (și cam acolo îi lasă). Și acest cuplu ajunge în cetate, unde el și ea sunt separați după gradul de sustenabilitate al fiecăruia; el este considerat sustenabil, eu – pentru că am un parazit – nu; și sunt trimisă în altă parte. De fapt, e căutarea lor, de la un capăt la altul, de a-și reîntregi nucleul ăsta. Sunt niște personaje foarte interesante.

Este un rol principal ăsta?
Da.

Aceste două personaje sunt în roluri principale.
Sunt eu și Simon Merrells, care e un englez.

Și în ce limbă vorbeați voi?
Engleză.

Am înțeles. E italian în sensul că producătorul e italian?

E italian în sensul că regizorul și toată echipa artistică e italiană, ceea ce e foarte bine. În general, o echipă artistică italiană egal succes. Mai lucrasem cu un an înainte la serialul ”Borgias”, știi serialul ”Borgias”, cu Jeremy Irons, nu? Tot ce înseamnă creativ acolo e datorat italienilor.

Și celelalte două filme din 2013?
Un altul, minunat, care se numește ”Camera Trap” – un film englez; acum se găsește pe iTunes, pe care l-am filmat parțial în Nepal și parțial în Isle of Man. Ar mai trebui să îți spun despre“Serena”, dar am putea vorbi o oră sau poate chiar două doar despre el…

Și asta din Nepal cu ce era?
Era un thriller în care patru documentariști – mă rog, un regizor, un monteur, un cameraman și singurul scientist din echipă (care sunt eu), singurul biolog – merg să investigheze apariția aberantă a unui leopard într-o zonă în care era improbabilă o asemenea apariție; aici e o discuție uriașă, pentru că populațiile de leoparzi sunt foarte despărțite între ele și, pe măsură ce se defrișează devin din ce în ce mai despărțite, pentru că ele nu calcă în teritorii. Și se defrișează pentru tot felul de motive stupide, gen: creșterea ferigilor (ferigile care se folosesc, după aia, în medicină). Și așa au mai rămas vreo 25 în sălbăticie – cel puțin atâția erau în 2013; s-ar putea să fie mai tragic acum. Populațiile nu se mai întâlnesc, nu se mai împerechează și mor. Și ei văd undeva în Tibet un leopard. Se filma în Nepal, ți-am zis, ea, personajul meu, aude de chestia asta cu leopardul și merg să investigheze, să facă un documentar. Și până la urmă, desigur, se dovedește a fi altceva acolo.

Cronologic, acesta, cu leopardul, al câtelea film a fost, în 2013?
Camera Trap” a fost primul, din iarnă. Nepalul iarna… Himalaya de dimineață…

Cât ai stat acolo?
Două săptămâni.

Două săptămâni în Nepal.
Superb!

Și ce ai făcut tu acolo, în afară de actorie? Ai meditat, ai făcut yoga? Te-ai urcat pe munți?
Păi pe munți eram oricum, că n-am filmat în Kathmandu sau prin orașe. Am zburat de-am înnebunit; am urcat cu avioane din ce în ce mai mici și mai urâte; am văzut după aia că avioanele cu care am fost eu sunt considerate cele mai proaste linii aeriene, Yeti Air și Tara Air.

Și nu te-ai prăbușit.
Nu m-am prăbușit. Sau, dacă m-am prăbușit, sunt un magician foarte tare. A fost cea mai frumoasă experiență din viața mea. Și după aia am văzut că, medical, ai un soi de cădere atunci când te întorci în civilizație; endorfina aia se duce naibii. Eu am făcut o depresie când m-am întors din Nepal.

Și ce-ai făcut în timpul acelei depresii? Cum s-a manifestat?
Nu mai voiam să vorbesc. Nu mai voiam să interacționez.

Ana Ularu crede mult în schimburile dintre oameni

Mi se pare un semn de înțelepciune, nu de depresie. Ce e de vorbit?!
Nu, eu cred foarte mult în schimburile interumane. Mie îmi place să mă uit la oameni, îmi place să vorbesc cu oamenii, sunt foarte interesată; când trec pe o stradă și e lumina aprinsă într-o casă îmi place să mă uit în casa respectivă.

