Poveste de succes. De la barman, la profesor universitar in Londra

Scris de Ioana Nicolescu 04-11-2014 17,808

A călătorit prin toată lumea lucrând în baruri și cluburi, din România, până în Dubai și Marea Britanie, în hoteluri de lux ca Hilton și, acum, având în spate aproape 20 de ani de experiență în domeniu, predă turism la Universitatea West London. Ilie Zubașcu este unul dintre acei români harnici și muncitori care au avut o ambiție și o forță în ei cât să poată ajunge departe în viață. Zubașcu a început să lucreze în vacanțele de vară din liceu, pe când avea doar 17 ani, și după ce a terminat liceul a plecat la muncă în Dubai. S-a întors în România, însă nu a putut sta locului mult timp și a ales calea Marii Britanii. Acolo și-a făcut adevărata carieră, a făcut studii în domeniul în care a profesat și ulterior a ajuns să îi învețe și pe alții din experiența sa.

Cum aţi ajuns să lucraţi în domeniul hotelier?

Am început să lucrez la 17 ani pe perioada vacanțelor de vară. După terminarea liceului, în 1997, am continuat să lucrez cu normă întregă în domeniul hotelier, pe malul Lacului Tei, la o terasă care nu mai există acum. În timpul iernii aveam tot felul de evenimente pe care le organizam pentru diverse companii. Țin minte că organizam servicile de catering pentru numeroasele evenimente ale Pro Tv și chiar pentru câteva dintre emisiunile lor cum ar fi Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu, unde am avut ocazia să servim personalități românești ale momentului, precum președintele Emil Constantinescu, dar și personalități internaționale cum ar fi fotomodelul Claudia Schiffer.

Ce job-uri aţi avut de-a lungul anilor în domeniu şi unde aţi lucrat?

După patru ani petrecuți în România m-am hotărât să încerc să lucrez afară. Am început să caut de lucru pe vase de croazieră din Orientul Mijlociu, America și Europa. Primul răspuns a venit din Dubai. Hisam Sidani, patronul unui lanț de restaurante, Dos Amigos,  a venit în România cu scopul de a cunoaște personal grupul de aproximativ 20 de români selectați pentru a munci în restaurantele sale, printre acești români mă aflam și eu. Impresionat de prezența carismatică și seriozitatea firmei, nu am stat pe gânduri, am acceptat imediat oferta. La fel ca în perioada petrecută în România, experiența din Dubai a fost una formatoare. Am stat un an de zile în care am lucrat ca barman în restaurantul și clubul de noapte, în incinta hotelului de cinci stele Holiday Inn bur Dubai. În 2001-2002, un local nu avea voie să vândă alcool dacă nu era în incinta unui hotel, astfel că toate localurile din Dubai unde se vindea alcool trebuiau să facă parte dintr-un hotel. De asemenea, proprietarii străini puteau să dețină numai 49% din acțiunile unei companii, unde restul de 51% erau deținute de localnici, deci era destul de complicat să îți deschizi o afacere în Dubai. În momentul în care am ajuns acolo ni s-au luat pașapoartele, din câte am înțeles așa se proceda, fapt care ne împiedica să ne întoarcem în România. Timp de șase luni de zile nu am fost plătiți și situația nu părea sa se schimbe. Hisam Sidani  a fost luat de poliția locală de două ori, dar prima dată a scăpat fiindcă s-a prefăcut că suferă de un atac de cord. Am aflat că lanțul de restaurante pentru care lucram nu avea decât un singur restaurant, restul erau imaginare. Pe scurt, Hisham proprietarul „lanțului Dos Amigos” a ajuns în închisoare, cu o datorie de 2 milioane dolari, fără casă și fără familie, fiindcă soția l-a părăsit și a plecat cu cei doi copii.
După o jumătate de an lucrurile s-au îndreptat, restaurantul a fost preluat de noi proprietari. În ceea ce privește experiența profesională, am început să învăț despre bauturile alcoolice, despre cocktail-uri și diversele elemente asociate cu munca de barman. Aici am intrat în lumea flair bartending-ului, unde barmanii erau centrul atenției într-un bar și făceau show-uri în toată regula. Lumea venea la bar să îl vada pe cutare barman făcând flair. Erau concursuri de barmani organizate cu participanți din toată lumea. M-am apucat și eu de flair și exersam cam șase ore pe zi. Am fost apreciat de noii proprietari. După un an, m-am hotărât să mă întorc acasă.

