a

Fabuloasa poveste a unui psihiatru român, celebru în Australia

- - 10- 1096 vizualizari

Georgiana Antoce are 50 de ani și este medic psihiatru în Australia. S-a născut la Vulcan, în județul Hundeoara, într-o familie de intelectuali, părinții ei fiind profesori de limba română. Până la 14 ani a crescut în Valea Jiului, acolo unde tatăl și mama ei fuseseră repartizaţi cu serviciul. A ajuns ulterior la Iași, alături de familie, unde a făcut liceul şi a urmat cursurile Facultății de Medicină. Peste ani, Georgiana Antoce avea să devină un psihiatru celebru în Australia, țară care a adoptat-o rapid și în care își desfășoară activitatea încă din 1993. Înainte de a părăsi țara, reputatul doctor român și-a dorit să profeseze în România, dar ororile sistemului comunist, care i-au provocat multe suferințe și mineriada de după Revoluție au convins-o că viitorul său profesional nu e aici.

Georgiana Antoce e căsătorită cu un român, pe care l-a cunoscut la zece ani după ce a ajuns în Australia. Nu are copii. Organizează frecvent conferințe de psihiatrie și participă la rândul său la conferințe și seminarii internaționale de medicină, motiv pentru care bate lumea-n lung și-n lat. Pe lângă prodigioasa carieră de medic, medicul se poate lăuda și cu o carieră de voluntar în America de Sud, acolo unde le-a predat engleza copiilor săraci din favelele braziliene.

Doamna doctor, vorbiți-ne de pasiunea dumneavoastră pentru medicină?

E o poveste lungă, Andrei. În copilărie făceam transfuzii păpuşilor cu cerneală roşie şi aveam de la naşul meu un stetoscop rupt şi o seringă. Țin minte că eram medicul blocului, al copiilor, când ne jucam (râde). Totuși, la început aş fi vrut să fiu profesor de engleză, asta m-a atras foarte mult când eram adolescentă, dar fratele meu mai mare cu patru ani și jumătate a făcut medicina şi m-am îndrăgostit de prietenul lui. Asta a fost motivaţia cea mai mare care m-a determinat să nu mai vreau să fiu profesoară de engleză și să vreau să fac medicina. Mi-a plăcut foarte mult, a fost o alegere corespunzătoare, nu o regret deloc. 

Vă mai amintiți cum a fost admiterea la facultate?

Bineînțeles, a fost un examen de admitere foarte dur, erau zece candidaţi pe loc, era foarte mare competiţia la medicină pe vremea aia, ţin minte că ultima medie de intrare a fost 9.70 şi eu am intrat a zecea.

Dar anii studenției?

A fost o perioadă de șase ani în care am învățat enorm și în care am putut chiar să călătoresc, dar nu oricum. Atunci totul era umbrit de comunism. Pe vremea aceea, dacă erai student la medicină, ţi se dădea voie în anul 3 şi 4 să călătoreşti în afara ţării. Ţi se dădea voie doar în anii terminali pentru a fi ei siguri că o să te întorci ca să termini facultatea. Am plecat cu un grup de turişti pedeştrii cu rucsacii în spate prin Rusia, spre Finlanda, apoi Suedia,  a fost extraordinar de frumos. Eram un grup de 14 persoane, dintre care trei erau securişti, iar unul era asistent care ne controla să nu cumva să vorbim cu străinii.

Cum așa?

Eram pe un feribot în Stockholm şi m-am dus cu altă studentă la medicină, mai mică decât mine, să dansăm. Ne-am întors în locul unde toţi dormeau şi ne-a luat tipul respectiv la rost că de ce dansăm cu străinii, de ce vorbim cu ei, că ne facem ţara de râs şi el ne va face probleme foarte mari, ne va raporta în România. Colega mea, Maria, a început să plângă, dar eu i-am zis că nu este nici tatăl meu, nici profesorul meu şi nu are niciun drept să folosească acel ton. 

Cum de ați avut curajul să trageți la răspundere un securist?

(Râde). Nu mi se putea întâmpla nimic, nu aveau ce să-mi facă. Doar îmi puteau îngrădi niște drepturi. De exemplu, la vârsta de 23 de ani, strânsesem 100 de dolari ca să merg să vizitez Egiptul cu colegii mei. Pe vremea aceea nu aveai voie să ai valută asupra ta. Atunci am fost intervievaţi de securitate, a trebuit să dăm raportul pentru ce vrem să mergem în Egipt. Interviul a durat vreo patru ore, timp în care zece oameni s-au perindat cu diferite stiluri de intervievare, cu ameninţări, totul pentru a afla de unde aveam cei 100 de dolari şi pentru ce voiam să plecăm în Egipt. Mulţi au spus că au cumpărat acea valută şi le-a fost confiscată. Excursia în Egipt ni s-a anulat total, după acele patru ore de interogatoriu.