Obiceiuri de securist.
(râde) Deloc. Treaba asta îți dă empatie. Îți dai seama că acolo sunt alți oameni care au viața lor, fac tot felul de chestii și ei sunt pentru ei la fel de importanți cum ești tu pentru tine.

Două săptămâni în Nepal, ziceai. Cu frumusețile nepaleze.
Cu splendorile nepaleze.

Ai avut vreo experiență mai psihedelică pe acolo, ceva? Ai mâncat vreo ciupercă sau…
Nu, câtuși de puțin…

Dar cum te-ai iluminat?
Ar trebui să-ți arăt o fotografie, să vezi cum era răsăritul acolo.

Adică natura te făcea să te simți așa – endorfinizată?
Da.

Și oamenii?
Și oamenii. Noi eram într-un sătuc, unde erau probabil 30 de locuitori – foarte puțini –, iar când ne întâlneam pe străduțe… Mi-au dat lapte de iac…

Oameni cumsecade. Ți-au dat să bei lapte de iac?
Da.

E bun laptele de iac?
Nu să beau. Untul din lapte de iac este cea mai bună chestie pe care am mâncat-o vreodată! Am mai mâncat terci de ovăz făcut cu lapte de iac și cu miere de albine crescute pe acolo. Minunat!

Ca să zicem așa, eco.
Beyond eco! Stai frumos pe Annapurna, te uiți la munte… Ce gust are cafeaua, tot!… Doamne, Doamne! Englezii cădeau ca muștele, pentru că nu erau obișnuiți cu altitudinea. Eram pe la 5.000 de metri.

Ana Ularu a prins o mare poftă de viață în Nepal

Păi și dumneata de ce erai obișnuită?
Nu știu, eu am avut o mini-cădere când am ajuns acolo – în București erau zăpezi mari, am ajuns și ne-am așezat. Cum am ajuns au început pregătirea cadrului; și nu era nevoie de noi în clipa respectivă – de doi dintre cei patru actori. Am zis: „Da? Mi-e somn!”. Și am dormit pe iarbă o jumătate de oră și m-am trezit cum te trezeai în vacanță la bunici la cinci ani, cu o foame din aia îngrozitoare și cu o bucurie de viață pe care eu n-am mai întâlnit-o după niciodată. Te tâmpește muntele.

Îți plac dumitale munții. De unde îți vine treaba asta? Așa ai fost crescută?
Nu; cred că e, cumva, în natura mea. Sunt oameni care prind foarte mult la treaba asta și oameni care nu prind; eu chiar am un monolog, la Radu (n.r. – dramaturgul și regizorul Radu Iacoban), despre asta. Sunt oameni pe care nu-i interesează, își doresc foarte mult confort. N-am fost în viața mea la un ”all-inclusive”; îmi place să stau cu cortul, îmi place gustul mâncării făcute la foc de tabără…

Ești gurmandă?
Da.

Și cum reușești, totuși, să nu fii obeză, la anii maturității tale?
Pe de o parte, e genetic; pe de altă parte, faptul că sunt nebună, știi?  Glumesc. Sunt hiperactivă și probabil că asta ajută  – țopăi, merg foarte mult pe jos…

După Nepal a urmat filmul italian sau altul?
După Nepal a urmat filmul italian.

Nepalul a fost iarna, dragul de el.
Iarna, în ianuarie-februarie.

După aceea, italienii în primăvară.
În aprilie pregătire, iar în mai-iunie-iulie (jumătate din iulie) – filmul italian, filmat în Bulgaria.

Între timp, tu mai jucai și teatru la București sau în altă parte? Sau erai axată doar pe film?
Da, cred că se terminase ce jucam eu în teatru. Am jucat vreo cinci ani la Silviu Purcărete în „Măsură pentru măsură”, la Teatrul din Craiova, dar terminasem deja cu faza asta, cred că în 2012 am avut ultimul spectacol cu „Măsură”.

