a

Un om bun pleacă la război. Povestea hocheistului român comandant în armata americană

- - 13- 294 vizualizari

Cristian Rădulescu, un nume de care România n-a auzit până acum, are o poveste de viață ce pare potrivită pentru un scenariu de film. Nimeni nu și-ar fi putut imagina în urmă cu câțiva ani că tânărul Cristi, plecat după Revoluție în SUA, împreună cu părinții, va deveni unul dintre cei mai apreciați și respectați militari din Armata americană. El a progresat într-un ritm uimitor și a ajuns în scurt timp la rangul de comandat, după ce, în adolescență, fusese hocheist amator.

A terminat liceul şi şcoala generală în Los Angeles şi a jucat hochei la echipe din SUA. După liceu a venit în România, unde a evoluat la Steaua, Dinamo și echipa națională timp de doi ani. Ulterior s-a întors în SUA, dar o accidentare teribilă i-a pus capăt carierei de sportiv. Viața lui Cristi a luat o turnură inimaginabilă după acel moment de cumpănă, el fiind recrutat în Armata SUA. Așa a început povestea de succes a acestui român, care, la 33 de ani, este o emblemă a americanilor în teatrele de operațiuni. George Rădulescu, tatăl lui Cristi, a povestit câteva amănunte inedite din viața fiului său, de care este atât de mândru: “În timpul vacanțelor de vară lucra intens pentru a-și câștiga proprii bani. Avea două joburi, unul la Guvern și unul la Whole Foods Market, un lanț de magazine de mâncare organică. Patru zile pe săptămână era la Guvern, iar alte trei zile la magazinul alimentar. La ambele joburi a fost lăudat şi apreciat. Eu, ca tata, l-am întrebat ce doreşte el să facă în viitor. Nu a vrut să rămână nici la Guvern, nici la magazin, a ales Armata.

FullSizeRender (4)

Cristi, cum a fost copilăria ta?

M-am născut în Bucureşti, în 1981, am crescut în Berceni, după care părinţii mei s-au mutat la Tineretului. Am stat în România până la vârsta de 9 ani şi ceva, am prins şi Revoluţia. După Revoluţie, la câteva luni, am plecat cu mama mea în America să vedem cum este; tatăl meu se stabilise acolo anterior. Apoi, ne-am întors în ţară şi după încă un an de stat în România, am vândut majoritatea lucrurilor pe care le aveam şi am plecat defintiv în SUA. Aveam un unchi care se stabilise în America de pe timpul comuniştilor (nu ştiu dacă avusese probleme cu partidul comunist). El i-a chemat pe părinţii mei acolo şi i-a ajutat foarte mult la început, au avut o persoană la care să tragă. Fratele meu, care era mai mare, a plecat cu tatăl meu înainte, pentru a se stabili, pentru a-şi găsi slujbe, locuinţă. Au stat câteva luni la unchiul meu până s-au pus pe picioare, după care am venit şi eu cu mama mea, în 1991.

Părinţii mei au crezut că e o oportunitate bună pentru ei să plece în SUA; visul lor de o viaţă era să-şi deschidă o afacere încă din timpul comunismului. Deşi au plecat de atâţia ani, au păstrat legătura cu ţara, ei se consideră români. Acum s-au pensionat şi s-au mutat la Atlanta, Georgia, unde stă şi fratele meu mai mare. Au vrut să fie aproape de unul dintre copii la bătrâneţe.

Cum şi când te-ai apucat de hochei?

M-am apucat de hochei când am venit în America. Mai întâi, am jucat fotbal la o echipă compusă din ucrainieni, care vorbeau toată ziua de hochei. M-am uitat şi eu o dată, de două ori, am fost şi am patinat cu ei, mi-a plăcut foarte mult şi m-a “prins” sportul ăsta. M-am descurcat bine la început, a fost dragostea şi pasiunea mea din copilărie până la liceu şi facultate. În România nu am făcut niciun sport organizat; în America m-am apucat efectiv de hochei, chiar dacă la o vârstă destul de târzie, pe la 10-11 ani. Dar asta nu este ceva ieşit din comun, sunt hocheişti în NHL (liga profesionistă americană – n.r.) care au început la fel de târziu ca mine. Eu am fost total dedicat hocheiului, am jucat în continuu cu cine am apucat şi am crescut în valoare destul de repede ca să ajung la juniori şi să pot să revin în România.

De ce ai revenit în România?

Jucam hochei la juniori, în America şi după ce am absolvit liceul, la 18 ani, am revenit în ţară ca să joc pentru naţionala de tineret a României. Timp de doi ani am rămas în România. Atunci am activat un an la Steaua, unde am fost rezerva de portar a lui Viorel Radu, după aceea m-am transferat la Dinamo, când s-a reînfiinţat, în 2001 şi am jucat acolo titular încă un sezon. Evoluţiile bune de la Steaua şi Dinamo m-au ajutat să ajungă la naţională. Pe vremea aia nu erau mulţi jucători străini de hochei în România şi asta m-a ajutat să mă integrez bine la lot. Cu România am obţinut la Campionatul Mondial de juniori sub 21 ani medalia de argint în Mexic, în 2000. Anul următor am obţinut bronzul mondial.

Cum poţi descrie cei doi ani în care ai jucat hochei în România?

Cei doi ani petrecuţi în România m-au ajutat foarte mult. Mi-am perfecţionat nivelul hocheistic, dar am căpătat şi experienţă de viaţă. Tânăr fiind, pentru mine a contat enorm că mi-am luat viaţa în mâini şi m-am aventurat departe de casă. Am învăţat foarte multe de la coechipierii mei mai în vârstă de atunci: Marius Gliga şi Radu Viorel. În cei doi ani petrecuţi în România mi-am făcut prieteni, am rămas bun prieten cu un fost coleg de la Steaua, Lucian Filip. E foarte frumos să faci parte dintr-o echipă, sunt experienţe pe care le împărtăşeşti cu colegii tăi.

Şi apoi te-ai întors în America…

După cei doi ani petrecuţi în România, m-am întors în State, deoarece voiam să urmez o facultate. Am continuat, însă, hocheiul la echipa Universităţii Wisconsin Superior, care erau campioni naţionali la vremea aceea. Echipa activa în a doua divizie valorică. Totul mergea foarte bine, eram singurul portar care nu primisem gol, eram în cea mai bună formă şi am suferit o accidentare la genunchi într-un meci amical, la început de sezon. M-am ciocnit de un adversar şi mi s-a fisurat meniscul. M-am grăbit să mă întorc pe teren, dar, din păcate, accidentarea s-a agravat şi am stat pe bară un timp mai îndelungat. Mă puteam opera şi stăteam un sezon pe bancă sau încercam cu terapie şi mă puteam întoarce mai repede. În capul meu o voce îmi spunea “ce faci, a început sezonul, du-te, antrenează-te, joacă!”. Am ales să mă întorc cât de repede posibil şi până la urmă am ales operaţia.

Ce s-a întâmplat după operaţie?

Mi-am pierdut antrenamentul şi locul de titular. Mi-am dorit să plec la altă echipă ca să fiu titular, pentru că antrenorul avea deja alţi portari în vizor. Pe de altă parte, aveam presimţirea că dacă mai stau zece ani în hochei nu ştiam cât de sus puteam ajunge. Am avut coechipieri care au ales să continue şi au ajuns la profesionişti; şi eu aş fi avut şansa să ajung la profesionişti; sunt trei trepte în hocheiul american: NHL şi încă două trepte inferioare. Dar sunt puţine locuri şi mulţi jucători. Din cauză că m-am accidentat, visul meu s-a curmat.

În ce sens?

Din cauza accidentării am decis să-mi închei cariera, mai ales că voiam să-mi termin educaţia şi să-mi aleg o carieră în care să progresez treptat. Mi-am dorit să fiu calificat şi să mă pot pensiona din munca mea. Aveam deja 22-23 ani şi mi-am zis că fie pot juca în continuare hochei, fie pot mă bucur de ce am obţinut din hochei. A fost o decizie foarte grea pe care am luat-o în 2004. Părinţii mei erau dezamăgiţi pentru că ei mă vedeau foarte talentat. Dar am fost eclipsat de naivitatea mea de tânăr, de ghinionul ăsta care se întâmplă la 90% din sportivii de care nu auzi niciodată. E foarte greu să te retragi în felul ăsta.

Azi mai ai urme de regret pentru alegerea făcută atunci?

Mă mai gândesc câteodată că aş fi putut să ajung mare hocheist. Eu nu atinsesem un nivel maxim. Într-un meci puteam scoate toate şuturile (am avut şi un record de 58 şuturi şi 14 penalty-uri apărate), iar în meciul următor puteam lua şapte goluri. Nu aveam constanţă. Asta e foarte comun pentru un portar la hochei, portarii se maturizează între 28-32 ani, pentru că e o poziţie foarte grea şi îţi trebuie mulţi ani ca să ajungi să ai un anumit nivel de consistenţă pe care eu nu-l atinsesem. În America se joacă un hochei mai dur, hocheiul este mai mult decât un sport, este o cultură, un stil de viaţă. Multe din bătăile existente în hocheiul american sunt strategice. Când aveam un meci în care eram în mână, de obicei încercau să intre în mine să mă accidenteze, să-mi facă orice să mă oprească. Antrenamentele erau foarte intense, foarte dure, era o mare concurenţă pe locuri. O perioadă de timp am fost antrenor, dar acum nu mai am nicio treabă cu acest sport, sunt total dedicat altei profesii.

Ce s-a întâmplat după ce ai renunţat la hochei?

Am început facultatea la 21 de ani, în 2002. Am absolvit cursurile unei facultăţi de sociologie, profil filosofie, la 25 de ani. Când am terminat studiile, am avut o oportunitate să lucrez pentru Guvern la Los Angeles, la resurse umane. Aş fi putut, de asemenea, să lucrez ca manager la o companie de nivelări şi construcţii din Atlanta, unde era fratele meu. Dar eu tot timpul am visat să mă înscriu la Marină, simţeam nevoia să am o viaţă plină de aventuri. După doi ani de căutări şi aşteptări, s-a ivit o oportunitate uriaşă pentru mine. M-a văzut un sergent din Armată, care mi-a oferit şansa de a deveni paramedic în Armată. „După ce termini de servit Armata, te aşteaptă un serviciu la tine în oraş, la un laborator sangvin”, mi-a spus el atunci şi m-a convins pe loc. Am avut şi puţin noroc atunci, deoarece în 2006 era o criză economică accentuată şi mulţi tineri proaspăt ieşiţi din facultate se chinuiau să-şi găsească serviciu.

Cum a fost la început viaţa de soldat?

Odată ce am intrat în Armată, la 27 de ani, mi-a plăcut la nebunie, poate şi datorită faptului că am fost hocheist înainte. În Armată am perseverat şi acesta a fost atuul meu. Aveam emoţii, era o perioadă grea, războiul era o flacără aprinsă atunci, ştiam ce mă aşteaptă ca paramedic şi ce riscuri îmi asumam. Părinţilor mei le era frică, dar mi-au zis să-mi urmez drumul. Am călătorit mult în Armată, la Oklahoma, la San Antonio, unde am fost la o şcoală medicală timp de patru luni, care te face să fii ambulanţier. La un întreg pluton de infanterişti eu eram singurul paramedic şi trebuia să răspund pentru orice traumă de pe câmpul de luptă, iar în garnizoane să am grijă de soldaţi. Apoi, am ajuns în Texas, unde am stat timp de 4 luni; în 4 luni faci ce fac oamenii civili timp de un an, dai aceleaşi teste, aceleaşi probe, totul este compresat. După ce am trecut toate probele, am dat examenul prin care am obţinut certificatul naţional şi am fost trimis la prima mea bază. Din momentul în care am depus jurământul am început să fiu plătit.

Când am devenit ofiţer în Armată, mi-am pierdut dubla cetăţenie. Nu a fost o problemă că aveam altă cetăţenie când m-am înrolat. Toată lumea era fericită că sunt român, toţi aveau o părere bună despre români şi despre România. La fel se întâmplă şi azi.

Te-ai căsătorit înainte de înrolare sau după?

