Gheorghe a fost una dintre cele mai mari vedete media din România din ultimii douăzeci și cinci de ani. Cei mai tineri poate că nu știu, dar de la microfonul unui radio, Gheorghe reușea, chiar reușea, să-și impună propria agendă.

El spune că a vrut să îi învețe pe tinerii anilor `90-‘00, pe cei care construiesc acum România, da, chiar pe ei, cei care fac viitorul, să gândească liber, să se exprime concis, să nu piardă timpul altora. Crede că a reușit. E mulțumit. S-a retras în vila sa din nordul Bucureștiului, are patru copiii adolescenți, vorbește cu ei pe  jumătate în engleză. E prezent pe social media, dă rareori like, dar nici block nu dă. Îi lasă pe oameni să se manifeste exact pe potriva inteligenței lor.

În contra a ce ați putea crede, Gheorghe nu e vreun nașpa, nu se încruntă aiurea, nu-ți vorbește urât, fumează suicidal, asta da, dar are și mare încredere că o scoatem noi la capăt cu libertatea. Din fața tinerilor, Andrei se retrage, vrea, de-acum, doar să îi încurajeze, să îi confirme, să îi aplaude. El și-a făcut destinul. “Noi ce păzim?” pare că întreabă privirea sa verde-albastră.

Interviul acesta vorbește despre maturizarea lui Andrei Gheorghe, de la puștiul care lucra pentru turiștii străini din Constanța la starul care a continuat să rămână egal cu el însuși.

Prin cameră trece o pisică neagră cu nume de cafea, dar Gheorghe mă asigură că nu aduce ghinion, ci doar păsări moarte. Ucide demonstrativ, crezând despre ea însăși că e o panteră…

 
Foto: Alex Revega

Gheorghe despre ce ar trebui sa faca tineretul cu cartile si un deget apodictic

Îți plac cărțile mai mult decât oamenii?

Categoric, da!

De ce?

Așa. Îmi plac mie foarte mult.

Ce citești acum?

Acum nu citesc nimic. Mi-au murit ochelarii și trebuie să îi repar. M-a rupt “Ender’s game”. Am citit “Game of Thrones”, din astea.

E mare!

Așa îmi place –să fie mare, să te omoare. Nu sunt un cititor rafinat, sunt un cititor brutal –citesc cantități. Înghit cât pot.

De unde ți se trage?

Tot de când eram ghid. Că îți mai dădeau turiștii câte o carte. Și nu puteai să alegi. Luai ce ți se da. Luam și Barbara Bradford Taylor, novele de femei pensionare.

Danielle Steel, așa

.
Ooo, pe toată am citit-o, full! Nu puteai să alegi, înțelegi?, luai tot. Aveai nevoie de limbă în primul rând, să exersezi engleza. Dar am dat și peste Salinger – “De veghe în lanul de secară”.

Ți-a plăcut?

Cum dracu`?! Să ai paișpe-cinșpe ani și să îl descoperi pe Salinger! Genial. Eram într-o discuție cu un prieten de-al meu, pe o bancă, în parc. Eram adolescenți. “Bă, tu ai citit Un veac de singurătate?”. “Nu”. “Ești un bou!”. “Bine, bă, dar tu ai citit “De veghe în lanul de secară?”. “Nu”. “Vezi, tu ești un bou!”. Cam așa mergea treaba.

Mai există discuțiile astea astăzi, între adolescenți?

Vezi, tu reduci chestiile astea la bine și la rău. Ori nu e nici bine, nici rău, e doar o schimbare de paradigmă. Ce, noi am fost la fel pentru tații noștri? Tații noștri au fost la fel ca bunicii noștri?

Cititul o să rămână, totuși?

Dar tu crezi că eu aș mai fi citit, dacă aș fi avut iPhone și tabletă și net? Uite ce e: pe-atunci, era realitatea înconjurătoare din care trebuia să evadezi și lectura era o bună evadare.

E adevărat că în România se citea enorm în anii ’80.

Și ce altceva era de făcut? Eu ajunsesem într-un moment din ăsta de demență în care citeam trei cărți pe zi, vedeam șapte filme.

Sunt lucruri pe care le pierzi necitind.

Asta e viața: pierzi-câștigi.

Trebuie să citești totuși, ceva.

Mă, eu sunt cu tine aici, dar mă rețin cumva, e, așa, un deget apodictic pe care nu vreau să-l îndrept. Tot ce pot eu să fac e să citesc și să mă bucur și să le povestesc și copiilor: “Ia uite, frate, ce a făcut ăla și cum a venit ăla și i-a făcut nu-știu-ce”. Mai departe nu pot să fac.

Nu vrei să impui.

Nu, nu vreau să impun nimănui, și cu toată masa asta imensă de followeri pe care i-am strâns tot ce am știut, de la început, a fost că totuși eu nu trebuie să îi las pe acești oameni să mă urmeze. Nu am vrut să fiu yoghinul nimănui. Nu trebuia să mă sacralizez în ochii lor și deseori dezamăgeam intenționat, tocmai ca să nu se ajungă aici. Deseori tăiam microfonul intenționat, ca să nu fiu un role-model. Sună ca o tâmpenie și poate că e o tâmpenie, dar e adevărul. E periculoasă iubirea asta colectivă față de un individ care nu făcea altceva decât să învârtă niște vorbe în noapte. Mie îmi era frică de sindromul dictatorului și nu am dorit niciodată să impun vreo religie. Eram pe treaba mea.

Ce religie impuneai dacă veneau follower-ii cu tine și tu aveai creierul setat altfel? Ce îi învățai să facă?

Exclus. Nu-mi plac religiile, ideologiile care îl alungă pe celălalt. Mie nu îmi plac manelele, dar nici nu cred că manelele trebuie interzise.

Pentru că intră în contradicție cu ce crezi tu despre libertate.

Exact. Exact.

De ce nu îți plac manelele?

Așteaptă. Îți dau și o contraargumentație: printre cei mai buni performeri astăzi în România se numără mulți, foarte mulți maneliști. Maneliștii, tată! Cei mai buni. Cântă live șapte zile din șapte pentru plăcerea ta. Și atunci: cine dracului sunt eu ca să intru în plăcerile tale și să-ți spun că nu ai voie? Eu pot să mormăi pe lângă: “Vai, e oribil, e oribil!”. Și tu poți sau nu să achiesezi la mormăiala mea. E greșit când vine unul și zice: “Nu face! E interzis!”. Lasă-i în pace! Nu interzice! Nu interzice!

Asta ar fi singura ta poruncă dacă ți-ai face una.

Da, asta ar fi: “Nu interzice!”. Interdicția naște probleme pe care nu ai cum să le prezici de pe-acum și pe care nu o să știi să le rezolvi. Iar prin interdicție mutilezi realitatea în folosul tău, în interesul tău.

Care intră, inevitabil, în conflict cu interesul meu.

De ce să n-aibă voie femeile să conducă mașini? Sau să avorteze? Vezi, de fiecare dată când se interzice în România ceva vine o masă de aplaudaci și aprobă.

E ceva stalinist în fibra țării ăsteia.

Da, da, să se interzică, să se interzică ceva! Să se mărească amenzile! Să fie totul mai dur, mai încrâncenat, că nu se mai poate așa! Să li se taie mâinile, să li se facă, să li se scoată! E interesant, măi deuteronomiștilor!

Leviticul.

Da, hai să tăiem mâini! Îi vezi mereu – femeia care zice că e tăcută și care, de fapt, vorbește în continuu și bărbatul care urlă și zice că el nu se ceartă cu nimeni, că el vrea doar să îi înțeleagă pe ceilalți. E așa o distanță între discurs și realitate. Așa și cu deuternomiștii noștri: să se interzică, să moară toți ceilalți! Mă… Interdicția se revarsă asupra tuturor.

S-ar putea interzice ceva ce-ți place și ție.

Bingo!

Gheorghe despre bani si viitorul capitalismului

Am văzut că ai dat un interviu în “Kamikaze” în care constatai că te-a lovit criza în plină figură.

E normal, noi toți am primit câteo pălitură. Am fost loviți.

Ești mai racordat la realitățile astea economice decât mine, tu fiind și om de business. Ce urmează? Își revine economia sau se adâncește criza?

Se adâncește criza. Sunt tot mai multe datorii neplătite, tot mai multe datorii acumulate, tot mai multe întârzieri la plăți.

Dar criza asta e una de parcurs, specifică în capitalism, sau e una de sistem?

Este indiscutabil o criză de sistem. Vezi și felul stângaci în care autoritățile încearcă să-i facă management. E exact ce vorbeam noi înainte. Repede, să se interzică, să taie! Un om limitat asta va face.

Atât pot ei.

Un prost atâta spune, atâta face, atâta poate.

N-au soluții.

Nici n-au de unde să aibă so-lu-ții! Ei nu trebui să aibă soluții. Viața îți oferă soluțiile.

Care sunt soluțiile la o asemenea criză de sistem?

Vrei să-ți spun eu care sunt soluțiile la o asemenea criză de sistem?

Da.

E simplu: o bună guvernare, oameni numiți pe competență, încurajarea noii generații să-și asume riscuri. Soluția e identitatea ta, what the fuck is România? Ce e România? Știi? Nu știi, nu știm. E un stat liberal, un stat ortodox, un stat european?

Social-democrat?

Da. Noi ca cine suntem? Care sunt pozițiile noastre colective față de avort, față de căsătoriile gay, față de țările din jur, față de consumul de droguri, față de situația din Siria? Unde stăm noi? Noi! Unde suntem? Nicăieri.

Dezbaterile astea mari, pe care le propui tu, trebuie să fie generate și de media, care se ocupă de altceva.

Media nu trebuie să facă decât bani.

Bun, entertainment, dar n-ajunge. Uite, chiar voi, în anii ’90…

Dar noi nu am făcut fiindcă era drept. Eu am manipulat. Astăzi lumea se văicărește și plânge că e manipulată. Da, eu, Gheorghe, am manipulat. Mi-am folosit forța pe care am avut-o împotriva cuiva. Ceea ce e unfair. Am avut propria agendă. Am umplut ore de live cu agenda mea, nu cu agenda patronului, nu cu agenda business-ului.

Păi asta fac toți acum!

Nu e bine. Eu, care am făcut-o, îți spun că nu e bine. M-am manipulat și singur.

Te-ai manipulat singur?

Da, m-a făcut agenda pe mine.

Gheorghe despre mostenirea pe care a lasat-o: “generatia Midnight Killer”, oamenii care construiesc Romania

Care a fost agenda lui Gheorghe?

Jos Iliescu! Jos Năstase! Trăiască libertatea! Fiți liberi! Jos interdicția! Gândiți! Gândiți cu capul vostru! Gândiți! Gândiți! Gândiți! Să ai păreri, să nu te supui! Argumentează!

Și acum, dacă ar fi să tragi o linie, care e rezultatul acestui calcul personal?

Rezultatul e că acum există o pătură de oameni între 35 și 55 de ani care au consumat “Midnight Killer” (n.r. – emisiune de radio făcută de Andrei Gheorghe la Constanța la începutul anilor `90), “13-14” și, în general, Andrei Gheorghe și care asta au înțeles și care astăzi sunt în stare să vină la mine și să-mi spună: “Mersi. M-ai învățat să fiu liber. M-ai învățat să gândesc.” Și mă bucură, și chiar asta am vrut în adâncul sufletului meu să fac, în subsidiar, ascuns. Asta: să fii atent la ce zici, să zici repede, să zici clar, să fii mereu argumentat, să n-ai păreri vulgare, cretinoid-troliste.

Să nu-mi pierzi timpul…

Exact – să nu-mi pierzi timpul, să nu pierzi timpul tău, să nu pierzi timpul celorlalți, să lupți pentru punctele tale de vedere, să fii în stare să ți le aperi, câtă vreme poți să le demonstrezi.

Programul tău a reușit.

Da, eu așa zic. Da, există o generația “Midnight Killer”, și îi sunt recunoscător că ea există, sunt umilit de recunoștință. Ea există.

Unde sunt acești oameni?

Sunt împrăștiați. Sunt foarte mulți afară acum. Foarte mulți plecați.

Ți-ai mai asuma un pariu și cu noua generație? Să faci ceva de amploare și pentru ea, care are acum douăzeci de ani?

Anytime, anytime. Dar nu eu trebuie să fac pentru ei. Înțelegi? Eu mi-am făcut treaba. Mă întreabă lumea – absolut stupid – “ce mai faci?”. Eu am făcut. Am făcut! Acum e vremea ta! “Păi, parcă nu e bine că ați plecat, parcă ar fi bine să mai fiți”. Nu, tinere, nu e bine. E bine să fie alții. Iar eu ce pot să fac? Eu pot să îi aplaud, să îi încurajez, să îi aprob, e vremea altora de-acum.