Făceai doar film.
Da. Acum e pentru prima dată în viața mea când mi se întâmplă să am și foarte multe spectacole de teatru, și mă bucură foarte tare.

Ajungem și acolo. Hai să rămânem la al doilea film.
Și am făcut și acest al doilea film.

Așa. S-a dus și vara.
În Bulgaria.

 

Ana Ularu a filmat în Bulgaria într-un decor post-apocaliptic

De ce tocmai în Bulgaria?
Pentru că scenariul e unul post-apocaliptic.

E un răspuns bun. Puteați să mergeți și la Giurgiu, în acest caz.
Nu chiar. Imaginează-ți uzinele Faur, de o sută de ori mai mari – deci, cât un oraș.

Peisaje post-industriale.
Da. Și dărâmate rău de tot; arătau ca niște clădiri care vomită clădiri, pentru că erau lăsate în paragină de atunci, din ’89, cred. Nu-mi dau seama de gradul de toxicitate și de ce-am inhalat noi pe-acolo, nu-mi dau seama dacă strălucesc în întuneric încă, dar a fost unul dintre cele mai grele filme pe care le-am făcut vreodată, culminând cu faptul că beam apă cu un pai – cu asta începe filmul, un pai din ăla de armată, care filtrează apa. Am băut apă cu paiul dintr-o baltă în care erau viermi, niște viermișori roșii, care dănțuiau.

Dar n-ai avut și tu o dublură care să-ți bea apa cu viermi? Și a filtrat bine paiul ăla?
Cred că da, din moment ce nu mi-au ieșit fluturi, pe urmă, pe urechi.

Deocamdată.
Doamne ferește! Eu am fobie de fluturi. Fobie!

Ce ai împotriva fluturilor?
Îi detest, vreau să moară toată specia, cu ăia de noapte în vârf!

E vreo explicație logică? Vreo madlenă, ceva?
Nu cred.

Ai fost abuzată de vreun fluture în copilărie?
„Arată pe ursuleț unde te-a atins fluturele”! S-ar putea să fie vina lui Matei Vișniec, nu știu.

Păi ce are Matei Vișniec cu fluturii?
Era un monolog; când eram eu mică mergeam la repetiții la “Teatrul descompus” și era un monolog pe care îl știam pe dinafară, pe care îl avea Maia Morgenstern, cu fluturii mâncători de carne.

Și te-a speriat pe tine treaba asta?
Îmi inspiră moarte. Să zicem că fluturii normali sunt OK, dar la fluturii de noapte am niște reacții chimice fabuloase, psihosomatice („psiho-” de la „psihopat”, în cazul ăsta), am și o coregrafie foarte interesantă.

Și tu mai veneai și pe acasă, în București, în timpul ăsta, fiind în Bulgaria – atât de aproape?

Nu, am stat numai acolo. Filmul a trecut printr-un soi de iad. La jumătatea filmărilor coproducătorul bulgar – cel care a asigurat serviciile…

Superb! Coproducătorul bulgar! Îmi place că mai există în lume un coproducător bulgar!
De n-ar mai exista!

Așa! Ce făcea coproducătorul bulgar?
Deci s-a întâmplat în felul următor: coproducătorul bulgar a luat toate finanțele de la CNC-ul italian, și le-a băgat dintr-un buzunar într-altul, echipa…

V-a țepuit, practic?
Rău. Și s-a întâmplat într-o zi din asta: eram în uzinele postapocaliptice și toată echipa, toți prietenii noștri (pentru că între timp, într-o lună jumate, ajunseserăm prieteni) au pus armele jos – gagicile de la păr au pus peria, ăia de la costume au pus hainele… Au zis: „Nu mai lucrăm!”. Noi habar nu aveam de situația respectivă; am aflat că ei n-au fost plătiți.

Voi luaserăți paralele.
Da, luasem. Până la urmă, s-a schimbat coproducătorul, filmul a ieșit și a fost bine.