Înainte de a mă înrola m-am căsătorit cu Irina, studentă la ASE Bucurureşti, când aveam 24 de ani. Un an de zile am vorbit cu ea doar pe net şi pe telefon, după care am reuşit să o conving să vină în America. Ea era cea mai bună din facultate şi i-a fost greu să plece şi să vină în State.

Soţia ta fost de acord să te înrolezi?

În Armata se poate întâmpla orice, poţi oricând să pleci la război. Soţia mea la început avea o oarecare teamă, dar eu sunt un tip optimist şi pot spune că am avut şi mare noroc. În timpul când am fost staţionar la Fort Louisse s-a născut Cristian, fiul meu cel mare, care acum are 5 ani. Când eram în Kanssas s-a născut Miki, fiul meu cel mic. Am fost plecat în război timp de un an de zile, iar copiii mei au suferit pentru mine şi eu pentru ei şi soţia mea. Chiar dacă am stat departe de ei un an, iubesc Armata, e o aventură pentru mine, nu mă plictisesc niciodată, deşi nu e uşor ceea ce fac, dar dacă îţi place ce faci, totul pare mai uşor.

Ţi-ai dori ca fiii tăi să te urmeze în carieră?

Orice vor face copiii mei, să facă cu pasiune pentru că atunci o să fie buni. Fie că vor fi bucătari sau muzicieni, trebuie să muncească cu plăcere. Copiii mei vorbesc română şi engleză, mi-ar plăcea să înveţe încă o limbă de circulaţie internaţională, poate spaniola. În casă vorbim în română, dar eu cu ei vorbesc în egleză, pentru că nu vreau să uite engleza. Soţia mea vorbeşte cu ei doar în română.

FullSizeRender (5)

Spuneai că ai fost plecat un an în război. Unde?

În Afganistan, în 2012, a fost ceva fenomenal, unicat. Eu am plecat înaintea unităţii mele şi am avut norocul să fiu responsabil pentru mutarea totală a unităţii mele, a întregii brigăzi, am zburat la Diego Garcia şi am efectuat această mutare intermodală, adică tot echipamentul nostru a fost dus în Kandahar. Când am ajuns aici, mi s-a zis: “Cristi, ai o misiune în care nu poţi să dai greş, trebuie să fii perfect”. În calitate de locotenent mi-au trimis opt sergenţi în subordine. Niciunul din noi nu aveam voie să greşim.

Ce ai făcut în Afganistan?

În Kandahar am fost şeful aeroportului. Prin rampa noastră veneau aproape zilnic persoane foarte importante, şefi de stat, prim-miniştri, generali din toate ţările, plus toţi militarii români care se duceau în teatrul din Afganistan. Toţi treceau prin baza pe care o conduceam eu. Când vedeau că scrie Rădulescu pe clădire li se părea foarte ciudat. Vorbeam cu ei, îi ajutam, le alocam elicoptere când aveau nevoie de ele. Făceam parte dintr-un batalion de susţinere la o brigadă de aviaţie şi noi eram responsabili pe toată partea teatrului din sud-vest a Afganistanului. Deci toate unităţile care vin în teatru au misiuni terestre, iar noi îi susţineam cu aviaţia, piloţii noştri îşi riscau viaţa şi uneori plăteau preţul maxim ca să evacueze răniţii de pe teren, să transporte bunuri la micile baze.

De ce sunt românii atât de apreciaţi de americani?

Americanii au numai cuvinte de laudă despre români. Prima unitate la care am venit în Germania trimitea prin rotaţie soldaţi la baza de la Mihail Kogălniceanu, iar soldaţii noştri se cam băteau pe locuri ca să meargă în România. Asta spune multe despre cât de apreciaţi sunt românii în America. Ei ne-au chemat la baza lor, pe mine şi alţi colegi ai mei, pentru a lua parte la petreceri de-ale lor. Au fost foarte ospitalieri, iar americanii au rămas sursprinşi plăcut. România poate să se mândrească cu faptele militarilor români. În timp ce eram acolo, un sergent major român a fost grav rănit pe front şi noi imediat l-am trimis în America ca să-l vindecăm. Vizavi de noi era locul pe unde îi aduceau pe cei căzuţi pe câmpul de luptă şi erau nişte ceremonii foarte solemne, când aceştia erau puşi în avionul ce urma să-i ducă acasă.

