Teo Bobe crede că sărim dintr-o generație de sacrificiu într-o altă generație de sacrificiu. Spune că scriitorii români nu scriu mai des mai ales din acest tragic sentiment de zădărnicie. De fapt, ce spune el e că trebuie să (re)învățăm să citim. Altfel, despre ce viitor al României putem, omenește, vorbi?  

M-am întâlnit cu T.O. Bobe (sau, dacă nu vă deranjează, Teo Bobe, la jumătatea lunii martie, într-o stare febrilă avansată, care nu scuză, dar justifică oarecum întrebările de mai jos. L-am chestionat, în condițiile date, cu privire la diferite aspecte despre ce înseamnă să fii astăzi scriitor în România.

Teo m-a îngăduit așa, mucos. Mi-a răspuns. E spontan, e șarmant, e cult, e inteligent – fiind inteligent, e și autoironic și debordează de umor. Ce altceva să mai ceri unui interlocutor? Știam că a fost magaziner în Portul Constanța (vă dați seama ce era acolo!). Știam și că a fost secretar literar la Teatrul Mic (ce era și acolo!), că a lucrat în publicitate, ba chiar și la “PRO TV” (altă viață!). Mai știți “Știi și câștigi?”. Ei bine, Teo făcea treabă acolo, la întrebări, în umbră.

Lipsit de cel mai elementar profesionalism, la data întrevederii nici măcar nu terminasem de citit cartea care l-a consacrat – “Cum mi-am petrecut vacanța de vară”. Între timp, m-am pus la punct, m-am lăsat entuziasmat de acest volum scris acum un deceniu din perspectiva unui copil de zece ani (cu nume pe atunci avangardist – Luca). “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” este, trebuie să știți, o carte care singură îi poate da lui Teo Bobe o posteritate decentă.

Volumul a cunoscut mai multe tiraje și a ajuns, după posibilitățile pieței de carte din țara noastră, un relativ best-seller. De ce? Poate pentru că Bobe a impus un stil  – “stilul Bobe” -, poate pentru că pare că scrie simplu, ceea ce – se știe – e cel mai greu, poate pentru că niciun scriitor român (viu sau mort) n-a folosit mai bine cuvântul “căci” și nu a cunoscut dialoguri mai firești, mai naturale, mai umane.

Mi-a trecut, între timp, și viroza, dar nu m-am mai întâlnit, din păcate, cu Teo să îi pun alte, noi, întrebări. Am preferat amândoi să rămânem hiperactivi pe facebook.

Despre el s-a spus că ar fi fost în spatele celebrei Luciat, o “teroristă” a cititului care a revoluționat acum ceva vreme blogosfera noastră culturală. Nu admite. M-a trimis, amical, să-l întreb pe Mircea Cărtărescu, care s-ar fi întâlnit cu respectiva, dar de unde să-l iau eu pe Cărtărescu? Stă Cărtărescu de vorbă cu mine?, că nu stă.

Adevărul e, însă, că Teo Bobe citește enorm. Este, nu cred că exagerez, deși e o concluzie sumară, unul dintre cei mai citiți oameni cu care am vorbit în viața mea. Și nu m-am ferit de cei citiți – dimpotrivă, i-am căutat.

Tot adevărat e că, din perspectiva statului român, pe Bobe nici măcar nu-l cheamă așa. Îl cheamă Dobrin. Bobe e numele de fată al mamei sale, care a lucrat în anii comunismului într-o simigerie și apoi într-o autoservire, fapte care au contribuit la o relativă bunăstare a viitorului scriitor – în sensul că n-a cunoscut foamea finalului de comunism.

Teo Bobe n-a mai lucrat de zece ani. A zis să stea acasă și să scrie cărți. El este și căsătorit cu Vali Florescu, dedicată literelor și ea, deci ginerele celebrului cafegiu Gheorghe Florescu . Teo n-a reușit să termine însă, în acest dublu cincinal, decât o carte – “Contorsionista”. Nu e ușor să scrii cărți în România și de aceea acest interviu e găzduit de site-ul ViitorulRomaniei. Pentru că literatura română trebuie să aibă totuși un viitor și e bine să aflăm de la un om adecvat cam ce urmează.

Și cum să scrie românii cărți, se întreabă Teo, dacă la finalul unei munci titanice apare deznădejdea, dacă apare senzația (certitudinea?) că ai muncit ca boul? Cum, când românii nu știu încă să citească, iar promovarea cărților e, pe aici, “ca și cum te-ai apuca să vinzi căciuli de blană în Sahara”?

Cu toate aceasta, lumea literară așteaptă. Așteaptă de la Teo. E încă scandalos de tânăr, are doar 45 de ani și sunt voci, destul de numeroase, care spun că el e, de fapt, cel mai talentat dintre “95” – iști, generație care îi mai cuprinde pe Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu și alții. Nu sunt în măsură să contest aceste voci.

Teo Bobe vorbește direct despre trecut și despre prezent. Cât despre viitorul personal, și-a luat față de el angajamentul că se va disciplina. Viitorul literaturii române, asta e clar, nu se poate, orice ar fi, scrie fără el. N-are cum.

Andrei Crăciun: Vreau să stau de vorbă cu mai mulți oameni de cultură, atât din țara noastră, cât și din străinătate și să public aceste interviuri. Tu ești printre primii și, dacă nu-mi revine sănătatea (n.m. – la data acestui interviu, reporterul era chinuit, așa cum ați aflat deja, de o viroză de primăvară), vei fi și printre ultimii.

Teo Bobe: Sunt relativ nebărbierit. Nu știam că vrei să vorbești cu oameni de cultură, măcar barba să fi fost de mine.

Nu contează. E bine și așa, relativ nebărbierit.
Așa este.

Am citit că ai fost magaziner în Portul Constanța. Mă interesează acest aspect.
Da, am cam fost.

Când s-a întâmplat asta?
După liceu, n-am intrat din prima la facultate.

La Litere ai dat?
La Litere am dat și am picat de trei ori. Abia a patra oară am reușit și eu să intru.

Serios?
Serios, n-am fost în stare de mai mult.

De ce?
De putoare ce eram.

Ce se dădea pe atunci la admitere? Literatură sau…
Se dădea, prima dată, un examen oral, în care se verifica un pic gramatica. La ăsta n-aveam probleme. Și erau trei examene pe urmă  – literatură română, gramatică și o limbă străină.

Și la ce picai?
Depinde. N-aveam note foarte mari, dar nici foarte mici, niciodată. În fiecare an am avut o medie mediocră, luam la una mai mult, la una mai puțin, și mă trezeam sub linie.

Picai, deci, fiindcă aveau alții medii mai mari, nu pentru că nu luai notă de trecere.
Picam cam cu 7.50, cam atât puteam să iau – 7.50 cel mult 8.

Totuși, ai perseverat.
Oricum nu aveam ce să fac. Altceva nici nu știam.

Și în perioada asta în care tot picai la Litere ai lucrat în Port sau cum?
Nu. Un an am stat acasă. Am scăpat de Armată, am aranjat dintr-o întâmplare să n-o fac. Eu voiam doar să o amân un an, ca să mai pot da o dată, dar băieții m-au săltat în iarnă și m-au dus la comisariat, era cât pe-aici să mă încalțe atunci. Și mi-a zis unul, o pilă: bă, dar tu de  ce vrei să faci Armata, ești prost? Nu vrei să scapi de tot de ea? “Ba vreau, cum să nu? Dacă se poate, vreau să scap de tot de ea”. Pe vremea aia, Armata însemna de fapt Canal sau Casa Poporului, nu era Armată.

Era timp pierdut.
Era și timp pierdut și era și foarte periculos, din ce auzisem eu. Mureau oameni pe acolo. Protecția muncii era o fantezie, era vraiște. Altfel, toți din generația mea aveau în cap filmele cu ăsta, zi, cum îl cheamă…

Sergiu Nicolaescu?
Nu. Ăsta, americanul…

Rambo?
Așa, Rambo, filme de război. Toți se visau Rambo, toți se credeau Stallone, dar de fapt ajungeau pe un șantier, de obicei la Canal.

Și ce ți-a picat la admitere în anul când ai intrat?
Habar n-am. Nu mai țin minte. Nu știu cum reușesc alții să-și amintească ce anume le-a picat la treaptă (n.r.  – înainte de `89, exista treapta I, admiterea în liceu, și treapta a II-a, admiterea în clasa a 11-a). Eu n-am reușit să țin minte niciodată, mai ales că nici nu m-a interesat.

Câți ani ai făcut facultatea: patru ani?
Nu. Cinci ani facultatea și un an de master, pe urmă.

Era o perioadă în care se făceau cinci ani la Litere?
Am picat într-o perioadă în care nu se aranjaseră lucrurile bine. Se auzea într-o vreme, când eram eu în facultate, că dacă faci doar patru ani nu mai ai dreptul să dai la master pe urmă. Mai circula și o altă variantă: că al cincilea an se va considera drept master. Dar până la urmă am făcut și cinci ani și master.

Șase ani. Cât o facultate de Medicină.
Așa a fost să fie.

Și ai învățat ceva?
În facultate? Nu prea mi-a plăcut să învăț, dar îmi plăcea să citesc. Tot ce am învățat am învățat de plăcere.

Ți-a organizat lecturile facultatea? Te-ai întâlnit cu niște autori pe care altfel nu i-ai fi cunoscut sau cum?
Da, au fost niște întâlniri foarte mișto în facultate. Chiar și la cursuri. Ca la toate facultățile, conta mai mult ce se întâmpla pe hol. Am avut și prieteni mișto și profesori mișto. L-am avut profesor pe Mircea Cărtărescu. Am făcut și cu Bogdan Lefter. Îmi plăceau amândoi. Am făcut și cu Mircea Vasilescu. În anul întâi l-am avut, în primul semestru, pe Cristian Moraru, care pe urmă a plecat în America. Erau toți tari.

Cărtărescu ce vă preda?
Literatură română, nu mai știu ce perioadă. L-am avut și pe Mircea Martin, cu care ar fi trebuit să îmi fac și dizertația de master, dar n-am mai făcut. Am făcut doar cursurile și m-am făcut iar putoare și nu mi-am luat diploma. Am făcut cu Eugen Negrici, cu Nicolae Manolescu, cu Emanuel Kant Vasiliu, la lingvistică. Acest Kant era o somitate, un gigant în lingvistică. Am mai făcut cu doamna Ruxăndoiu (n.r. – Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, lingvistă și ea).

Tu ai dat la Litere fiindcă îți plăcea să citești. Acesta ți-a fost motorul.
Da

Și asta cu cititul o aveai de acasă?
Da, veneam cu ea de acasă. Dintotdeauna am avut-o. Nu cred că poți să te molipsești de microbul acesta mai târziu.

Nu poate cineva să te învețe să citești?
Te poate învăța, dar doar dacă ești și tu curios să înveți, să vezi despre ce e vorba. Eu, ca majoritatea oamenilor, am învățat să citesc în clasa întâi. Nu am învățat ca alții, dinainte. Exista teoria că o să se plictisească copilul la școală, dacă știe deja, și nu va mai fi atent.

Ai tăi ce meserii aveau?
Tatăl meu a fost șofer. Mama a fost casnică în primii mei șase ani de viață. Pe urmă, chiar înainte să încep eu școala, ei au divorțat, s-au despărțit.

Și tu ai rămas cu mama ta.
Eu am rămas cu mama mea, care a lucrat în alimentația publică, într-o simigerie, întâi, și apoi într-o autoservire.

N-ați avut o situație financiară foarte bună.
Nici foarte bună, nici foarte rea, adică erau alții care o duceau mai nașpa. În perioada anilor `80, pentru că mama lucra la o autoservire, aveam măcar ce să mâncăm. N-am făcut foamea. Dar stăteam împreună și cu bunicii și cu o mătușă. Aveau o casă. În primii ani, stăteam toți patru (n.r. – fără mătușă) într-o cameră de doi metri jumate pe doi jumate. Cu mama și bunicii.