Ana Ularu a salvat un pește pe care l-a crescut într-un borcan de murături

I-auzi, dom’le, netrebnicul bulgar! Ca să nu te amărăși retrospectiv, vin și te întreb dacă îți plac animalele domestice, Ana Ularu?
…cât și cele sălbatice.

Care sunt animalele tale domestice preferate?
Câini și pisici.

Câini sau pisici?
Câini și pisici, eu nu fac diferențe. Am reușit la un moment dat să salvez un pește.

Hai să te întreb altfel: Pif sau Hercule?
Amândoi.

Ia stai așa, ai salvat un pește?
Da.

Și când spui „pește” te referi la o creatură dintr-un acvariu, nu la un băiat din Rahova.
La un peștiuț pe care l-a adus mama pentru a-l găti și care încă mai mișca, moment în care am făcut o criză…

Era un peștoi, nu era un peștiuț.
Un peștoi, da.

Un șalău, ceva. Sau un păstrăv.
Nu era șalău, nu mai țin minte – cred că era un crap. Și am reușit să-l salvez și l-am crescut într-un borcan din ăla de murături, până a ajuns uriaș și a murit de moarte bună, peștească.foto-afrim

Foto: Radu Afrim

Ana Ularu și casa bunicilor unde găinile mureau de bătrânețe

Cam cât trăiește un astfel de pește? Care îi e speranța de viață?
Nu știu, ăsta a trăit câteva săptămâni. L-am botezat Minnie. La noi toate găinile mureau de bătrânețe.

Să înțeleg că n-ați fost mari consumatori de carne.
Eu am copilărit în Drumul Sării, într-o casă; bunicul meu, care a fost arhitect, a reușit să o salveze.

Să îi dea Dumnezeu sănătate! Din partea mamei, să înțeleg.
Din partea mamei; și a reușit să salveze de la demolări două case.

Și aveai găini nemuritoare în curte.
Cât am crescut eu, bunicii aveau găini care au murit de bătrânețe, toate – generații de găini am avut – am mâncat numai ouă producție proprie a găinilor din curte.

Și, ca atare, mâncai doar ouăle, nu și găina însăși.
Nu și găina însăși. Aveam grădină – încă mai e grădina, dar nu mai e cine să aibă grijă de ea – cu roșii, cireși… Era o junglă – grădina aia nu era organizată, creșteau chestii aiurea.

Acum mănânci sănătos sau ceva?
Pe bune? Tu mă întrebi chestia asta între ciocolata mea caldă și prăjitura pe care tocmai ai văzut că am devorat-o?

Deci, nu.
Deloc. Și ce prăjituri fac eu! Mă laud cu nesimțire cu prăjiturile pe care le fac, chiar am un talent uriaș la chestia asta!

Dar sănătoasă ești?
Deocamdată sunt OK. N-am probleme cu colesterolul.

Te-ai verificat?
Îmi fac analize, nefiind ipohondră.

Și dacă n-ai fi OK, ce ai face? Te-ai trata? Crezi în medicină?
Da, eu cred foarte mult în medicină și în știință, în general.

Nu ești pe plante și pe astea.
Ba da, sunt și pe plante.

Bei ceaiuri? „Ciuboțica-cucului”?
Nu! Ceaiul nu! Mă plictisește ceaiul îngrozitor! Mă plictisește, mi se pare anost.

Până se face, până…
Totul mă enervează la ceai! Mă plictisește și ideea de ceai!

Nu-ți plac ceainăriile, ceainicele.
Nu-mi plac, Doamne-Dumnezeule! Și era o obsesie acum câțiva ani, cu toate fetele sensibile care mergeau la ceaiuri cu bucăți de trandafiri și cu… Du-te, fată, acasă! Doamne, ce mă plictisește chestia asta!

