Cezar Paul-Bădescu, scriitor: “Literatura chiar poate să-ți salveze viața”

Scris de Andrei Craciun 03-07-2017 1,975

Cezar Paul-Bădescu (49 de ani). Publicist (s-a remarcat la Dilema veche și Adevărul). Scriitor (a publicat două romane – Tinerețile lui Daniel Abagiu, în 2004, și Luminița, mon amour, în 2006 , ambele la editura Polirom, dar și o carte de publicistică – Umbre pe ecranul tranziției, Humanitas, 2013). Și, mai nou, scenarist.

FOTO: Cato Lein

După “Luminița, mon amour”, romanul lui Cezar Paul-Bădescu, regizorul Călin Peter Netzer a făcut filmul “Ana, mon amour” (cu Diana Cavallioti în rolul principal -), film care a fost bine primit, în iarnă, la Festivalul de la Berlin.

Cezar a prezentat până la începutul anului o emisiune culturală la TVR 2 – “Cartea cea de toate zilele”.  La care conducerea televiziunii a renunțat deși făcea o audiență peste media postului.

De-atunci, Cezar stă acasă și se îngrijește de fiica sa de patru ani. Și, desigur, scrie. Interviul acesta vă spune povestea din spatele poveștii din “Luminița, mon amour”. În ea apar o bursă la Berlin și un canibal.

Cezar Paul-Bădescu este tradus și publicat în bulgară și italiană. E tradus și în spaniolă, și urmează să fie publicat și în Spania. Nu mai vrea să se întoarcă în presă. 

Cezar Paul-Bădescu și Călin Peter Netzer

Cezar, am văzut că ți s-a re-editat în acest an o carte : Luminița, mon amour. Carte care a stat la baza filmului Ana, mon amour. Film de succes național și internațional, apreciat pe la Berlin și nu numai.
Nu e chiar Fifty Shades of Grey, așa că nu e un mare succes. E un succes românesc.

Cum e cu cartea asta? Ți-ai recitit-o?
M-am mai uitat pe ea, am fost acum o săptămână la un festival de la Arad – Discuția secretă. Ei m-au invitat să vin cu niște fragmente de carte și să vedem cum au fost transpuse în film.

Studiu comparativ.
Și sunt foarte puține fragmente propriu-zis preluate din carte care pot fi recunoscute în film. Am găsit vreo două și le-am citit.

Dar cartea – cap-coadă – n-ai mai citit-o.
Nu, pentru că după ce stai și pritocești o chestie, nu-ți mai vine să… Ce să faci : să te admiri în oglindă – vai, cât de frumos sunt?

Să-ți faci autocritica.
Autocritica mi-am făcut-o atunci când am publicat-o, în 2006.

Cezar Paul-Bădescu s-a trezit că primește o bursă în Germania

Când ai scris-o?
2005-2006. Am avut o bursă de un an în Germania. O bursă pentru care nici măcar n-am aplicat. M-am trezit cu ea.

Cine ți-a dat-o?
M-am trezit cu un e-mail care spunea: domnule, ai fost selectat. Facem o chestie în care artiștii din lumea întreagă să creeze un an fără grija zilei de mâine. Nici n-am băgat-o în seamă. Am zis că e o escrocherie de tipul Scrisoarea nigeriană. După aia am văzut că e o treabă serioasă…

Când ?
Când mi-au trimis invitația în scris, acasă. Am văzut că e real, i-am sunat și le-am spus că vreau, dar că nu știu nici măcar germana. Vorbeam în engleză, ei au zis că e OK dacă știu engleză. După aia am aflat că mă recomandase Ernest Wichner. Un traducător și poet din grupul Hertei Muller, un bănățean stabilit prin anii `70 în Germania. El este directorul LiteraturHausBerlin, o instituție de cultură care se ocupă cu literatura. Ministerul Culturii Bavarez are un stabiliment într-un oraș din Bavaria unde oferă burse de creație. Invită în fiecare an câte o țară. Și atunci a fost rândul României. Și-au întrebat și pe el pe cine recomandă și domnul Wichner m-a recomandat pe mine. Și pe Caius Dobrescu.

