a

Amalia Popa, actriță: ʺÎmi place mult România. Ne-a dat Dumnezeu de toate aiciʺ

- - 34- 240 vizualizari

Tânăra actriță este angajată la Teatrul Aureliu Manea din Turda.

Andrei Crăciun

Drum. Amalia Popa, actriță. De unde vine Amalia și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actorița de astăzi? Cine ești dumneata, Amalia Popa?

Cine ești dumneata, Amalia Popa? O întrebare cum nu se poate mai simplă și mai complicată. Am încercat să răspund cât mai onest. Am citit, șters și apoi recitit întrebarea și am ajuns la concluzia că nu știu cine sunt, nici încotro mă îndrept, dar știu de unde vin și unde sunt acum. Și, ca să răspund mai ușor la o întrebare atât de grea, mi-am imaginat un drum care are un început, dar încă nu are un sfârșit. La începutul drumului, departe, dar nu foarte, am văzut orașul Roman, unde m-am născut, în județul Neamț, Moldova. Am mai văzut satul Suhuleț, unde am copilărit și apoi niște cadre cu mica Amalie performând în scara blocului, la școală, prin trenuri, cu Fanfara de la Zece Prăjini (așa am descoperit eu muzica), la nunți, în sufragerie și pe unde mai apucam. Înregistrasem, pe la 2 ani și o casetă cu poezii improvizate, toate astea, așezându-se, cumva, ca niște pietre pe un drum ce-l găsisem interesant și plăcut. Apoi am crescut, am absolvit Colegiul Național “Roman-Vodă”, timp în care m-am tot agitat prin acel oraș în căutare de… mine, cred. Am fost vicepreședinta Consiliului Elevilor în județ și membră activă în Consiliul Național, am mers în câteva schimburi de experiență internaționale, am fost implicată în tot felul de ONG-uri, voluntariate, proiecte culturale, ecologice, olimpiade, proteste, door-to-door, call center, etc. Eram înscrisă la toate cursurile de la Clubul Copiilor, unde stăteam până se termina programul și mă dădeau afară. Pe la 13 ani am intrat în Trupa de Teatru Gong, coordonată de Cătălina Bostan și Constanța Munteanu,două doamne deosebite din viața mea. Aici, la Gong, am prins din ce în ce mai mult drag de ideea de a construi împreună, de la zero, un lucru atât de frumos și pur cum e un spectacol de teatru. Eram o mână de fete într-un laborator de chimie. Și ne plăcea! Am început să mergem pe la festivaluri, să câștigăm premii, trofee, să participăm la workshopuri și ateliere cu actori profesioniști, să jucăm pe scene mari, să se deschidă tot felul de porți. La terminarea liceului, am plecat la București, am intrat la Universitatea Hyperion, la clasa Dn. Prof. Mihai Mălaimare, asistent univ. Anamaria Pîslaru, unde am avut ocazia să învăț de toate, de la mers pe catalige, jonglerie, tehnica statuii vivante, balet, canto, tehnica măștilor, acrobație și până la Thai Chi Chiuan, pe lângă Actorie, Improvizație, tomuri de cărți de citit și cursuri teoretice. Dar, cel mai important, am avut parte de o școală care m-a învățat ce înseamnă disciplina și rigoarea. Tare aș vrea să mă întorc un pic la Amalia din trecut, să o trag de urechi să și le fi deschis mai bine. Am stat la Masca până în 2017, jucând în jur de 20 de spectacole de interior și de exterior, din Ferentari și până-n Berna și Londra. Am  încercat apoi și în independent. Am colaborat cu Teatrul Stela Popescu în spectacolul “Hoțul de mărgăritare”, regia Amalia Ciolan, un proiect deosebit la care am lucrat cu mare drag, a urmat un spectacol cu Opera Comică pentru copii, apoi Compania Pantalone, cu care am jucat în școli, m-am înscris în evenimente stradale și tot felul de activități în aer liber, apoi am construit un spectacol după textul Alinei Nelega, “Amalia respiră adânc”, pe care l-am jucat la Muzeul Țăranului, la Roman și la Turda. Aici, la Teatrul Național Aureliu Manea, am găsit o trupă frumoasă, o scenă cu o energie deosebită, un orășel aflat la polul opus față de aglomerația, agitația, graba și încruntarea Bucureștiului. Mi-a plăcut, așa că am rămas. Sunt angajată aici din 2019 și în continuare îmi place echipa, colegii sunt minunați, jucăm și ne jucăm aproape în fiecare zi, mergem în turnee în țară și afară, se organizează an de an Festivalul Internațional de Teatru de la Turda, unde vin sute de oameni. Și așa cunosc încă puțin, și încâ puțin din tot ce poate oferi arta asta frumosă. Cred că, odată ce mergi pe un drum, dacă îți place și dacă e bine pentru sufletul tău, lucruri minunate se întâmplă, și drumul se deschide tot mai mult. Numai să vrei. Și să crezi în tine.