Ana Ularu are o obsesie cu Frank Sinatra. Și o alta cu filmele vechi

Cu toate acestea, ne aflăm într-o ceainărie unde răsună colinde americane. Nu te deprimă îngrozitor colindele astea?
Astea-s mai OK decât Hrușcă. Oricum, eu am o obsesie cu Frank Sinatra, îmi place de mor Frank Sinatra! Mă binedispune, dar în același timp mă face să mă gândesc la o epocă pe care eu n-am trăit-o. E o chestie de simplitate – îmi plac filmele cu el, musical-urile și filmele cu Fred Astaire! Mi se pare că nimic n-o să fie la fel de frumos vreodată ca filmele alea.

Acum e cu efecte speciale, cu toate 3D-urile și cu…
Nu se mai fac filme ca atunci. Filmele simple de tot – ”Singing in the Rain”…

Nu mai există.
Să te uiți așa, ca proasta, la filme de groază, la Dario Argento, și să spui: „Uite, mă, cum se omoară ei, cât de drăguț! Cum e sângele ăla ca oja!”. Nu știu, mi se părea frumos înainte, când lumea era simplă.

Cred că activitatea dumitale cea mai consistentă este, totuși, privitul către filme.
Privitul către filme și cititul.

Mallarmé, domnișoară?
Mallarmé… n-am mai citit de mult un Mallarmé!

Rimbaud?
Și Rimbaud, dar Rimbaud e o chestie mai din tinerețe.

Baudelaire, poate, de ce nu?
Baudelaire era de clasa a VII-a.

Ți-au plăcut poeziile încă din fragedă pruncie?
Da, foarte mult.

Marii clasici francezi? Romanticii sau simboliștii?
Simboliștii, mai degrabă. Mie îmi place poezia foarte mult. Ce-mi place mie foarte mult?  Ezra Pound. Îl ador pe Ezra Pound.

Walt Whitman, nu prea?
Whitman nu-mi place atât de mult. E atât de „Marele poet american!”, nu mă omor. Rimbaud îmi plăcea foarte mult, Yeats îmi plăcea…

Ana Ularu are clasicii literaturii la bază

Și dintre prozatori?
Sábato; mi-a plăcut foarte mult Sábato! Din Abaddon exterminatorul nu mai țin minte decât starea pe care mi-a dat-o cartea.

E foarte bună.
Știu că n-am plâns și n-am făcut atât de urât la o carte…

Spune chestii adevărate domnul Sabato.
Joyce îmi mai place, Conrad îmi place, Hitchens am citit foarte mult în ultimii ani, cam tot, Zola…

Zola!…
Da! Eu când mă relaxam, citeam Zola!

Cred că puțină lume ar mai răspunde Zola, în ziua de azi!
De ce?

E secolul XXI, mi se pare că sărmanul Zola nu mai are public.
Ba da, de ce? La Paradisul Femeilor, Nana erau foarte frumoase! Am avut o perioadă în care am citit – ce mai era de la Zola, care mi-a plăcut mie foarte mult? – Fécondité, care era foarte frumos!

Germinal.
Da, cred că Germinal era în traducere, eu l-am citit în franceză. Kafka îmi plăcea foarte mult în tinerețe…

Vorbești deja despre tinerețe!
Ce să mai facem? Bohumil Hrabal îmi place foarte mult.

Dar când ai dumneata timp – între blockbustere, filme de artă și teatru românesc – să te mai arunci în brațele Cassandrice ale lecturii?
Știi cât de mult se stă la filmări? Enorm! Dar și la repetiții, la un moment dat; eu astă-iarnă citeam Calvino; stăteam și citeam Calvino la repetiții!

Ești privită cu ochi critici de către colegii tăi din teatre, mai puțin cititori?
Nu, deloc. Tournier îmi plăcea foarte mult. Mamă-mamă, cât mi-a plăcut Tournier la vremea lui!

Ai o imagine de om așa, mai snob?„Uite-o și pe asta, citește cărți!”, Go away, you fat Jesus!”?
Nu. Nu cred. Nu știu. Nu mă interesează prea tare.

Tinerii actori mai citesc și ei, la rândul lor?
Habar n-am ce fac tinerii actori în timpul liber.