De unde până unde dumneata?
Ajunsese la el cartea Tinerețile lui Daniel Abagiu. Îi plăcuse, o citise recent, și… Bursa asta e foarte mișto că sunt invitați patru scriitori, patru muzicieni și patru artiști plastici. Doi sunt străini, din țara invitată, doi nemți. M-am tot gândit: care e afacerea lor, a nemților? Că eu am scris o chestie în română, și nu m-ar fi verificat nimeni nici dacă nu scriam nimic…

Și care e?
Concluzia la care am ajuns e că o făceau tot pentru artiștii lor. Ca ei să aibă legături cu străinii, să-și creeze contacte, să-și lărgească orizontul. Stăteam foarte bine, într-un palazzo de secol XVII, cu o grădină barocă în față. Casă, masă și bani. O perioadă frumoasă. La început nu-ți vine să crezi cum ai ajuns acolo, apoi te obișnuiești – omul se obișnuiește cu orice bine de pe lumea asta și devine rutină.

Cezar Paul-Bădescu și cazul canibalului neamț

Știai ce vrei să scrii?
Venisem de acasă cu o idee. Tocmai atunci, în perioada aia, era un scandal în presa germană: cu un canibal. Cazul canibalului. Am ajuns acolo, l-am documentat o lună-două, am vorbit cu vecinii canibalului, cu avocatul lui. El nu m-a primit, o să-ți povestesc.

Ce făcuse?
El mânca oameni care se ofereau. A dat anunț pe internet: mănânc oameni. Pe niște forumuri. Și a avut mai multe oferte. Peste zece inși care și-au exprimat dorința de a fi mâncați. Și a dat un casting. S-a uitat la ei, unul era prea bătrân, altul era prea gras, s-a oprit la unul, un inginer IT. L-a ales pe ăsta, l-a trimis acasă și i-a zis că îl mănâncă peste două săptămâni. În astea două săptămâni, victima se ruga de el: sper să nu te răzgândești, vreau să fiu mâncat. Am făcut rost de schimbul de mail-uri între ei. Sunt și detalii destul de scabroase pe care nu știu dacă le suportă hârtia internetului. Primul lucru: i-a tăiat organul sexual și au mâncat amândoi. I-a pus o clemă să nu piardă sânge,  l-a drogat, apoi l-a pus în cadă, a dat drumul la apă caldă, i-a scos clema și așa a murit ăla. Apoi l-a tranșat, l-a pus într-un frigider de pizza și l-a ținut acolo și a mâncat un an de zile din el. L-au prins după un an când i s-a terminat carnea și a dat anunț iar. Ideea e că e o poveste foarte ofertantă și pe care eu mă gândeam să o fac în genul lui Truman Capote când a scris In Cold Blood. Un roman non-fiction. Nu l-au putut condamna nici pentru crimă, că ăla se oferise să fie omorât, nici pentru canibalism, fiindcă legea germană nu prevede o pedeapsă pentru canibalism. L-au condamnat că a păstrat carnea de mort în condiții improprii. Că mortul se ține la morgă.

Și de ce ai renunțat? Că dacă făceați film după povestea asta luați Ursul de Aur!
Era o poveste exterioară, care pe mine nu m-a atras prea tare. O am documentată în continuare, pot oricând să o fac.

Te-au întrebat nemții ce o să scrii ?
Da, și eu le-am zis că voi scrie povestea asta, dar nu era nici obligație. Puteam să fac fix ce vreau, fiindcă bursa nu era legată de acest angajament. Și de-aia mă gândisem, nu că mor eu de dragul canibalilor. Mi s-a părut și destul de greu să explorezi lumea asta – nu neapărat a canibalului, cât a celuilalt, care s-a lăsat mâncat. Canibali s-au mai făcut. În schimb victima voluntară… e greu să înțelegi cum de un om vrea așa ceva.

Câți ani de pușcărie i-au dat ?
Nu i-au dat pe viață. I-au dat douăzeci-și.

Era tânăr canibalul, cum era?
Avea în jur de 40. Celălalt – 30-și-un-pic. Voiam să vorbesc și cu el, că na. Prin avocat. El a transmis avocatului că e de acord să vorbească, dacă îi dau un million de euro. Că el vrea să vândă povestea Hollywood-ului, că de-aia cere sume de genul ăsta.

Cezar Paul-Bădescu și ce a vrut să spună autorul în “Luminița, mon amour”