Te-ai mai duce în Afganistan, în misiune?

Am stat în Afganistan 12 luni, mulţi oameni se manifestă diferit în timpul războiului, fiecare îşi exprimă frica în felul său. Aş reveni acolo pentru că asta e meseria mea, cu toate că dorul de familie este foarte mare. Când eşti acolo toate acţiunile făcute au nişte consecinţe, adică schimbă vieţile unor oameni. Este o meserie care îţi aduce satisfacţii mari. Când plecăm în Afganistan, nu putem să plecăm individual, ci doar cu toată unitatea. Dacă unitatea din care faci parte pleacă în misiune, trebuie să pleci cu ea.

Percepţia generală este că un militar trimis în misiune în Afganistan câştigă foarte mulţi bani. Aşa este?

Când devii ofiţer este ceva foarte frumos, ofiţerii sunt puşi instantaneu în poziţii de conducere şi provocaţi. Am intrat în armată pe postul de specialist (caporal), apoi sergent, sublocotenent, locotenent şi acum sunt căpitan. Începând de la rangul de caporal, suntem foarte bine plătiţi, avem nişte beneficii extraordinare. Ca locotenent am făcut 8.700 dolari pe lună, suma netă (în Armata din SUA veniturile nu sunt impozabile). Acum, în Germania, nu sunt la război, dar sunt căpitan, iar salariul meu este de 9.700 dolari pe lună, bani plătiţi de statul american. 

Înseamnă că eşti un om liniştit din punct de vedere financiar…

Din acest salariu trebuie să plătesc întreţinerea şi chiria pentru apartamentul oferit de statul german, care se ridică la vreo 3.000 de dolari. Când plecăm în misiune trebuie să locuim tot timpul în casele alocate de Guvernul ţării unde ne deplasăm. Aceste case sunt sigure pentru noi. Nu sunt nici foarte bogat, dar nici sărac, sunt un om cu o situaţie financiară confortabilă. Cu salariul pe care îl primesc ne descurcăm foarte bine. De când am intrat în Armată nu am mai dus nicio grijă din punct de vedere financiar. Avem asigurate şi serviciile medicale, sunt multe servicii de care beneficiază familiile soldaţilor.

Înţeleg că acum eşti în misiune în Germania. Cum ai ajuns acolo?

Am venit aici în luna iunie şi trebuie să stau trei ani. Am 109 soldaţi în compania mea. S-a ivit o oportunitate şi am profitat de ea, deoarece îmi place să călătoresc, îmi place să văd locuri noi. Poate unora nu le place să fie relocaţi, pentru că le e greu să se mute mereu, dar mie chiar îmi place să merg în misiuni oriunde în lumea asta. A fost un post de comandor aici, în Germania, am fost recomandat, am venit la interviuri şi am obţinut postul de comandant. Acum sunt la un regiment de cavalerie, foarte aproape de Nurnberg, aproape de graniţa cu Cehia. Eu am grijă de soldaţii mei şi de familiile lor, am grijă să nu le lipsească nimic. Am datoria de a-i ajuta mereu ca să poată să dea randamentul optim. Succesul unei echipe depinde de liderul ei.

 Povesteşte-ne, te rog, în ce împrejurări l-ai cunoscut pe Joe Bidden (n.r. vicepreşedintele SUA)?

S-a întâmplat în Hawaii. Fiecare unitate trebuia să trimită un ofiţer la un dineu oferit de Joe Bidden şi unitatea mea m-a delegat de mine. Mi s-a părut ciudat. Când am intrat acolo am vrut să mă întorc. Dar cei de la CIA mi-au zis: „dacă ai intrat aici, acum stai”! A fost o experienţă neobişnuită. Oricum, eu sunt obişnuit să văd şefi de state, premieri sau demnitari. 

CITAT: „Hocheiul m-a ajutat foarte mult în Armată, m-a transformat, m-a ajutat să-mi formez calităţile necesare unui bun soldat.”, Cristian Rădulescu, locotenent USA Army.

13 recommended
comments icon 7 comments
294 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Militaru