Când ești tu la repetiții. Ești mai degrabă o excepție?
Nu, prietenii mei citesc foarte mult!

Prietenii tăi…
Păi eu repet cu prietenii mei!

Ai și prieteni non-actori în viață?
Am, cum să nu am?!

Ai un contabil? Ai și tu un prieten contabil?
N-am un prieten contabil!

Un inginer?
N-am!

Agricultor?
Nici. Nici speolog n-am.

Farmacist?
Nu, n-am.

Și nu crezi că asta e ceva rău?
Ba da.

Să vezi și tu viața din punctul de vedere al unui inginer.
Cred că e rău, dar – în același timp – ce să fac? La asta ne-a adus lumea! Dar prietenii mei actori sunt foarte interesanți. Letiția Vlădescu, care tot citește la Jung, e foarte interesantă. O ador pe Letiția, repet acum cu ea, pentru un spectacol care se va juca la Comedie. Un text scris de Radu Iacoban.

Despre?
Se cheamă „Emancipare” și este despre patru puști care fug de acasă după simularea de la bac și e, în același timp, amintirea lor și părerea lor din prezent, pentru că s-a întâmplat ceva în excursia aia a lor.

Dar o să se joace în curând, e bătută în cuie?
Cred că pe 20 ianuarie scoatem… S-ar putea să joace Ioana Anton, care joacă la dublu cu mine, pentru că eu s-ar putea să fiu plecată. Dar acum ea repetă mai mult la Odeon și sunt eu mai mult pe aici. Suntem eu, Letiția Vlădescu, Conrad Mericoffer și Anghel Damian.

Îi cunosc pe acești tineri.
Îi cunoști ca pe niște cai breji!

I-am luat la mână. Mai zi-mi din filele de lectură ale domnișoarei Ularu.
Dostoievski am citit iarăși, în tinerețe – tot, pornind cu Amintiri din casa morților, culmea! Și preferatul meu e Demonii, ceea ce e iarăși bizar. Lumea, în general, zice Idiotul sau zice Crimă și pedeapsă. Foarte puțină lume vorbește despre Demonii. Probabil, cei mai mulți zic totuși Frații Karamazov.

Ana Ularu și perioada punk a tinereții

Ai avut niște ani de liceu reușiți? Au format o perioadă frumoasă?
Da, perioada de liceu a fost foarte frumoasă.

Nu erați numai fete, unde ați studiat dumneavoastră, la Liceul Cervantes?
Ba da, eram douășcinci de fete și trei băieți.

Erau niște băieți liniștiți, la locul lor?
Nu, deloc. Ăia erau punkeri majori, toți. Și era unul dintre ei care era foarte deștept; și era skater. Doamne, ce mișto era colegul ăsta al meu! El era skater, venea constant bușit, cu capul spart, cu nasul rupt, și omul era fiu de profesor de istorie. Și ce citea el în timpul liber, și ce muzică asculta! Noi ne-am descoperit târziu unul pe altul (mie plăcându-mi un teribilist jumătate din liceu) și undeva spre finalul liceului am descoperit că citeam aceleași cărți, că ne interesau aceleași lucruri și vorbeam pe mail. Și aveam niște discuții foarte mișto; m-a invitat la teatru…

Și ce mai face în ziua de azi?
Nu știu, nu l-am mai văzut de foarte multă vreme.

Fiindcă ne apropiem de sfârșitul timpului ce ni s-a dat pentru această întâlnire, aș vrea să te întreb, dragă Ana, ce învățături ai tras din această frumoasă experiență de actriță de rang internațional? Cu ce te întorci tu acasă, dincolo de bani pe card și amintiri de neuitat, cu Tom Hanks, căruia ai povestit că i-ai dăruit o mașină de scris, de ziua lui…

Da, e foarte drăguț Tom Hanks. Eram la filmări, în Budapesta, și i-am luat mașina asta de scris. S-a bucurat foarte mult, era ca un copil. E colecționar. Cu ce mă întorc? Cu tot felul de învățături, de la tot felul de chestii, dar astea nu servesc publicului larg.