Și atunci te-ai întors în ograda românească.
Și atunci m-am întors în ograda românească și am scris o carte despre o relație de cuplu în care există un ingredient special, și anume o afecțiune nervoasă a unuia dintre cei doi. Și ingredientul ăsta nu face ca relația să fie altfel, relația e obișnuită, are aceleași raporturi, dar ingredientul joacă rol de catalizator. Așa cum ne amintim de la chimie, de la școală, catalizatorul grăbea reacțiile și le făcea se întâmple mai repede și mai violent. Cam așa joacă rolul și afecțiunea nervoasă într-o relație amoroasă între doi oameni. Face raporturile dintre cei doi să fie mult mai evidente, de aceea e profitabil și literar să vorbești despre așa ceva. Lucrurile sunt contagioase, și nu prin strănut, ca în cazul guturaiului, ci prin cale afectivă. În momentul în care ești legat afectiv, ai toate șansele să preiei și tu virusul ăsta al afecțiunii nervoase. Cuplul ăsta are o problemă, cum se descurcă el în lume?, m-am întrebat. Ce soluții le oferă lumea în care trăim celor doi. Și ei au un parcurs – încearcă tot felul de chestii, ei fiind studenți din provincie în București nu au relații, nu știu unde să meargă. Cineva îi îndrumă către una care era cu practici zen, altcineva către una care făcea terapie prin hipnoză, și merg și bifează tot felul de experiențe din astea, care sunt văzute ca soluții salvatoare. Bineînțeles că ajung și la Biserică.

Se gândesc la o pedeapsă divină, că li se întâmplă pentru că trăiesc în păcat?
Da, asta e ideea, și încearcă și cu Biserica… Încearcă și psihoterapia propriu-zisă. Toate lucrurile astea sunt vândute ca rețete de fericire în lumea în care trăim. Fă asta și vei obține succesul în viață sau fericirea sau mântuirea. Toate sunt rețete din zona asta. Ei le încearcă și toate astea se dovedesc mai mult sau mai puțin ridicole. Cartea asta demontează: soluțiile de fericire la problemele tale, nu neapărat nervoase, la problemele tale personale. Tu ai probleme și cauți soluții, lumea ți le vinde ca pe rețete miraculoase și de fapt sunt niște escrocherii. Ca să nu mai vorbesc și că m-a interesat cum e percepută afecțiunea nervoasă în lumea în care trăim.

Și cum e?
E percepută ca o afecțiune rușinoasă. Despre altă boală vorbești liber. Chiar dacă ai o afecțiune simplă – ți-e frică să mergi cu liftul, ți-e frică să stai în piața publică, ai agorafobie, de exemplu – îți e frică și să vorbești despre asta. Pentru că acești oameni sunt stigmatizați. Și atunci, afecțiunile nervoase devin o formă de invaliditate pentru oamenii care sunt confruntați cu așa ceva. Și vorbesc de chestiile soft, nu intrăm la locurile foarte grave – de tipul bipolar, paranoia, schizofrenie… E o formă de invaliditate pe care societatea nu ți-o recunoaște. Personajul cărții, Luminița, nu putea să meargă pe strada din cauza atacurilor de panică și a fobiilor. Avea o formă de invaliditate și nimeni nu-ți dă o patalama la mână pentru invaliditatea asta. Domnule, nu pot să vin la serviciu, fiindcă nu pot să merg pe stradă… Pleacă, mă, de aici! Și problema asta o pune cartea mea.

Cezar Paul-Bădescu și filmul “Ana, mon amour”

Cu Netzer cum a fost ?
Ne-am întâlnit în ianuarie, prin 2014. M-a căutat, făcuse rost de numărul meu, am ieșit la o cafea. Mi-a zis că a citit cartea mea, că i-a plăcut și că vrea să facă film după ea. Următorul lucru pe care mi l-a spus a fost: Eu sunt Luminița. Și eu am zis : cum adică? Mi-a explicat că el s-a identificat cu personajul feminin și atunci nu mi-am dat seama, dar când am lucrat cu el la scenariu am văzut de fapt ce înseamnă asta : că el, fiind Luminița, a găsit o oportunitate să își spună povestea proprie. Cartea e un fel de pretext, un punct de plecare, pentru ca el să-și spună povestea lui. A pornit prin a se identifica cu personajul feminin, apoi s-a identificat și cu personajul masculin, a pus și în cârca personajului ăsta povești de-ale lui. De-aia sunt puține scene din carte care se regăsesc și în film. Se regăsește povestea generală a unui cuplu în care ea are probleme nervoase. A trebuit să scriem povești noi, în momentul în care am scris scenariul. Într-o primă fază am fost eu cu el, mergeam la el acasă zilnic, stăteam până la zece noaptea. În lumea asta a filmului se vorbește de drafturi. Un prim draft al scenariului l-am scris noi, apoi am făcut un al doilea draft, cu care am aplicat la CNC și am obținut cea mai mare finanțare din acel an. Apoi la ultimul draft a lucrat cu altcineva.