Ajuns în Romania dupa un an de Dubai, cu o oarecare experiență în arta flair-ului, am intrat în circuitul de concursuri de bar din România. Anul 2003 l-am petrecut în țară, trăind din premiile câștigate la diferitele concursuri și evenimentele unde eram invitat. Pe perioada verii, am lucrat la clubul Mondy’s în Jupiter, club cu o capacitate de 3.000 persoane pe noapte.

Cum ați plecat din nou din țară?

Spre sfârșitul verii am început iarăși să aplic la diverse companii din afara României. Primul răspuns a venit din Mare Britanie, mai precis un orașel din Țara Galilor. Inițial am plecat findcă mi s-a părut că am stagnat profesional și am vrut să mă dezvolt mai departe. Majoritatea managerilor cu care am lucrat au avut ceva experiență profesională în afara României, fapt care m-a influențat. Aspirând la un rol managerial, am crezut că cea mai potrivită cale ar fi experiența în străinătate. Ajuns în Oswestry, Țara Galilor, am avut un șoc puternic. Am venit de la un club de 3.000 de persone pe noapte la un restaurant cu o capacitate de 100 de persoane, capacitate niciodată atinsă. Aveam 20 de clienți pe zi, asta în zilele bune. Pe fodul acestei stări de șoc mi-am pierdut locul de muncă și m-am trezit în Țara Galilor la 25 de ani, fără bani, fără casă și fără prea multe perspective.

Cum v-ați descurcat atunci?

Mi-a fost jenă să sun acasă și să le cer ajutor părinților, sau poate am fost prea mândru, prea încăpățânat. În urmatoarele luni, doi prieteni români m-au ajutat cum au putut. Aceste câteva luni au fost esențiale. Eram foarte slăbit psihic și derutat, nu știam încotro să o iau.

În prima fază m-am hotărât să schimb câteva lucruri în viața mea pe care le consideram nocive. M-am hotărât să încerc să îmi găsesc un loc de muncă în Londra și să nu mă dau bătut, astfel că am aplicat pentru câteva job-uri și am primit imediat răspunsuri. Am fost la un interviu după care am fost anunțat că o să încep munca în curând. Pentru că România încă nu făcea parte din UE aveam nevoie de o viză de lucru, iar procesul de transferare al vizei la noul angajator a fost oarecum complicat și a durat mai mult decât am crezut.

În aprilie 2004, am început să lucrez la Sky Bar în Sheraton Skyline, un hotel de pe lângă aeroportul Heathrow. Aici am petrecut urmatorii patru ani. Am lucrat alături de oameni deosebiți și am învățat foarte mult pe parte managerială. Am fost angajat ca barman, dar mi s-au dat multe responsabilități și o oarecare flexibilitate în gestionarea barului. Am fost foarte impresionat de directorul hotelului, Flavio. În prima zi de muncă a venit să mă salute personal și îmi vorbea ca și cum m-ar fi cunoscut de o viață. Mi-a spus direct să mă adresez pe numele mic și să nu îl iau cu „domnul” că o sa îmi facă viața grea. Flavio își cunoștea toți agajații pe nume și își făcea timp să vorbească chiar și cu femeile de serviciu. Ulterior, am aflat că și el abia venise de două luni la Sheraton. La 39 de ani era cel mai tânăr director de hotel din rețeaua Starwood, din care face parte și brand-ul Sheraton. Flavio m-a încurajat să particip la diverse competiții de bar din Londra și sub tutela lui, Sky Bar a devenit unul din cele mai bune baruri de aeroport din lume.