Dar ție îți servesc?
Păi mie-mi servesc.

Te-ai mai deșteptat în ultimii trei ani? Sau cum?
Tot timpul mă deștept! Da, și în ultima săptămână m-am deșteptat foarte tare!

Te verticalizezi în deșteptăciune.
E destul de greu de explicat și destul de greu cuantificabil, adică nu am stat niciodată să-mi fac o sumă de lucruri pe care le-am învățat. Îmi dau seama, de exemplu, că am început să fac mult mai bine „Seciuanul” (n.r. – spectacolul „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban, montat la Teatrul Bulandra). La fel, și „Carousel” (n.r. – spectacol tot în regia lui Andrei Șerban).

Ana Ularu îi este recunoscătoare feței ei de buldog

Ai fost și dumneata premiată în cariera dumitale?
Da.

Ce premii ai primit? Cu ce te-au laureat?
Am luat tot felul, nu știu. Am luat cu „Periferic” tot felul… Pentru „Cea mai bună actriță”. La Festivalul de la Salonic, parcă….

Când ai primit dumneata scenariul ăsta al „Perifericului” te gândeai vreo clipă că o să ajungi așa de premiată?
Nu m-am gândit nicio clipă că o să mă ajute atât de tare. Am făcut un film care-mi plăcea, la momentul respectiv. Am dat o probă – am fost penultima care a dat proba aia, după ce a dat toată actorimea română, de toate vârstele.

Pe cine ai bătut atunci? Sau nu știți asta?
Toată lumea a dat probă la „Periferic”, toată lumea!

De ce a fost așa de multă lume care a dat proba?
Nu știu, pentru că nu-și găseau un loc.

Se făceau filme puține atunci?
Nu, era un rol feminin…

Mare?
Da, foarte mare. Și a dat foarte multă lume probă. Cineva mă mai propusese lui Bogdan și a zis: „Nu, e prea mică”, și după aia am venit eu cu fața mea de buldog și am luat rolul, și bine a fost!

Te-a ajutat fața dumitale să accezi la Hollywood?
Nu știu, probabil că la ceva mă ajută, că na! Și faptul că o contrazic constant!

Ești mulțumită de fața dumitale? Ce față ți-ar fi plăcut?
Nu stau să mă gândesc foarte mult la fața mea.

Ana Ularu ar fi dorit să fie lup, dacă nu era om

Dacă ai fi fost un animal, ce animal ți-ar fi plăcut să fii?
Lup!

Singuratic.
De stepă! Da, îmi plac lupii.Și șerpii îmi plac foarte mult.

Șerpii.
Da.

Ai șerpi pe acasă?
Nu mai am nimic, nu mai am niciun animal!

Dar ce animale ai avut? Fă-ne, te rog, un scurt istoric al animalelor de companie!
Uf! În primul rând, cei douăj de câini cu care am crescut.

Din cartier?
Nu din cartier! Erau la mine în grădină!

OK…
Dintre care, la un moment dat, au rămas trei, după ce ni-i omorau vecinii, cu otravă și de-astea, ca să vină să ne fure dude și gutui și ce mai aveam noi pe acolo; după care au rămas trei câini. La mine toate animalele aveau niște nume imbecile pe care, cumva, ajungea să le pună bunica mea, care se ocupa de ele – mai mult sau mai puțin. Și erau trei căței, pe nume Negruțu, Galbena și Timorata – Timorata m-a și mușcat o dată…

Deși timorată…
Deși timorată, Timorata m-a mușcat. Am avut pe urmă câinele pe care mi l-a descoperit Ilinca Manolache în ziua în care am împlinit zece ani și mi l-a băgat pe gât, respectiv eu am zis: „Vai, uite ce cățel drăguț!”, și l-am luat acasă. Numele său era Buffy. Am avut un lup superb, pe nume Sadam…

Avea mustață?
Nu, dar avea o față… Și aveam doi lupi la un moment dat, Sadam și Carlos (de la Carlos Șacalul). Sadam, săracul, a murit de cancer – oribil, oribil! Mama nu mai vrea să avem animale, pentru că recent ne-a murit ultimul câine, pe care îl aveam de șaișpe ani și era superb, pe numele lui Cuțulică… Am avut – și încă îl mai am, dar a rămas la fostul meu prieten, un buldog francez pe nume DD.