N-ai mai avut frați.
N-am avut.

Teo Bobe a făcut drumul spre Poarta Albă

Nici surori.
Nici surori. Stai să-ți zic cu Portul. Deci după ce am stat un an acasă și am învățat, fiind putoare, picasem și a doua oară. Mă cam săturasem să stau numai în casă și să citesc aceleași lucruri. Așa că am vrut să mă angajez undeva, dar într-un loc unde să pot și să citesc, să învăț, cât de cât, când mai am chef. Deși se spunea că nu existau șomeri pe vremea aia, eu am reușit să fiu șomer și în comunism. După ce am terminat liceul, nu ni s-au dat repartiții nicăieri. Terminasem o clasă de filologie, de filo-istorie și am început să umblu pe la forțele de muncă. Eu, cum știi, sunt din Constanța și mă trimiseseră la o fabrică de tricotaje, confecții pentru femei, la Poarta Albă. Țin minte și acum drumul ăla – la cinci dimineața, într-un autobuz plin de femei care vorbeau porcos. Drumul spre Poarta Albă. M-am dus, ce să fac?, dar m-au refuzat și acolo. “Știi, măi băiatule, tu ești băiat bun, dar nu prea ești ce ne trebuie nouă”. Ei aveau nevoie de un merceolog să bată țara, să vorbească pe la fabrici de diverse mărfuri, să cumpere ață. Nu era de mine.

De la forțele de muncă te-au trimis la Poarta Albă, nu te-ai dus tu, așa, de nebun.
Da, ei m-au trimis și eu m-am dus. Pe urmă, am reușit să mă angajez în Port printr-o pilă. Și atunci, ca și acum, tot așa, cu pilele. Deci, am intrat printr-un unchi îndepărtat, soțul unei verișoare de-ale mamei mele. El mi-a pus o pilă și m-am angajat în Port, unde gestionam mașinile pe care le exporta țara noastră – Dacii, Aro și tot felul de autospeciale.

Era o muncă grea, de răspundere?
Răspunderea era foarte mare. Era o gestiune colectivă enormă. Întreprinderea asta era împărțită în două secții – o parte, în Portul nou, cu care eu nu aveam treabă, și o secție în Portul vechi, la o distanță destul de mare – trei parcări de mașini. Fiecare parcare din asta avea gestionarul ei. Și la una dintre ele, la care am lucrat eu cel mai mult, gestiunea era cam de 1.200 de Dacii, una lângă alta. Se fura în draci! Se furau piese de Dacii, fiindcă nu se găseau. Asta e foarte mișto, că știam cine fură. Furau băieții de la Pitești, care veneau să le recondiționeze înainte să vină vaporul. Cum se întâmpla? Cu două zile înainte să vină vaporul să le ducă la cine le-a  cumpărat, în Columbia sau în China, căci cam astea erau destinațiile, douăzeci-treizeci de băieți, mecanici le lucrau după care ziceau: lipsește aia, lipsește aia. Și noi ce era să facem? Noi, care eram gestionari, puneam mână de la mână, cumpăram un cartuș de Kent și un pachet de cafea, dădeam reprezentanților de la Pitești și apăreau piesele. Făceau ei rost de ele, nu se știe cum.

Cât ai stat acolo?
Un an și opt luni.

La pensie o să iei bani și de acolo. Ai avut carte muncă la mână.
Nu se putea fără carte de muncă pe vremea aia. Și era nasol că se lucra în ture – ture 12/24, și din cauza asta eram mereu varză cu capul, cu somnul, nu înțelegeam pe ce lume mai sunt.

Rezistai fiindcă erai tânăr.
Rezistam, da. Îmi dau seama acum: colegii și colegele mele nu erau chiar foarte bătrâni, deși atunci așa mi se păreau. Aveau între 30 și 40 de ani.

După aceea ai avut tot felul de meserii, care de care mai complicate, și ai ajuns la 45 de ani scriitor profesionist.
Mă rog, vorba vine profesionist.

Scriitor – stai acasă și scrii cărți. Eu așa înțeleg.
Asta ar trebui să fac, asta se presupune că fac.

Și asta faci?
Evident că nu fac asta, că n-am mai scris de nu știu când.

Dar ce faci?
Nu prea fac mare lucru.

Teo Bobe s-a întâlnit cu zădărnicia

De ce?
Nu pot să mă concentrez și nu-mi găsesc o motivație, un motor. La orice altă meserie din lume, știi că tragi acolo o lună și pe urmă iei niște bani. Cu asta m-am lămurit cum e. Sunt OK cu asta, știam de la început că nu se câștigă din scris cărți în România. A fost alegerea mea, nu am de ce să mă plâng. Dar e, așa, un sentiment de zădărnicie, că muncești ca boul și după doi-trei ani de muncă în care scrii o carte nu contează, deloc nu contează.

O carte cum e “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” în cât timp ai scris-o?
Cu asta am avut baftă, am scris-o foarte repede, dar a fost o întâmplare. Am scris o perioadă de vreo trei săptămâni la mine, la Constanța, după care am scris acasă în București alte două-trei săptămâni. Și am trimis începutul la editură.

La Polirom a apărut prima oară.
Da, eu o trimisesem să mă prindă în planul editorial pentru anul următor. Și mi-au dat răspunsul la începutul lui februarie că trebuie să fie gata până în 15 aprilie, și n-am mai avut ce să fac, știi?

Și asta te-a forțat.
Da, și mai mult de două treimi e scris în intervalul 20 februarie – 15 aprilie. Nu știu cum am scris-o, că am scris-o ca în transă. N-am crezut în chestia asta, că parcă îți dictează cineva până n-am făcut asta.

Poate că o aveai deja, o duceai în tine și trebuia doar să o pui pe hârtie.
Culmea e că nu. Am scris-o mai mult obligat. Înainte de cartea asta avusesem o bursă de șase luni în Germania, unde se presupunea că trebuie să scriu ceva. Și m-am chinuit, am scris eu ceva, dar n-am fost mulțumit. Mi-au prelungit ăștia bursa – mi-au zis: te duci acasă, mai stai șase luni în România, și te întorci trei luni la noi. OK, și în pauza asta între, când nu reușeam să scriu ce voiam eu să scriu de fapt, m-am apucat dintr-o joacă. Și când am văzut eu că merge, am zis: hai să mă joc atât cât se poate!

Și tu ce voiai de fapt să scrii atunci și nu-ți ieșea?
Nu mai țin minte exact. O bazaconie. Era oricum ceva care era mult peste puterile mele, peste ce știam și puteam eu să fac. M-am apucat de el ca un fraier. Am recuperat o parte din ideile alea în “Contorsionista”. Mi-a luat șapte ani să trec de la “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” la “Contorsionista”.

Și de ce ai plecat de la Polirom la Humanitas? Ți s-a terminat contractul sau…
Mi s-a terminat contractul, a fost și o neînțelegere, o neglijență din partea lor și m-am enervat și am plecat.

Cărțile tale s-au vândut bine pentru piața de carte din România? Ți s-au epuizat tirajele?
Mi-am epuizat tirajele. “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” e, la Humanitas, la al doilea tiraj. Și primele două ediții de la Polirom s-au epuizat. Acum depinde și cât de mare e tirajul, că așa degeaba te lauzi tu că…

Și cât e: 2.000 de exemplare?
Nu. Primul la Polirom a fost de 1.500, apoi al doilea de 1.200 sau 1.300. Am mai scos și la Humanitas încă 1.200-1.300 prima oară și încă o mie a doua oară.

Deci cu totul cam 5.000.
Cam așa.

În zece ani. E foarte puțin în termeni absoluți și totuși e o performanță pentru România.
Știi ce se întâmplă? Piața de carte nu depinde, în cea mai mare măsură, de scriitori. Sunt scriitori străini uriași care vând mai puțin pe piața de carte din România. Cărți care sunt legendare, care se vând tot timpul pe afară, se vând prost la noi.