Cu cine?
O tipă, Iulia Lumânare, care este actriță. S-au înțeles foarte bine pentru că amândoi absolutizează psihanaliza, cred că este cheia care deschide toate ușile de pe lumea asta. De altfel, Netzer însuși se închină la psihanaliză. Eu personal nu mă închin la psihanaliză. Cred că există în primul rând psihanalize. Nu doar aia freudiană, există și jungiană, și adleriană, și tot felul. El o absolutizează pe cea freudiană. Și mai ales cred că există lucruri pe care psihanaliza nu le poate explica. Determinismul ăsta foarte mecanic al psihanalizei nu prea funcționează. Din punctul meu de vedere. A găsit-o pe Iulia Lumânare și au refăcut scenariul în direcția asta – al absolutizării psihanalizei.

Cezar Paul-Bădescu poate fi găsit în librăriile din Italia și Bulgaria

În câte limbi ești tradus, Cezar ?
În primul rând în italiană. A fost tradusă cartea Tinerețile lui Daniel Abagiu. S-ar putea să fie tradusă și Luminița, mon amour. Știu că o traducătoare face demersuri în acest sens.

Care e procedura ?
Traducătorul propune cartea unor edituri din țara respectivă, și ăia zic. În momentul în care editura spune că e OK, traducătorul se apucă de treabă. Merge cu un fragment tradus și cu un sinopsis, și editura zice da sau nu. Și în bulgară mai sunt tradus. Ambele cărți. Într-un singur volum. M-a mai tradus un tip în spaniolă. Tot Tinerețile lui Daniel Abagiu. Dar nu a găsit editură încă. El a stat mult timp în România, a lucrat la Institutul Cervantes, și știa româna. A luat cartea din librărie, i-a plăcut și a tradus-o.

Ce cărți mai ai în afară de Tinerețile… și Luminița…?
Mai am un volum de publicistică – Umbre pe ecranul tranziției.

Cu texte din Dilema. Nu mai scrii la Dilema?
Nu, munca de la Adevărul (n.r. – unde Cezar Paul-Bădescu a fost mulți ani șeful secției de cultură de la ziarul Adevărul) m-a făcut să renunț. Nu mai aveam timp de nimic altceva.

Dar acum nu mai muncești la Adevărul.
Dar nici nu mă mai pot întoarce.

Cezar Paul-Bădescu și o scurtă privire către viitor

Câți ani ai acum, Cezar ?
49. Nu mai sunt viitorul României, sunt trecutul României (râde).

Și cum vezi tu de la această etate viitorul țării noastre?
Personal, sunt mult mai bine acum decât la douăzeci de ani. Nu eram sigur atunci pe mine, nu eram stăpân pe picioarele mele, nu eram împăcat cu mine. De fapt, de asta scriu, că nu scriu nici pentru glorie, nici pentru bani. Ce bani?! – că știi și tu că nu se câștigă nimic din literatură în România. Scriu pentru mine, să mă împac eu cu mine. Literatura chiar poate să-ți salveze viața, să-ți dea o liniște, un echilibru, un rost – asta este. Și de asta nu mi s-a potrivit nici povestea canibalului, că nu era a mea. Era o chestie exterioară pe care am scos-o din joben ca să găsesc un subiect care să se potrivească locului acela. Mi-era atât de exterioară că…

Ce ți-ai luat din banii câștigați din literatură?
Ce să-mi iau? Covrigi și semințe (râde).

Acum, ce faci? Scrii ? Te ocupi de viață?
Mă ocup de fetița mea. Am o fată de patru ani. Și un băiat de douăzeci de ani – care de acum se crește singur. Fetița are nevoie de mine și profit de faptul că sunt fără job și am mult timp să stau cu ea. Nu am nevoie nici de bonă. Mă bucur de copilăria ei. Bine, m-am bucurat și de băiat. L-am crescut și pe el până la vreo șase ani, după care m-am despărțit de mama lui, în fine. Dar m-am implicat și la el. Din moment ce literatura pentru mine e o formă de a fi împăcat cu mine nu e o chestie care să mă preseze. Domnule, trebuie să dai carte… Vorbeam cu scriitori care îmi spuneau că la maxim doi ani trebuie să dai o carte, că altfel te uită publicul. Nu mă interesează. Nu pentru asta scriu – ca să nu mă uite lumea. Nu vreau să fiu sub lumina reflectoarelor. Deși lumina reflectoarelor încălzește, pe mine ea nu mă încălzește. Dacă în cazul de față fata mea îmi oferă împăcarea cu mine însumi, eu mă declar mulțumit. E adevărat că mai scriu. Dar mai puțin. Ocupându-te de copil nu prea ai timp. Dar nu sufăr că n-am timp să scriu, pentru că am timp pentru altceva la fel de important.

