Cunoscutul interpret a vorbit pentru viitorulromaniei.ro despre rolul din „Despre oameni şi melci”, despre manipulare şi despre relaxarea românească de după 1989.

În lungmetrajul „Despre oameni şi melci”, o coproducţie româno-franceză regizată de Tudor Giurgiu, Dorel Vişan interpretează rolul unui director corupt de fabrică din perioada anilor ’90.

Unul din cei mai importanţi actori de film din România, unul din puţinii care au ajuns la o solidă reputaţie internaţională, Dorel Vişan a marcat istoria filmului românesc în mod concludent. Iată, de pildă, ce se scria despre interpretarea lui din „Iacob”, 1988, regia Mircea Daneliuc: „Dorel Vişan este extraordinar în rolul principal, în special atunci când rămâne singur, fără cuvinte, în ultimele 20 de minute” – „The New York Times”. Palmaresul său include: Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981), o nominalizare pentru cel mai bun actor la Festivalul european al filmului (1988), Premiul pentru interpretare masculină pentru rolul din „Senatorul melcilo”r la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier, Franța (1995) şi Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea sa neîntreruptă în slujba artei (2003).

Faimosul actor, interpret a peste 40 de roluri în teatru şi a peste 50 de roluri în filme, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj şi membru al Uniunii Scriitorilor, a explicat de ce crede că această comedie picantă a prins atât de bine la publicul autohton.

Alexandra Olivotto: Cum v-aţi întâlnit prima dată cu scenariul filmului „Despre oameni şi melci”?

Dorel Vişan: Mi l-au trimis acasă (râde). Mi-au plăcut multe lucruri. La unele am fost oarecum reticent sau, cum să spun… Nu chiar convins. Dar ei au făcut filmul cu foarte multă atenţie şi fără vulgaritate, fără exagerări. Aşa că filmul rezistă, ba chiar place publicului. Pentru că, în ultimă instanţă, este tot o formă de umilire a omului şi a românului. Soarta noastră e de a fi mereu manipulaţi…

Numai că în filmul lui Tudor Giurgiu şi personajul dumneavoastră manipulează din greu…

Da, aşa e (râde). Fiecare, la rândul lui, îi manipulează pe ceilalţi. Personajul este unul pe lângă care am mai trecut, unele elemente se regăsesc în anumite roluri pe care le-am făcut, dar asta are sens dacă te gândeşti la reacţii ale personajului sau la poziţia socială a lui Vladimir. Am mai jucat directori sau şefi. Însă, conform credinţei mele că actorul nu trebuie să facă roluri, actorul trebuie să recreeze destine, mi se pare că acesta este un destin şi, pe cât am putut, m-am apropiat de el şi i-am recreat poziţiile, valorile, cultura, acumulările, vicleniile şi toate celelalte lucruri specifice unei funcţii care se continuă în două lumi. Ea începe în perioada socialistă şi se termină în cea capitalistă care, în opinia mea, este la fel de dezorganizată, ba chiar mai dezorganizată decât cea socialistă. Din punct de vedere social, uman şi din punct de vedere a intereselor ţării, nu a indivizilor. Cum zicea cineva, a răpitorilor individuali (râde). Din comunişti ne-am transformat în răpitori individuali. Înainte, eram răpitori colectivi.

Personajul dumneavoastră arată bine tranziţia asta…

Da, o arată şi îşi foloseşte demersurile din lumea veche în continuare prin relaţia cu muncitorii, cu francezii, cu familia, cu secretara… Eu am încercat – cât am putut – să îl rotunjesc într-un destin, nu într-un director care să fie personaj negativ pentru că, vezi Doamne, vine din socialism. Vreau să spun că directorii de azi sunt mult mai negativi decât cei de atunci. Pe vremuri, îi mai strunea cineva, îi mai întreba de sănătate, de bani, de furturi şi de relaţii. Acum nu îi mai întreabă nimeni..

Statul oprima pe atunci?

Socialismul e mogâldeaţa după care ne ascundem tot timpul. Nu ştiu cât ne oprima statul pe atunci, am ajuns la concluzii mai subtile. În cultură, unde lucram eu, erau foarte multe posibilităţi de dezvoltare şi de manifestare a artistului. Sub oblăduirea unei ideologii pe care puteai s-o ocoleşti sau s-o sari. Toţi ăia care se plâng că au fost oropsiţi, că li s-a tăiat din filme, din piese, să pună la loc astăzi tăieturile şi să facă nişte lucruri extraordinare şi să zică „Uite ce putem face noi în libertate”. Ei nu îşi dau seama că niciodată în libertate arta nu se poate dezvolta în plenitudinea ei. Pentru că omul liber trebuie să îşi facă propriile lui obstrucţii. Or, el nu face. Ceea ce făcea odată aşa-zisa cenzură acum trebuie să facă el. Până unde merge cu deşucheatul, cu dezbrăcarea, cu neruşinarea. Am ajuns într-o zonă în care nimeni nu se mai ruşinează. Prefăcătoria e la ea acasă.

V-a încercat nostalgia când aţi jucat rolul directorului din „Despre oameni şi melci”?

Nu. Poate un fel de nostalgie a trecerii vremii. Pentru că am cunoscut directori de acest fel, mergeam la ei de ajutau Teatrul Naţional din Cluj, dădeau nişte bani pentru că eram într-o situaţie financiară precară. Mi-am amintit că a trecut timpul. Lucrurile s-au mai relaxat, ca să zic aşa. M-am înţeles foarte bine cu Tudor Giurgiu, cu Monica Bîrlădeanu, cu directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile. Mi s-a părut că Monica face unul din cele mai bune roluri ale ei, pentru că, vorba aceea, „era pe ea” (râde). Am discutat mult cu scenaristul, să şlefuiască unele dialoguri.

Cum vă explicaţi că regizori, care erau foarte buni înainte de 1989, au livrat apoi doar producţii mediocre?

E foarte simplă explicaţia. Românul a fost şi este obişnuit să îi spună cineva ce să facă. Dacă i se spune, poate să facă uneori ceva excelent. Dar trebuie să i se spună. Îmi povestea Gopo la un moment dat, după ce şi-a lansat omuleţul, că l-au chemat americanii, spunându-i că îi dau ce vrea el, bani câţi vrea, ca să facă un film pentru ei. El spunea că a întrebat despre ce să fie filmul. „Despre ce vrei tu”, i s-a răspuns. Gopo a zis că atunci s-a blocat. Cum aşa, să facă film despre ce voia el? „Eu nu ştiu despre ce să vreau”, a zis Gopo.

Ce legătură ar exista între „Despre oameni şi melci” şi „Senatorul melcilor” (1995)? Dumneavoastră aţi jucat în ambele…

Într-un fel e o legătură, nu sunt aceleaşi… L-au supărat pe domnul (Mircea – n.r.) Daneliuc cu titlul ăsta, că era legat de mine, de rolul meu din „Senatorul melcilor”. Da, mă rog, de asta e bine la noi: că e bine şi aşa, şi aşa, ştii?

„Despre oameni și melci” a avut premiera naţională în data de 14 septembrie, ajungând în prima săptămână în 19 de oraşe, iar avanpremierele şi spectacolele din primul weekend ale filmului au însumat o cifră impresionantă: 13.929 spectatori. Este filmul românesc care a avut cele mai mari încasări în 2012, iar, la ora actuală, este disponibil pe DVD.

„Românul a fost şi este obişnuit să îi spună cineva ce să facă. Dacă i se spune, poate să facă uneori ceva excelent. Dar trebuie să i se spună.”
Dorel Vișan, actor