Cum ți-a fost în starea de urgență &  în starea alertă? Ce ai făcut? Cum e pentru un actor să nu joace atâta timp? Ce ai învățat despre dumneata în aceste luni?

Am învățat câte puțin fiecare zi. Și încă învăț. În perioada cât am stat acasă, sigur, am avut mai mult timp și mai multă liniște să mă ocup de lucrurile care țin de disciplina și curățenia interioară, poate ceva mai atent decât înainte. Am descoperit cum pot să lucrez simultan cu mintea și corpul și asta m-a ajutat foarte mult. Am încheiat anul I de Master la Universitatea de Arte din Tg. Mureș, clasa Nicolae Cristache, ținând cursuri, dând examene și jucând un spectacol de 3 ore în fața unui ecran. A fost ciudat, dar, cum toate lucrurile ieșiseră, cumva, de pe panta normalității, ne-am adaptat condițiilor. Am trimis filmări de acasă pentru spectatorii mici, dar și mari, ai Teatrului Aureliu Manea, recitaluri de poezie, spectacole lectură, melodii, dansuri, tot ce ni se propunea. Oricum, plaja de oferte era atât de mare în acele luni, că nici nu știai la ce să te mai uiți. Și eu, la rândul meu, m-am trezit că pot vedea atât de multe lucruri interesante online, spectacole la care nici n-aș fi visat să ajung, concerte live din bucătărie ale artiștilor preferați, pe lângă ce se mai cânta pe la balcoanele vecine din cartierul unde locuiesc în Cluj. (Mulțumesc, Doamne, că am avut în jurul meu oameni faini!) Și, vorbind de oameni faini, am fost norocoasă să îmi petrec “starea de urgență” cu prietenii mei dragi din Chile, trupa La Chakra, alături de care am repetat în fiecare zi, am cântat pe stradă, am filmat două videoclipuri și acum pregătim un album. Mulțumită lor am învățat că, dacă practici ceva cu conștiinciozitate suficient de mult timp, poți deprinde orice îndeletnicire. Dar, repet, numai să vrei cu adevărat. Și m-am gândit la câteva lucruri… ce vreau, de fapt? Mi-am dat seama că alergăm prea mult după lucruri care nu ne sunt de niciun folos, lucruri de care nu avem cu adevărat nevoie, că ne înconjurăm de oameni care nu sunt tot timpul pe aceeași lungime cu noi, dar ne forțam să învârtim la aceeași roată, că ne prindem într-o matriță în care nu ne dăm seama cum am intrat, și vrem mai mult, să adunăm mai mult, și mai mult. Și, mă intreb, avem, oare, nevoie să adunăm atât? La urma urmei, ce contează? Contează câți bani strângi pe pământul ăsta, câte lucruri materiale aduni, câte case îți construiesti, câte mașini îți cumperi, tot mai mari și mai strălucitoare? Ca să le compari cu ale vecinului și la urmă să fii tot nemulțumit și să vrei mai mult și mai mult… ca să ce? Depinde de noi ce strângem de pe drumul ăsta, și unde depozităm, în conturi bancare sau în noi înșine.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să vă vadă, după ce trece apocalipsa pangolinului, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Unde ești de găsit?

În prezent sunt în trupa Teatrului Național Aureliu Manea din Turda, unde joc în 17 spectacole, atât de adulți, cât și de copii, printre care amintesc “Băieți și Fete”, regia Ovidiu Caița, “Livada de vișini”, regia Alexandru Maftei, “TriX Show”, regia Mihai Sandu Gruia, “Visul unei nopți de vară”, regia Muriel Manea, “Îndrăgostiții din Ancona”, regia Andrei Mihalache și altele. În timpul liber, cânt în trupa La Chakra, în concerte, festivaluri, dar si pe stradă. Din când în când performez ca statuie vivantă, încercând să înglobez ce am învățat la Teatrul Masca și ulterior, odată cu trecerea timpului și cu experiența adunată. Sigur, mai am de învățat, dar fiecare zi îmi aduce ceva nou în bagaj și mă face să merg mai departe. Caut experiențe care să-mi mențină mintea deschisă, sufletul curat și trupul antrenat.