Dar societatea noastră?
Vezi și tu ce se întâmplă. Se întâmplă lucruri deprimante în țara asta, câteodată. Am ieșit de exemplu în Piața Victoriei, în februarie. Am fost acolo, am degerat de frig. Ai mei, care trăiesc în Pitești, părinții mei, nu mă înțelegeau. Credeau că ăia din Piață sunt plătiți de Soros, înghițiseră toate balivernele. Asta s-a întâmplat cu ei inclusiv cu Piața Unviersității, în 1990. Credeau că acolo sunt drogați, plătiți cu dolari. Și eu le spuneam: Sunt fiul vostru, îi credeți pe ăia, și nu mă credeți pe mine? Marea concesie pe care mi-o făceau era să mă considere pe mine prost, că mergeam pe degeaba. Și acum, după atâția ani, la fel. Nu știam eu nimic, dar Soros plătea. Carevasăzică, eu eram la fel prost.

De ce consideri dumneata că se întâmpla treaba asta ?
Aici, în povestea asta, nu se vede cum au fost faultați. Au pierdut bani la Banca Religilor, au pierdut bani la FNI. Au auzit că FNI veghează și poți să dormi liniștit, și-au pus toate economiile, ca să aibă o pensioară liniștită. Au rămas cu buza umflată. Au crezut toate gogorițele inventate de ăștia. Au pus bani la Banca Religiilor, care le-a promis dobânzi mirobolante. S-au îmbogățit alții: Vîntu, la FNI. La Banca Religiilor erau Răzvan Theodorescu, Dinu Săraru, erau în board-ul Băncii Religiilor. Toți ăștia au luat bani inclusiv de la părinții mei. Și acum, nu au pensioara liniștită pe care o visaseră.

Și cu lumea ce facem, Cezar?
Până la rezultatele alegerilor din Franța care cumva au schimbat trend-ul, credeam că ne afăm într-o perioadă ca anii `30, când înfloreau fascismele. Toată tendința asta, ilustrată de Trump, ilustrată de Brexit, de Orban în Ungaria, de Polonia… Toate acestea fac o casă bună cu intoleranța religioasă, cu xenofobia, inclusiv cu ce fac ăștia la noi, cu Coaliția pentru Familia. Sunt din același film cu mișcările din anii aceia –  legionară la noi, fasciste în restul Europei. Am zis că pe aceleași vremuri ne aflăm, cum zicea poetul. A fost împotriva acestui trend că a câștigat Macron în Franța. Dacă ar fi câștigat LePen… Foarte interesant e că toate mișcările astea, de tip naționalist zic ele, dar eu le spun cu foarte mari afinități de fascism, sunt foarte iubitoare de Putin… Cum naiba se face că toți ăștia sunt iubitori de Putin?

Acum, parcă ar fi mai bine. O gură de aer proaspăt dinspre Paris. Să tragem o concluzie. Ce e bine în țara noastră și în lume?
Dacă lucrurile escaladau, în mod sigur se pregătea terenul pentru un alt război mondial. Lucrurile o luau spre direcția aia și nu era un viitor foarte luminos pentru copiii noștri. Noi… fost-am lele cât am fost. Acum… cine mai știe? În lumea în care trăim lucrurile se schimbă atât de rapid încât nu mai ai siguranța la nimic. Te duci la Londra, te plimbi pe un pod și mori, intră unul cu un camion în tine. Sau la Paris stai la o terasă și vin ăia cu AKM-ul și te rad. Nu știi în ce măsură lucrurile nu vor degenera. Pentru că acum cinci ani nu te gândeai la o asemenea turnură. Peste cinci ani nu știi ce se va întâmpla cu lumea asta, care e tot mai nebună.

În presă te mai întorci? Mai crezi în ea?
În presă în general cred. Nu mai cred în presa din România.

În concluzie?
În concluzie, să fie bine și tot românul să prospere, cum zice Caragiale, cum zice Nenea Iancu.

Tot la Nenea ne întoarcem? A văzut Nenea, a înțeles Nenea…
Mie, personal, Nenea îmi oferă motive de optimism în tot pesimismul general. Mă gândesc la Caragiale și îmi iau puterea de a merge înainte. 

CITAT: Nu pentru asta scriu – ca să nu mă uite lumea. Nu vreau să fiu sub lumina reflectoarelor. Deși lumina reflectoarelor încălzește, pe mine ea nu mă încălzește.CEZAR PAUL-BĂDESCU, SCRIITOR

Fotografii din arhiva personală Cezar Paul-Bădescu