La cine te gândești?
Bine, o să îți dau un exemplu, dar e o carte mai complicată. Nu poți să zici că “Curcubeul gravitației” al lui Thomas Pynchon e pentru toată lumea, pentru marele public. Dar vinde foarte puțin și pentru că oamenii care citesc în România sunt foarte puțini. Sunt foarte puțini din cauza școlii. Nu e nici vina lor, nu e nici vina promovării, că tot aud scriitori care se plâng de faptul că sunt insuficient promovați. Degeaba e promovat un produs cu care lumea nu știe ce să facă. Adică… E ca și cum te-ai apuca să promovezi căciuli de blană în Sahara. Oamenii n-au ce să facă pentru că nu știu să citească. Și nu sunt deprinși să citească din școală. Nu sunt deprinși cu plăcerea lecturii. Sunt destul de mulți care citesc informativ  – să afle lucruri. Dar pentru plăcerea estetică sunt foarte puțini care citesc. După Revoluție, la noi, singurul scriitor constant a fost Mircea Cărtărescu. În rest, cu toții ne-am risipit în tot felul de alte lucruri.

Ce a avut Mircea Cărtărescu și n-au avut ceilalți? A fost mai perseverent sau…?
Nu îi știu pe toți ceilalți. Dar pot să mă raportez eu la el. El e mai harnic, are mintea mai așezată. E mai liniștit. A fost un elev strălucit care a învățat mult încă din clasele mici. A avut rigoare. Lucru care mie mi-a lipsit. Întotdeauna am lucrat în salturi. Am avut perioade de arderi intense, de muncă din greu, și perioade în care eram epuizat și depresiv.

Și acum cum ești?
Începusem să mă apropii acum două luni, prin ianuarie, când mă apucasem să scriu din nou, dar iar am făcut o pauză și nu s-a mai legat. Cred că am nevoie să schimb și locul, să fac ceva. Și eu visam când eram tânăr să n-am nimic de făcut – să pot sta doar acasă și scrie. Ori asta e de fapt ucigător, pentru că trec zilele mult mai repede și, dacă n-ai stimuli externi asupra creierului, nu poți lucra. Să stai doar între patru pereți… Am vreo două sau trei planuri de cărți în cap, dar nu mă pot mobiliza să stau și să scriu.

Teo Bobe a fost debutant la fiecare carte

Ca să fii un bun scriitor, trebuie să fii foarte disciplinat?
Da. Am constatat și pe pielea mea că în momentul în care reușesc să scriu, legat, două-trei-patru săptămâni, pe urmă îmi e din ce în ce mai ușor. Și în iarnă când am început, scriam cam jumătate de pagină pe zi sau doar un sfert de pagină, și ajunsesem să scriu o pagină pe zi, cât de cât.

E o medie bună – o pagină pe zi?
E o medie destul de bună. Dacă reușești să scrii o pagină pe zi, scrii o carte într-un an. Chiar și jumătate de pagină e o medie bună. Totul e să scrii constant. La doi ani dai o carte. Nu e bine? Constanța e importantă și pentru tine ca scriitor, că îți ține mintea în formă, dar și pentru cititori – că te văd, că apari. E ca la sportivi, dacă îți exersezi mușchiul, îl ai, dacă nu-l exersezi, nu-l mai ai. E bine și pentru piață, că nu te uită lumea. Eu între “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” și “Contorsionista” am avut o pauză de șapte ani.

Și te uitase lumea?
Mă cam uitase. Una e să publici la 2-3 ani, alta la 7 sau 10 ani. Avantajul e că ești debutant de fiecare dată. Așa mă simt de fiecare dată.

La “Contorsionista” cum a fost primirea?
Nu a prea știut lumea cum s-o citească. Pe mine, asta m-a amuzat în mare măsură pentru că mă așteptam la asta. “Contorsionista” e o carte cu foarte multe aluzii la literatură. Și cum lumea nu prea a mai citit, și cum literatura a fost evacuată practic din viața noastră n-au fost prinse aluziile de cele mai multe ori.

