Pe 7 martie a avut loc premiera lungmetrajului „Closer to the Moon”, un nou film marca Nae Caranfil, de data aceasta dotat cu actori hollywoodieni de primă mână şi valori de producţie demne de cetatea filmului. Cineastul a discutat despre toate acestea, dar şi despre lungmetraj, pe care îl defineşte drept “o fantezie”.

Alexandra Olivotto: Când afirmai că noul tău film posedă valori hollywoodiene, la ce te refereai anume? Cum le-ai conciliat cu filmul de autor?

Nae Caranfil: Spuneam: valori de producţie hollywoodiene, „production values”, adică ingrediente care ajută la transformarea unei pelicule într-un spectacol: actori cunoscuţi, decoruri construite, reconstituirea unei epoci – maşini, armament, recuzită –, efecte vizuale obţinute digital şi, nu în ultimul rând, recurgerea la limba engleză. Spuneam că, în pofida acestor ingrediente ce ar fi putut (şi au încercat) să şteargă orice semnătură actorială în favoarea unui comercial total depersonalizat, acest lucru nu s-a întâmplat. La capătul unui drum lung si sinuos, prezint acum „un film de Nae Caranfil”. Bun sau prost, sunt mândru că-l pot asuma fără niciun sughiţ. N-a fost uşor.

Cronica lui Andrei Gorzo vorbeşte mult despre faptul că noul tău film constituie o fantezie. Eşti de acord? De ce?

E oarecum adevărat. Chiar dacă inspirat dintr-un episod real, deşi în mare măsură “suprarealist”, al istoriei comunismului în România, filmul meu foloseşte ficţiunea pentru a vorbi nu despre ce s-a întâmplat de fapt – sunt convins că în realitate lucrurile au stat cu totul altfel –, ci despre teme şi obsesii personale. Pe de altă parte, am încercat să evit clişeele ce atacă în haită acest tip de producţie. Regimul comunist nu apare îndeajuns de atroce? Păi, pentru omul de rând, preocupat de viata de zi cu zi, nici nu mai era. Procesul grupului Noica-Pillat, ultima demonstraţie de forţă abuzivă a sistemului stalinist, se desfăşura departe de ochii publicului. Viaţa nu apare îndeajuns de cenuşie? Scuzaţi, suntem în august, şi soarele nu ţine cont de orânduiri sociale şi politice. Bucureştiul pare să aibă prea mult farmec? Păi chiar avea, până să-l tundă Ceauşescu cu buldozerul, eu mi-l amintesc bine din copilărie. Motivaţia jafului nu putea fi cea avansată de mine? Probabil că nu putea. În filmul meu poate. Pentru că e o fantezie.

Ce ţi-a rămas din experienţa lucrului cu actori de Hollywood? Erau ce ţi-ai dorit? Ai repeta experienţa? Dar ei?

Am avut vreo treizeci şi ceva de actori englezi în această distribuţie, majoritatea aleşi de mine personal în urma audiţiilor organizate de o firmă de casting din Londra. Deci nu mi s-au “livrat” nişte nume, am ales în cunoştinţă de cauză. Şi am verificat ulterior pe platou, cu mare bucurie, justeţea acestor alegeri. Oamenii aceştia vin la filmare cu lecţiile făcute, perfect pregătiţi, chiar dacă n-au beneficiat de o perioadă de repetiţii (aşa cum ar fi trebuit), chiar dacă n-au interacţionat unii cu alţii până la respectiva zi de filmare. Se adaptează la realitatea de pe teren cu viteza luminii. Probabil datorită competiţiei de pe piaţa de film anglo-saxonă, mai acerbă decât de pe oricare alta, au înţeles că cel mai important lucru pe un platou de filmare este să economiseşti timpul tuturor.

Mark Strong spunea că eşti un pumn de fier într-o mănuşă de catifea. Te recunoşti în descriere? Ai făcut ceva la filmări care să o justifice?

E un compliment perfect convenabil pe care un actor îl face unui regizor. Ceva îmi spune că  l-a mai făcut şi altora.

Care e miza convenţiei folosirii limbii engleze? Cum a afectat construcţia… dramaturgică a filmului?

Limba engleză face parte din mitologia cinematografului, aşa cum limba italiană face parte din mitologia operei. Iniţial scrisesem un scenariu în română, cu intenţia să-l fac cu actori români, în româneşte. Finanţarea filmului în această formulă s-a dovedit imposibilă. Odată intrat în scenă un producător american (Michael Fitzgerald) şi luată decizia transferării castingului de la Bucureşti la Londra, dificultăţile au fost altele, la fel de multe, dar surmontabile. Construcţia dramaturgică a filmului nu a fost afectată cu nimic. Câteva replici au pierdut din savoare, dar calitatea jocului actorilor a compensat din plin această pierdere.

Ce dificultăţi legate de producţie ai întâmpinat?

Am descoperit cu surpriză că evocarea unui Bucureşti de început de secol XX (operată de mine anterior în “Restul e tăcere”) e floare la ureche pe lângă reconstituirea aceluiaşi Bucureşti cincizeci de ani mai târziu. Maşinile “belle époque”, multe dintre ele, au fost considerate obiecte de muzeu şi s-au păstrat. Pobedele, Moskwitch-urile şi Warsawa-ele staliniste sunt mult mai rare, şi majoritatea nu mai sunt funcţionale. Armele epocii (pistoale, mitraliere) sunt şi ele reticente când e vorba să tragă cu foc la gura ţevii. Dă şi găseşte televizoare “Rubin” sau “Kosmos”! Mai ales când trebuie să şi spargi unul în cadru… Anii 50-60, în blocul comunist, a fost o epocă ce n-a cultivat frumuseţea obiectelor, ci doar funcţionalitatea lor. Drept care, atunci când vrem să recreem cinematografic aceşti ani, avem grele probleme cu recuzita.

Crezi că spectatorii români vor veni la un film în engleză, cu actori americani, dar cu un subiect românesc, să zicem? S-ar putea simţi flataţi?

Unii da (uite că putem să facem şi noi filme ca afară!), alţii vor apăsa pedala naţionalistă: s-a dat cu Hollywood-ul comercial, a mirosit banul, ce? Noi n-avem actori buni? Ce, graiul nostru nu-i dulce? Serios vorbind, cei care ar putea avea o problemă cu acceptarea acestei convenţii ar trebui să-şi amintească ce uşor, nefiind austrieci, l-au acceptat pe Mozart vorbind engleză în mult-premiatul “Amadeus”, ce uşor, nefiind ruşi, l-au acceptat pe Henri Fonda în Bezuhov din “Război şi Pace”, ce uşor, nefiind francezi, l-au acceptat pe Monsieur de Valmont din “Legături periculoase” vorbind limba rivalilor lor culturali de-a lungul secolelor.

Cum ar arăta spectatorul ideal al lui „Closer to the Moon”?

Nu există spectator ideal. Ideal e să ai spectatori. Oricine e binevenit, luaţi loc în sală, vă rog!

Care a fost cea mai plăcută reacţie venită de la un spectator al lui „Closer to the Moon”?

Mă gândesc mai degrabă la o reacţie colectivă şi constantă… Cea mai mare parte a publicului rămâne încremenit în scaun de-a lungul genericului final (şapte minute!) urmărind imaginile filmului de arhivă cu personajele reale din “reconstituire” şi confruntându-le cu “fantezia” la care tocmai au asistat.

Citat: „Limba engleză face parte din mitologia cinematografului, aşa cum limba italiană face parte din mitologia operei”, Nae Caranfil, regizor.