Gata, a trecut epoca Gheorghe?

Niciodată nu e sigur. Never say never! Nimic nu e sigur pe lumea asta.

Dar ce ai vrea să faci de-acum, dacă te-ai mai apuca să faci ceva? Ce ai face efectiv?

Aș face același lucru pe care l-am făcut toată viața.

Poate publicul s-a schimbat și vrea, și așteaptă altceva

.
Mie îmi plac lucrurile pornite de la zero și duse cu profesionalism spre un punct în care sunt transformate în business-uri care rămân, care au succes și care înseamnă ceva.

Preferințele publicului se schimbă foarte repede. Emisiunea ta de la Money Channel (n.r. – din 2012) n-a avut succes.

Evident. Dar era vorba de altceva. Erau niște interviuri subiective.

Din punctul meu de vedere, erau bune.

Și mie îmi plăceau. Nu era, totuși, același Gheorghe.

“De ce nu mai înjuri, Gheorghe?”

E greșit. Pe mine m-a înjurat lumea, eu n-am înjurat niciodată. Îi provocam, dar nu-i înjuram.

“Ești veriga cea mai slabă…”.

Un show. Atât.

Ai co

șmaruri? Te mai visezi prezentând “Lanțul slăbiciunilor”?

În timp ce făceam aia cu veriga aveam coșmarul că o să fac același lucru toată viața. Pe bune, chiar am avut un coșmar într-o noapte – se făcea că am șaptezeci de ani și încă fac “Lanțul”.

Nici formatul acesta de emisiune n-ar mai prinde, la cum arată televiziunea astăzi.

Așa este. Dar, scuză-mă, nici “Vrei să fii milionar?” nu mai prinde. Acum nu mai avem nevoie de creier, gata, done, over! S-a terminat.

Avem wikipedia, nu ne mai trebuie.

Hai să vedem ce avem astăzi: “Vocea”, “X Factor”, “Românii au talent”, astea sunt motoarele.

“Dansez pentru tine”?

Așa. A fost perioada “Big Brother”. Mai ții minte că totul era cu “Big Brother” sau declinări ale lui? Astăzi sunt show-uri mari, cu formate mari…

Care implică oamenii direct…

… normal, e live…

Nu, nu la modul ăsta, ci la modul că îi vinde omului iluzia că poate fi și el acolo.

Asta e șmecheria: noi întotdeauna credem că putem fi acolo, și pentru că nu suntem acolo delegăm pe cineva să fie în numele nostru. De-aia s-au inventat Jocurile Olimpice.

Dar un “Rătăciți în Panama” ar prinde?

Băi, de aia mi-a părut rău. A fost pusă, tot așa, într-o perioadă în care nu mai mergea.

A venit prea târziu.

Da, avem de-a face cu alte show-uri dominante. Iar ele vor fi îndepărtate de următorul gen de show-uri. Care vor fi alea – nu știu.

Sunt în mintea unor oameni chiar acum.

Da, dar serios nu știu. Nu îmi place să vorbesc despre ce nu știu. Habar n-am. Dar va veni: show-ul care va veni… (râde)

Trebuie să moară și astea de acum de mâna cuiva.

Succesul ucide, știi? Un succes mare ucide de tot – te face de nerepetat.

Și tu mai poți să ieși din rolul de Gheorghe, din ceea ce crede lumea despre tine? Ești ca Al Bundy, nu mai poți să joci alt rol!

Dar ce crede lumea despre mine? Ai spus-o ca și cum ai ști, și eu vin și te întreb.

Gheorghe le zice franc, e liber, nu vrea să intre în găști…

Păi ăsta și sunt! Tu ești un freelancer, da?

Da.

Știi găștile?

Le știu.

Perfect. Sunt în vreuna?

Nu ești.

Ha! Nici n-am fost vreodată. Am fost în vreo gașcă? N-am fost! Am luat (n.r. – șpagă)? Ai auzit despre mine vreodată c-am luat? N-ai auzit. Noi toți știm cine ia și cine nu ia. În orice redacție intrăm acum, și eu și tu știm cine ia. Și eu n-am luat, și asta e mândria mea, sunt pisica aia care umblă singură a lui Kipling, the cat that walked by himself.  Asta vreau: să fiu eu, unic, singur, independent, neafiliat.

“Sunt pisica aia care umblă singură a lui Kipling, the cat that walked by himself.”

Andrei Gheorghe