Ai profețit în deșert?
Mi s-a spus că OK, scriu bine, dar nu fac literatură, că n-am suficientă viață, cam genul ăsta de critici am primit. Asta așteaptă lumea – să curgă sânge în carte, să se injure oamenii. Eu nu fac neapărat așa. Am observant apetența la cei de după mine, mai tineri, un fel de neorealism, o apetență pentru zonele foarte “low” ale societății. Nu înțeleg de ce, dar mă rog.

Un neorealism dus la extrem?
Să fie cu felii din viață, dacă se poate cu șantiere, cu oameni care o duc greu, chestii d-astea. E destul de rar întâlnit genul de literatură aspirațională, dacă e să o împărțim și pe literatură ca pe reclame.

Perioada ta cu reclamele cum a fost?
A fost foarte demult. A fost și foarte scurtă. Am lucrat câteva luni într-o agenție, prin 2001. Și m-am cărat de acolo.

De ce? Nu rezistai fizico-psihic?
Nu prea rezistam la ritmul de nelucru, nu atât de lucru. Că stăteai toată ziua acolo. Pierdeai mult timp, nu făceai nimic. Rămâneai seara până târziu, abia atunci apucai să faci ceva. Te duceai sâmbăta și duminica să recuperezi și de fapt nici atunci nu lucrai. Și m-am enervat la un moment dat și m-am cărat. Am mai lucrat vreo patru-cinci luni prin 2005 și am plecat definitiv. Perioada cea mai mișto de lucru la mine a fost în “PRO”.

Ce ai făcut în “PRO”?
Am făcut „jocuri și concursuri”. Tot ce avea pe vremea aia “și câștigi” în coadă. Bine, am început făcându-i revista presei lui Florin Călinescu și intro-uri la materialele pentru matinal.

Teo Bobe a fost secretar literar la Teatrul Mic

O făceai cu plăcere sau era doar un loc de muncă și atât?
Cred că a fost cea mai plăcută perioadă a vieții mele. În prima perioadă a mea la “PRO” lucram în paralel și ca secretar literar la Teatrul Mic.

Și ce făceai acolo?
Aia e – că nu făceam nimic. Dimineața eram la teatru, după-amiaza aveam cursuri de master și seara, noaptea de fapt, din două în două nopți mă duceam în “PRO”. După aceea am lucrat doar în Pro și mi-a plăcut fiindcă era Pro-ul la început, și aveam sentimentul că facem ceva, că așezam lucruri. Era o gașcă mișto. Eram foarte tineri și deși lucram foarte mult, nu ne plângeam. Era viața noastră. Era foarte mișto. Mai și dansam pe la birou – o oră, două. Mergeam pe jos acasă, până la Dristor.

La Teatrul Mic cum era?
Aveam neapărată nevoie de bani, pentru că atunci când am intrat la master nu aveam bursă. Am dat un interviu. Aveau două posturi libere, dar scoseseră doar unul la concurs. M-am întâlnit acolo cu o colegă din facultate. O știam vag. Și nu știu ce au vorbit acolo, ce le-a zis, că până la urmă ne-au angajat pe amândoi. A fost o perioadă mișto, pe de-o parte. A fost așa pentru că l-am cunoscut pe Dan Mihu, care era directorul teatrului și care era un tip senzațional. Era foarte bolnav din păcate și nu avea deloc grijă de el. Încerca să-l facă să aibă grijă de el Nona Ciobanu, regizoarea. Era și ea foarte tânără. E din aceeași generație cu mine. Se angajase la fel, de curând. Îi aducea mâncare, îl punea să mănânce. De atunci am pierdut obiceiul să merg la teatru, când am văzut mâncătoriile din interior. M-am scârbit. Când ești doar spectator îi vezi pe actori lăudându-se între ei. Când lucrezi cu ei, le vezi toate meschinăriile. Am lucrat câteva luni acolo, pregăteam caiete-program. Am făcut la “Conu’ Leonida față cu reacțiunea”. Cred că regizor a fost Felix Alexa. La alte spectacole am făcut doar partea de ceea ce astăzi am numi PR. Și pe urmă am plecat la PRO.