Cum aţi luat decizia de a urma studii universitare în domeniu?

În septembrie 2004 m-am înscris la University of West London să studiez management hotelier – International Hotel Management. Următorii ani au fost foarte dificili, lucram cinci zile pe săptămână și trebuia să fiu la facultate cinci zile pe săptămână. Majoritatea zilelor, mă trezeam la 8 dimineața să ajung la 9 la facultate, pe la 4-5 după-amiaza terminam și la 6 seara începeam munca. De cele mai multe ori adormeam dupa ora 3 dimineața. Prima lună mi-a fost greu după care am început să mă adaptez. Dormeam în drum spre facultate sau în drum spre muncă. Am intrat într-un ritm alert și așa am ținut-o câțiva ani.

Facultatea costa 7.000 de lire pe an și nu mă calificam pentru un împrumut studențesc. A trebuit să muncesc ca să pot să îmi plătesc studiile și fiind foarte motivat, am reușit să mă evidențiez repede printre colegi. Deși la început am avut un complex de inferioritate, fiindcă nu stăpâneam bine limba engleză, pe parcurs mi-am dat seama că engleza o să o învăț dacă mă țin de treabă. În semestrul al doilea din primul an, mulți dintre colegii de grupă, englezi, veneau să îmi ceară părerea sau ajutorul. Am fost surprins și lucrul acesta mi-a dat o oarecare încredere în mine. Mulți dintre ei erau mai inteligenți și mai capabili din punct de vedere academic și totuși, am reusit să mă evidențiez prin atitudine și prin faptul că eram foarte motivat. Au început să apară și rezultatele. Luam note mari, am luat chiar și o bursa de 4.000 de lire și, mai important, am început să simt o schimbare în felul meu de a gândi.

Unul dintre modulele pe care trebuia să le fac era “Restaurant Management”. Am fost un grup de 20 de studenți și ni s-a dat pe mână un restaurant funcțional, deschis publicului. În următoarele șase luni, pe rând, am ocupat toate pozițiile acoperite de un restaurant, de la ospătar și spălător de vase, la bucătar șef și restaurant manager. Aceste șase luni au fost hotărâtoare în formarea mea managerială. Mergeam la muncă și reușeam să vorbesc aceeași limbă cu bucătarii, iar în vacanța de vară am cerut să lucrez în bucătărie ca să înțeleg și mai bine sistemul. Ritmul de lucru în bucătăria hotelului era mult mai alert și totul se făcea sub presiune.

Ce ați făcut după terminarea facultății?

Am terminat facultatea în 2007. Ar fi trebuit să fac patru ani, dar am reușit să termin în trei. În 2006 am fost promovat ca „bar supervisor and departamental trainer”. La sfârșitul facultății mi-am dorit mult să devin bar manager. În Sheraton Skyline nu era nici o deschidere și după ce am vorbit cu directorul hotelului m-am hotărât să aplic în afara lanțului Starwood. Primul interviu a venit de la Hilton Tower Bridge, am primit postul după un interviu relativ scurt. La Hilton a trebuit să ocup două poziții în loc de una. Dimineața eram la birou, având grijă de toată hârțogăraia și seara eram în bar. M-am lovit puternic de birocrația din lantul hotelier Hilton. Obișnuit cu flexibilitatea experimentată la Starwood, Hilton a fost o perioadă destul de dificilă și m-am hotărât sa demisionez în mai puțin de un an de zile.

Am început să lucrez ca trainer în domeniu hotelier pentru una din cele mai mari companii de training vocațional din Marea Britanie. Următorii trei ani am organizat cursuri în hoteluri, pub-uri, restaurante, baruri, cafenele și localuri specifice domenului hotelier. Făceam un fel de educație alternativă, în loc să meargă oamenii la școală, mergeam noi la ei. Peste 80% din oamenii angajați în domeniul turismului sunt necalificați. Guvernul englez facilitează și subvenționează cursusri de calificare în speranța de a combate acest deficit. Cursurile pe care la predam aveau incluse limba engleză și matematică, la nivel de școală generală fiindcă oamenii nu puteau să se califice fără să completeze modulele de engleză și mate. Am ajuns să predau engleza britanicilor și, spre surprinderea mea, chiar era nevoie. Oamenii cu care am lucrat erau la pământ cu gramatica și ortografia.