DD?
Da, de la Dark Devil. Am mai avut o târlă de pisici; nu a existat moment în care – în casa în care am crescut – să nu existe cel puțin o pisică, dacă nu cinci; acum mai e doar una.

Cum se numește această unică…?
Pisica.

E ca o concluzie.
Da! Ce-am mai avut? Am avut un iepure la un moment dat, uriaș!

Un iepure gigant.
Da, un iepure de câmp. Serios, era uriaș! Era portocaliu.

Stătea în casă?
Nu stătea în casă, stătea într-o căsuță a lui specială, și îl chema Woody.

Cum?
Woody, de la Woody Allen. Multe animale am mai avut, și acum nu mai am nimic…

Ai putea să ajungi o actriță nebună și bătrână, înconjurată de pisici?
Oricum spre aia mă îndrept! Dar îmi doresc să am un animal, e foarte ciudat să n-am un animal pentru mine! Să n-am o chestie de care să mă enervez că îmi ocupă timpul, știi?

Ce notă ți-ai da pentru prestația din acest interviu de presă scrisă?
Eu mi-aș da 10!

Ți-ai da nota 10, pentru cum ai evoluat în după-amiaza asta? Îndeobște ești îngăduitoare cu tine?
Nu, deloc!

N-ai fi vrut să fii gimnastă sau ceva?
Ce mi-ar fi plăcut să fiu balerină! Am o invidie și o fascinație față de balerine!

Și ce te-a împiedicat să devii balerină?
Lipsa de talent, dracu’ știe!

Ai încercat?
Am făcut balet vreo patru ani!

Pe unde ai baletat?
La școala doamnei Nina-Balerina.

Doamna Nina – cum?
Simian.

Mai trăiește doamna Nina?
Nu mai trăiește. Făceam cu Ilinca acolo. Acolo a venit, prima oară, și decizia de a mă tunde spre zero, pentru că n-aveam niciodată nimic de prins părul și tot timpul eram cu părul pe ochi.

Ai avut păduchi?
Am avut și păduchi, în clasa I.

Și cum te-ai vindecat?
Vai, ce rușine mi-a fost!

De ce? De la cine i-ai luat?
Din clasă, eram o clasă de copii, îți dai seama! Mai lipsea câte unul, mai răcea câte unul, că se plimbau de la unul la altul. Copiii-s niște focare de infecție – adorabili, dar asta sunt! Când făceam pregătire pentru un film, în Praga, mi-au adus zece bebeluși – cinci perechi de gemeni, că trebuiau să fie câte doi bebeluși – să stau cu ei, să mă obișnuiesc cu bebelușii. Până la urmă n-a mai jucat niciunul dintre ăia, că erau prea mari, și copilul care a jucat era genial: îi puneam Mahler și dansa! Cred că mai am filmulețele în care dansează pe Mahler. Și, după două ore de stat cu cei zece bebeluși, m-am îmbolnăvit!

Zece bebeluși.
Zece bebeluși cehi. Cinci perechi de gemeni. Erau toți în același timp în camera aia cu părinții; mamă-tată cu gemenii. Răceală mai nasoală ca aia n-am avut niciodată!

Ai luat de la bebelușii cehi.
Da, pentru că, o spun cu tristețe, bebelușii sunt și niște focare de infecție.

CITAT: “Și preferatul meu e Demonii, ceea ce e iarăși bizar. Lumea, în general, zice Idiotul sau zice Crimă și pedeapsă. Foarte puțină lume vorbește despre Demonii. Probabil, cei mai mulți zic totuși Frații Karamazov.” Ana Ularu, actriță