Ai câștigat bine în perioada “PRO”?
Depinde ce înseamnă bine. Câștigam bine în raport cu alți cunoscuți de-ai mei, dar știu că n-aveam niciodată bani. Plăteam chiria. Era și perioada aia de inflație galopantă, degeaba ni se măreau salariile, căci în trei luni rămâneai fără banii ăia.

Acum ai reușit să îți iei o casă sau stai tot cu chirie?
Avea apartament deja soția mea, care e bucureșteancă (n.r. – Vali Florescu, fiica faimosului cafegiu Gheorghe Florescu). Stau pe spuza soției de la cap la coadă – ea lucrează la mica firmă a socrului meu.

Și te ține pe tine scriitor acasă.
Pe cât se poate. E o situație foarte inconfortabilă pentru mine și îți dai seama de ce.

Ți-ar plăcea să lucrezi?
Pe de-o parte, da, mi-ar plăcea, dar pe de altă parte nu știu unde aș putea, ce să fac – simt că m-am deprofesionalizat. Și dacă ar fi să lucrez într-o televiziune, nu mai știu multe lucruri. Televiziunea, cum arată acum, nu prea e pe gustul meu. Zona în care am lucrat eu era foarte curată. Era OK. N-aș putea să mai fac entertainment cum se face azi. Pe partea de jurnalism nu mă bag, fiindcă n-am lucrat niciodată în zona asta.

Și de când n-ai mai lucrat?
Ultima oară în 2005, în publicitate. De atunci, nu mai.

Stai pe Facebook toată ziua.
Da, am ieșit în iarnă, când mă apucasem să scriu, și cred că o să ies iar. Nu se poate altfel.

Simți că te încurcă?
Simt că îmi atacă mintea, mi-o formatează altfel, dacă stai foarte mult pe Facebook, îți pierzi răbdarea. Nu mai puteam, la un moment dat, nici să citesc. Nu mai aveam răbdare o oră-două să stau și să citesc.

Te-ai învățat așa.
În secvențe cât mai scurte, da. Are un oarecare efect asupra creierului. Încerc să stau cât mai departe. Dacă e mai frumos, ies și din casă.

O să scrii afară?
Nu știu ce o să fac. Poate o să mă duc pe la mine acasă, la Constanța, și o să scriu acolo sau măcar să încerc.

Teo Bobe a simtit scrisul ca pe un act intim, aproape ruşinos

E mai bine acolo?
Da, dar nu pot să spun de ce. Poate pentru că am nevoie de singurătate ca să scriu. Nu mă deranjează nimeni nici acasă, e adevărat. Scrisul e un act foarte intim, aproape rușinos, trebuie să te ascunzi. Nu-mi vine să scriu când știe cineva că scriu. Chiar dacă nu e în cameră cu mine, e în camera de alături.

Nu știi când o să fie următoarea apariție.
Am două cărți – la una am scris patru pagini, la alta – treizeci. Sunt foarte la început. N-am nici zece la sută. Poate în primăvara asta, la Constanța. Funcționez mai bine primăvara și toamna. Iarna e prea frig. Sunt meteodependent. Dacă e iarnă, îmi scade tonusul, nu-mi funcționează nici mintea.

Când ești născut?
Culmea, iarna. Iar vara, la patruzeci de grade… Cehov, parcă, spunea că, de la treizeci de grade în sus, nu e un păcat să fii prost.

Numele tău care e de fapt?
Teodor Dobrin.

Și O.-ul?
Teo e de la Teodor, iar Bobe e numele de fată al mamei mele. Am semnat așa în facultate, că nu voiam să mă afle profesorii. Cu O.-ul m-am jucat.

Și acum așa rămâi pentru tot restul vieții.
Așa a fost să fie, da.

Citat: “După Revoluție, la noi, singurul scriitor constant a fost Mircea Cărtărescu. În rest, cu toții ne-am risipit în tot felul de alte lucruri”, Teo Bobe, scriitor.