Ecranul. Micul ecran? Marele ecran? Scurtmetraje, lungmetraje, seriale TV, consacrare în lumea video? Cum stai la aceste aspecte, Amalia? Te vedem prin filme?

Am filmat ceva scurtmetraje și o reclamă în facultate, dar atât. Mi-aș dori să mă bucur de experiența asta, să învăț cum se lucrează pe un platou de filmare, să întâlnesc oameni faini din industria filmului. Poate mai târziu, când va veni momentul, va apărea și oportunitatea asta în drumul meu. Până atunci, “Sfânta Scândură” mă ajută să cresc și să mă manifest, să împărtășesc emoții cu spectatorii aici și acum.

Țara. Ce relație are Amalia cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României?
România e o țară foarte frumoasă. Cu totul. Am mai călătorit și am văzut și alte țări, unele mai occidentalizate, altele care încă pătrează tradiții din Orient, fiecare cu farmecul lor. Și tot îmi place mult România. Ne-a dat Dumnezeu de toate aici. Ne-a dat pământul ăsta fertil și plin de minerale, ne-a dat păduri, munți, râuri, deltă, mare, tot ce avem nevoie să supraviețuim și să nu depindem de nimeni. Din pacate, oamenii nu valorifică aceste bogății, ci le vând pentru interese personale. Mi-ar plăcea să înțelegem cu toții că pământul ăsta nu e proprietatea nimănui, ci a tuturor, și ni s-a dat să ne folosim cu chibzuință de roadele lui, nu să-l distrugem. Și atunci când ne vom da seama că nu ne mai ține mult, sper să nu fie prea târziu.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.

Așa e, ai spus foarte frumos. Sunt mulți tineri talentați și muncitori peste tot, unii mai vizibili, alții mai ascunși, dar ies la lumină atunci când fac cu adevărat ce le place. Și sunt de apreciat cu atât mai mult cu cât reușesc prin forțe proprii. Reactor,  Mendel Collective (Cluj), Cuibul artiștilor,  Apollo111( București) sunt doar câteva grupuri de oameni cu inițiative frumoase și care merită văzuți.

Ce ai vrea să știm despre tine și eu nu am știut să te întreb. Fii drăguță și spune-ne. Amalia Popa să se întrebe, ea să răspundă.

Că există mai multe Amalii în mine, una mai spirituală, una agitată, una copilă, una bătrână, una de Vamă, una cuminte, una serioasă, una cu picioarele pe pământ și una în aer. Și sigur sunt mai multe, dar atât am apucat să descopăr până acum. Nu-i ușor să-mi dau seama tot timpul ce vreau, și asta complică un pic lucrurile, devin mai interesante( cel puțin pentru cei apropiați). Îmi place să cânt. Ador să călătoresc( aș face asta întruna), pictez, scriu, sunt mare amatoare de filme, sunt foarte curiosă, sunt vegetariană, merg mult pe jos, practic yoga și sunt într-o continuă căutare de mine. Am ales să fac teatru pentru că mă provoacă să caut mereu și mereu. “Actorul e un burete care absoarbe tot”, a spus cineva, odată, pe când abia începusem să fac primii pași pe acest drum, dar mi-a rămas  în minte, iar mai târziu am fost învățată să văd corpul actorului ca pe un instrument muzical, un instrument ce trebuie acordat, îngrijit, iubit și cu care să exersezi zilnic  pentru a-l stăpâni, pentru a-l face să sune armonios, pentru a fi una. Le mulțumesc mult tuturor celor care au făcut și fac parte din viața mea și împărtășesc cu mine câte o bucată din drumul ăsta minunat și plin de peripeții și îți mulțumesc ție că ai avut bunăvoința și răbdarea să-mi adresezi acest interviu.

CITAT
Ne-a dat pământul ăsta fertil și plin de minerale, ne-a dat păduri, munți, râuri, deltă, mare, tot ce avem nevoie să supraviețuim și să nu depindem de nimeni. Din pacate, oamenii nu valorifică aceste bogății, ci le vând pentru interese personale.
Amalia Popa, actriță

34 recommended
240 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun