a

Eduard Grosu, primul ciclist profesionist din România, va participa la Turul Italiei

- - 20- 483 vizualizari

Viaţa trăită pe două roţi. Are 23 de ani neîmpliniţi şi este primul ciclist profesionist din România. Se numeşte Eduard Grosu, un om jovial, nerăbdător să-ţi împărtăşească din experienţele sale inedite petrecute pe două roţi. Îşi aduce aminte fel şi fel de întâmplări, despre care povesteşte cu haz. S-a născut la Zărneşti, în judeţul Braşov, şi a mers prima dată pe bicicletă la vârsta de trei ani. Sub îndrumarea tatălui său, fost ciclist, Edi a descoperit în copilărie tainele acestui sport, care l-au captivat iremediabil. La 11 ani a luat startul la prima competiţie oficială, moment în care a înţeles ciclismul îi va călăuzi viaţa. A câştigat ulterior, ca amator, zeci de competiţii, iar succesul său a fost încununat la 21 de ani, când i s-a oferit prilejul de a face pasul către profesionişti. A profitat din plin de această oportunitate şi, în 2014, a semnat un contract cu echipa italiană Nippo Vini Fantini de Rosa.

Lui Eduard Grosu, un sprinter care se descurcă inclusiv pe căţărări, îi plac cursele clasice (curse de o zi – n.r.). A câştigat Turul Estoniei, aceasta fiind cea mai mare reuşită din cariera de profesionist. Însă, cea mai mare provocare pentru el este acum Turul Italiei, o competiţie de prestigiu, la care va lua startul, în premieră, pe 9 mai. Remarcabil este că Edi va fi al treilea cel mai tânăr ciclist care va concura la Turul Italiei şi, totodată, primul român care va participa la un concurs de o asemenea anvergură. În ciuda lipsei de experinţă, Grosu şi-a fixat un obiectiv îndrăzneţ, obţinerea unei victorii de etapă în Giro (Turul Italiei).

grosu3

Edi, de ce ciclism și nu un sport de iarnă, ținând cont că vii dintr-o zonă montană?

Am început ciclismul în 2003, deoarece tatăl meu a practicat acest sport şi a făcut şi performanţă, el avea o echipă de ciclişti la Zarneşti, Clubul Sportiv Torpedo se numea. De la tatăl meu a venit pasiunea mea pentru ciclism, el mi-a insuflat-o și datorită lui practic acum acest sport. Tata a lucrat la Fabrica Tohan, care producea biciclete. Această uzină susţinea financiar echipa CS Torpedo Zărneşti, pe care tata a antrenat-o din 1990 încoace. Anul trecut această echipă a avut patru campioni naţionali.

La ce vârstă ai urcat prima dată pe bicicletă?

Am început să merg pe o tricicletă la vârsta de un an şi jumătate, iar la trei ani mergeam pe bicicletă normală, fără roţi ajutătoare. La Zarneşti, în fiecare an, se organiza o competiţie de ciclism pe 1 iunie, de Ziua Copilului, iar câştigătorul fiecărei categorii primea o bicicletă de la fabrica Tohan. Prima mea competiţie la care am participat a fost la trei ani şi chiar am ieșit pe primul loc. De când aveam trei ani până pe la 14 ani am câştigat în fiecare an concursul de biciclete de la Zarneşti şi în fiecare an primeam o bicicletă din partea organizatorilor.

Păi și ce ai făcut cu atâtea biciclete?

Bicicletele se dădeau în funcţie de categoria la care concurai, se dădeau Pegasuri, BMX-uri. În Zarneşti există o casă de copii orfani până în 15 ani şi în fiecare an când câştigam câte o bicicletă, o donam casei de copii. Mi-aduc aminte că se bucurau foarte mult copiii când primeau bicicletele.

Când ai participat la primul concurs oficial?

În 2003, când aveam 11 ani, am concurat la prima mea competiţie, la amatori. Pentru că eram foarte mic şi, de obicei, în ciclism categoriile încep de la 14 ani, am avut nevoie de o derogare din partea federației. De fiecare dată când voiam să concurez, era necesară o aprobare. Tatăl meu a cerut derogare pentru a putea participa la vârsta de zece ani, la început nu mi-au dat-o, dar apoi am primit-o şi, văzând că la primele competiţii făceam față cu cei de 14-16 ani, am început să primesc în continuare derogări.

grosu4

Deci tu, la 10-11 ani, te luai la întrecere cu alții de 14-16 ani. Cum le făceai față?

Eu, fiind mic şi de înălţime şi de vârstă, nu se găseau biciclete pe mărimea mea, dar tata a fost în uzină şi mi-a făcut o bicicletă prototip, pe mărimea mea. Cu această bicicletă am participat la primul meu concurs de ciclism, fiind legitimat la Federaţia Română de Ciclism la vârsta de 11 ani. Datorită bicicletei speciale puteam să mă țin de adversarii mei.

Care crezi că a fost cea mai mare reușită din cariera de amator?

Cel mai fericit moment a fost câştigarea primului titlu de campion naţional, pe 29 noiembrie 2005, chiar de ziua tatălui meu. Atunci i-am oferit un cadou frumos tatălui meu. Aveam aproape 13 ani și am devenit cel mai tânăr campion naţional din istoria ciclismului românesc. Din 2005 până în prezent am câştigat 27 titluri de campion naţional la toate probele ciclismului (mountain bike, şosea, velodrom, ciclocros, maraton). În 2008 am câştigat opt titluri de campion naţional, la toate probele.

Am vorbit de reușite, dar povestește-mi despre cea mai mare dezamăgire…

(Râde) Cea mai tristă amintire la amatori datează de când am pierdut Campionatele Naţionale de şosea. Mi-amintesc că mai avem 40-50 metri până la final, eram pe primul loc şi am ridicat mâinile de pe ghidon pentru a sărbători, nu am mai pedalat, am fost ajuns din urmă şi am pierdut la foto-finish. M-a certat tata rău de tot, am primit chiar şi un pumn în cască. Am pierdut o victorie atât pentru mine, cât şi pentru club, am fost foarte dezamăgit, pentru că a fost doar vina mea, o greșeală copilărească.

Tatăl tău ți-a fost antrenor în perioada cât tu ai fost la CS Torpedo. Te favoriza în fața celorlalți colegi?

Nu, dimpotrivă. Eram cel mai mic din generaţia mea şi mă antrenam mereu cu cei mari. De fiecare dată când se întâmpla ceva la echipă, eu eram tras la răspundere. Îmi amintesc că erau perioade când echipa nu avea bani şi mai punea tata de la el sau mă lasa pe mine acasă în favoarea altor băieţi, doar ca să nu zică ceilalţi că face diferenţe, chiar dacă eu pedalam mai bine decât ei.

Te-a urecheat vreodată tatăl tău la antrenamente?

Mai mult decât atât. Îmi aduc aminte că eram la antrenament pe urcare, eu eram liderul echipei şi un coleg s-a desprins de echipă, iar eu am ţipat la el să ne aştepte şi pe restul. Tatăl meu, care pedala odată cu noi şi aflându-se în spatele meu, a luat pompa de la bicicletă şi mi-a dat cu ea pe spate. Nu înțelegea cum de pot să-mi opresc colegul din urcare.

grosu

Câte căzături ai luat de când te-ai apucat de ciclism?

Multe, dar să știi că nu din vina mea. M-am ales doar cu câteva zgârieturi. Dar cea mai grea căzătură am luat-o anul acesta, în Argentina. A căzut cineva în faţa mea şi nu l-am mai putut evita, am intrat direct în el, m-am lovit la genunchi, la şold, la coate, am fost destul de rău lovit. Am văzut accidente grave în pluton, cu clavicule rupte, arcade sparte, se întâmplă destul de des.

Edi, până la ce vârstă ai fost ciclist amator?  

Până la 21 de ani, în 2014.

Ai câştigat vreun ban ca amator?

La competiţiile din România nu se dau bani învingătorilor, primeşti o diplomă, o cupă şi o strângere de mână, salariile sunt inexistente. Însă, eu am avut norocul să fi avut un sponsor şi de când am făcut 18 ani până când am plecat în Italia, am fost angajat în România pe un salariu decent. Deci, în România am primit salariu timp de un an, după care am plecat în Elveţia şi apoi în Italia.

Cum au fost experienţele din Elveţia şi Italia?

Am făcut parte din echipe de semi-profesionişti. În Elveţia, echipa de juniori era ca una de profesionişti, fiind echipa Uniunii Cicliste Internaţionale. Acolo aveam la dispoziţie tot ce era necesar. Ca junior în Elveţia, la 17-18 ani, aveam salariul de 1.200 franci elveţieni. În Italia, salariul era în jurul a 1.000 euro. Ciclismul românesc este la o diferenţă de 100 ani faţă de ciclismul din cele două ţări.

Cum ai făcut pasul spre profesionişti?

În 2013 am participat cu echipa României la mai multe competiţii internaţionale de profesionişti, deoarece cu echipa naţională poţi participa la profesionişti. Am câştigat o etapă în Turul României şi alte două le-am terminat pe locul 3. În Turul României a fost prezentă şi echipa Nippo Vini Fantini de Rosa, din Italia. După ce am terminat etapa, eu vorbind italiana pentru că stăteam în Italia, am discutat puţin cu reprezentanţii echipei şi mi-au propus ca în 2014 să mă ia în echipa lor. Din iulie până în decembrie nu am mai discutat nimic cu ei. Eu, între timp, semnasem un precontract cu o echipă de diletanţi, dar pusesem clauză că dacă mi se iveşte şansă să trec la profesionişti, pot întrerupe oricând acel contract. Pe 27 decembrie 2013 am fost sunat de antrenorul echipei Nippo Vini Fantini de Rosa şi mi-a spus că au definitivat bugetul pentru anul 2014 şi ar avea un loc în echipă. Deci îmi puteau oferi un contract ca profesionist, pe care l-am semnat pe o perioadă de un an, de la 1 ianuarie până la 31 dececembrie 2014. Recent am reînnoit contractul pe doi ani.

Trecerea la profesionişti ţi-a schimbat viaţa?

După ce am semnat contractul cu Nippo Vini Fantini de Rosa am plecat imediat în cantonament şi de atunci au început competiţiile. Antrenamentele au devenit mai lungi şi mai solicitante, competiţiile mai numeroase şi mult mai dificile, însă viaţa mea a rămas aceeaşi. Avem un staff numeros care ne ajută mereu, avem preparatori, avem totul la dispoziţie pentru a face performanţă. Am concurat până acum la majoritatea competiţiilor de nivel II. În momentul de faţă suntem 16 băieţi în echipă, dintre care nouă vor participa la Turul Italiei.

Tu te numeri printre cei nouă ciclişti confirmaţi?

Da, fac parte din echipa de bază pentru Turul Italiei. Acum urmez o pregătire care să mă aducă în formă maximă la momentul startului. Echipa contează mult pe mine, sper să nu am probleme de sănătate care să mă ţină pe margine. Pentru mine este cea mai mare şansă de a mă face remarcat, dacă reuşesc să fac nişte rezultate foarte bune o să am oportunitatea să trec la o echipă mai mare sau dacă voi rămâne aici, să semnez un contract mult mai bun. Orice victorie te ajută să obţii un viitor contract mult mai bun. 

Ai emoţii?

Există emoţii pentru că nu ştiu ce o să mă aştepte şi cum o să fac faţa atâtor etape, n-am concurat niciodată mai mult de 13-14 zile consecutiv. Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să câştig o etapă. Obiectivul meu este să obţin o victorie de etapă. Sunt în total 21 de runde, din care două de contratimp (individual şi pe echipe), şase cu finish-uri în căţărare, deci sunt în total opt care nu mă avantajează. Dar sunt 7-8 etape cu finalul favorabil sprinterilor şi acolo sper să dau lovitura.

Ai avut prilejul să îi cunoşti pe „monştrii sacri” ai ciclismului?

Da, sigur. Contador, Quintana, Nibali mi-au fost chiar adversari. Mă cunosc cu majoritatea dintre ei, vorbim, nu există distanţă care să te departe de ei. Dintre toţi, Quintana mi se pare cel mai sufletist. De exemplu, când am fost în Argentina, în ultima seară a competiţiei, am ieşit toţii şi el a dat la toată lumea de băut, era foarte deschis cu toată lumea. În schimb, Nibali e un tip mult mai rece, fratele lui e în echipa noastră şi vine câteodată şi se antrenează cu noi în cantonament. Pe Contador nu l-am cunoscut foarte bine până acum.

Edi, hai să abordăm şi problema dopajului. Cum vezi tu acest flagel atât de răspândit în ciclism?

Nippo Vini Fantini de Rosa e prima echipă care postează pe site-ul propriu rezultatele controalelor antidoping. Noi facem parte atât din organizaţia mondială antidoping (n.r. WADA), cât şi din “Mişcarea pentru un Ciclism Credibil”, facem controale antidoping la 2-3 săptămâni pentru a vedea valorile sângelui. În cazul în care există diferenţe notabile, eşti pus să stai pe margine până analizele vor ajunge la forma iniţială. Dar, din păcate, încă există echipe şi sportivi care acceptă dopingul.

Te-a tentat vreodată să te dopezi?

Prefer să fiu curat şi să-mi văd de cariera mea. Din câte ştiu eu, dacă te prind dopat, nu mai primeşti suspendare de doi ani, ca înainte, ci suspendare pe zece ani sau pe viaţă. Am de gând să-mi continui cariera, nu să mă suspende pe viaţă.

În ciuda sancţiunilor atât de drastice, există totuşi ciclişti care nu renunţă la dopaj…

E şi normal pentru că un ciclist care vrea să câştige un tur important nu o să poată niciodată să concureze doar pe pâine şi apă. În 23 de zile, cât durează un tur important, este imposibil ca un om normal să nu aibă o zi mai proastă. Un ciclist care termină o etapă, arde în jur de 5000-6000 calorii. Eu, spre exemplu, nu am voie să-mi fac o injecţie cu glucoză sau vitamine. Orice înţepătură de ac, fără ştampila medicului, este depistată şi ţi se dă ori avertisment ori te scot afară din competiţie. Sportivii care îşi fac înţepături e clar că se recuperează mult mai repede decât cei care vor să se recupereze doar cu mâncare.

Edi, dacă ar fi s-o iei de la capăt, ce sport ai alege?

Nu am regretat niciodată că m-am apucat de ciclism, aşa că dacă ar fi să o iau de la cap aş alege tot ciclismul. Datorită ciclismului mă consider un om împlinit, cel puţin până la vârsta mea. Am avut o copilărie normală până la vârsta de 14-15 ani, apoi am făcut destule sacrificii pentru a câştiga concursuri, pentru a avea performanţă, dar, repet, nu regret nimic.

Până la ce vârstă te vezi în şaua bicicletei?

O să văd până când rezist şi cât voi fi motivat şi concentrat. Am stat de vorbă cu mulţi ciclişti mari şi după o anumită vârstă, 33-35 ani, pierzi din motivaţie, vrei să stai mai mult cu familia. Evident că şi eu îmi doresc să îmi întemeiez o familie cu timpul.

CIFRE

una din bicicletele lui grosu

12.000 de euro costă cea mai scumpă bicicletă pe care concurează Edi

7 kilograme este limita maximă admisă a unei biciclete, care e confecţionată din fibră de carbon

4 biciclete are Edi la dispoziţie la fiecare concurs 

CITAT: „Tata şi-a văzut visul realizat prin mine. Cu toate că a fost un ciclist foarte bun, în perioada comunismului nu putea ieşi din ţară, deci nu putea să participe la competiţii cu cei mai buni ciclişti ai lumii.” Eduard Grosu, ciclist profesionist

20 recommended
comments icon 3 comments
483 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Militaru