Cum aţi ajuns cadru didactic la universitate?

În toți acești ani de la terminarea facultății am încercat să țin legătura cu două profesoare – Nano Mulligan, mama celebrei actrițe nominalizata la Oscar, Carrey Mulligan, și Mia Touzin, profesoara care m-a influențat cel mai mult, cu ea am ținut legătura constant. Cam o dată la două-trei luni îi trimiteam un e-mail și o țineam la curent cu progresul meu profesional. M-a invitat de câteva ori să le vorbesc studenților ei despre experiențele mele și lecțiile învățate pe parcurs. Am ezitat de fiecare dată de teamă că nu am să mă ridic la așteptările ei. Bineînțeles, această piedică pe care mi-o puneam singur era numai în capul meu.

În 2011, întamplator, am dat peste fosta mea profesoară Mia Touzin. Între timp devenise șefa de catedră la University of West London și m-a rugat să predau unui grup de 20 de studenți. Cu emotiile de rigoare, m-am conformat. Nu mi-am dorit să ajung profesor la o facultate din Anglia, mai bine spus, nu mi-a trecut prin cap că ar fi posibil. Totuși, lucrurile au evoluat în direcția asta. Mi s-a oferit un contract și, având în vedere că în urmă cu o lună terminasem cu training-ul, nu am stat pe gânduri și am acceptat contractul fără măcar să îl citesc. Sunt acum în al treilea an la University of West London, am un program de predat foarte încărcat, dar este minunat. Tocmai am terminat un curs postuniversitar de pedagogie și într-un an termin masteratul, după care o să mă apuc de un doctorat.  Următorii cinci-șase ani vor fi destul de încărcați dar și satisfacțiile sunt pe măsură. Anul trecut am o coordonat o lucrare de licență a unei studente la Event Management, iar anul acesta studenta respectivă a avut o prezentare la o conferință de specialitate pe baza lucrării de licență și a ajuns să organizeze evenimente la care a participat chiar președintele Barack Obama.

Ce sfat aveţi pentru cei care vor să o apuce pe acest drum? De multe ori aud de la tinerii care se înscriu la facultăţi de turism că ei vor să călătorească prin lume şi de asta vor să studieze domeniul, să lucreze în hoteluri de lux şi pe vase de croazieră. Care este realitatea care îi aşteaptă?

Diploma de facultate în sine nu o să asigure locul de muncă visat. Facultatea schimbă modul de gândire, deschide perspective care nu erau la îndemână înainte. Sfatul meu este să nu fie încăpățânați și sa fie deschiși să învețe, să caute lucruri noi dar mai ales să facă lucrurile altfel.

Cât de buni sunt românii în acest domeniu, cât de apreciaţi sunt?

Românii care ajung să studieze în străinătate se descurcă foarte bine. La University of West London avem câțiva studenți români anul acesta, eu lucrez cu vreo zece din ei. Toți se descurcă și progresează rapid, încă nu am întâlnit un caz care să nu facă față. În general, românii sunt sociabili și se integrează foarte bine. Facultățiile din Anglia au foarte mulți studenți internaționali, iar românii sunt bine văzuți din punct de vedere academic, tot timpul se evidențiază. În România se pune mare accent pe teorie, în Anglia se face și teorie, dar mai mult aplicată. Studenții români au un avantaj din start, înțeleg ce înseamnă teoria. Studenții britanici se izbesc de teorie și au nevoie de timp de acomodare, în timp ce pentru românii din anul întâi e chiar lejer.

Citat: „Am ajuns să predau engleza britanicilor și, spre surprinderea mea, chiar era nevoie. Oamenii cu care am lucrat erau la pământ cu gramatica și ortografia”, Ilie Zubașcu, profesor la Universitatea West London .