Dar totuși, cum de vă dădeau voie să călătoriți, fiind vorba de un sistem atât de strict?

Puteai să călătorești dacă le dădeai garanții că te întorci. Aveau ei instrumentele lor prin care se asigurau că revii în țară. De exemplu, când plecam ni se rețineau paşapoartele, care erau duse la Ministerul de Interne. Indivizii români nu aveau niciodată paşapoarte la ei. Părinţii mei au mers în Franţa în 1968, unchiul meu a făcut un doctorat în teologie la Strasburg şi i-au chemat pe ai mei la el, au trebuit să ne lase pe noi gaj în România, ca să poată obţină viza de Franţa. Ai mei au fost foarte activi social şi foarte implicaţi cu regiunea minerilor din Valea Jiului, tata a fost implicat şi în cultura locală. Ei nu s-au gândit niciodată să plece defintiv din ţară. Dar securiștilor nu aveau de unde să știe și tocmai de-asta voiau să se asigure că te întorci în România.

Cum puteați suporta ca securitatea să se amestece în viața dumneavoastră privată?

Securitatea ne urmărea la orice pas. Era greu, dar nu aveam soluții să scăpăm de această strictețe. Pe mine chiar au vrut să mă ia printre ei. Am fost abordată înainte de a merge în Suedia, în 1987, de o tipă care era locotenent, mi-a luat un interviu pentru a mă recruta în Securitate.

Și ce i-aţi zis?

Am zis că nu sunt nici măgulită şi nici nu mă atrage. Am crescut într-o casă de intelectuali, de oameni care nu au crezut niciodată în propaganda comunistă şi care erau foarte revoltaţi la adresa realităţii sociale şi socio-politice. Ştiam foarte multe despre realităţile securităţii, au fost multe personalităţi care au fost persecutate, au fost mulţi care au plecat. În principiu, se recruta de peste tot şi se putea spune nu, fără a avea repercursiuni ulterioare. La nivel direct nu pot să spun că am fost persecutată sau că viața mi-a fost ameninţată.

Dincolo de acele realități, v-ați gândit că ați fi putut avea o viață frumoasă ca securist? Nu trebuia decât să-i controlați pe alții, dumneavoastră nu mai erați controlată…

Nu mi-am dorit niciodată asta. Am văzut atât de multe orori încât nici nu am vrut să aud. În anul 6 de medicină, am făcut obstetrică-ginecologie şi am văzut o mulţime de fete tinere, sub 20 de ani, aduse de poliţie cu avorturi ilegale, toxice. Poliţia oprea medicul din a acţiona până când fata nu spunea cine i-a făcut avortul, multe din ele mureau, cred că asta m-a şocat cel mai mult în medicină. Acel sistem stabilea un nivel peste care nu puteai să te dezvolţi. Nu numai cât ţi se interzicea să vorbeşti în mod deschis, trebuia să trăieşti o viaţă dublă, una în casă şi una afară, nu numai că trebuia să pretinzi că este o ţară cu un regim grozav, când de fapt era din ce în ce mai mare sărăcia, criminalitatea. Nu erai stimulat să te dezvolţi dincolo de o anumită limită, care era trasată arbitrar de cei care aveau puterea, că orice dictatură de fapt. Eu am simţit asta foarte acut şi sunt sigură că mulţi au simţit la fel. Au fost mulţi români care au plecat înainte de 1989 şi nu s-au mai putut întoarce şi au fost marcaţi de acea frică, de acele persecuţii. Personal, a fost mai mult restricţia şi revolta mea faţă de realitatea socio-politică şi de distorsionarea adevărului şi profesional, de lipsa de posibilitate de a face ceea ce învăţasem.

Existau și lucruri bune în vremurile acelea?

Da, școala medicală din vremea aceea era foarte bună, cel puţin eu m-am simţit foarte bine pregătită să fac faţă fără probleme la orice loc de muncă. Şcoala, în general, până prin 1980, a fost o educaţie umanistă de foarte mare calitate, dar încetul cu încetul s-a deteriorat.

Dar sistemul medical cum era?

Era groaznic, nu existau medicamente, nu aveam cu ce să tratăm bolnavii. Eu, de exemplu, am avut două accidente majore, în 1988 şi 1989. În 1989 a fost un accident de maşină care s-a produs la 40 km de Iaşi, am fost luată de o altă maşină până la un dispensar apropiat, medicul de acolo a stabilit că am fractură de coloană, dar că nu era în măsură să mă ajute. Din fericire, nu a fost fractură de coloană, a fost fractură de bazin, nu îmi puteam mişca picioarele, fiindcă sângerăm în interior, intrasem în şoc hemoragic.

Ați fost la un pas de moarte…

Nu aveau mașină cu care să mă transporte la Iași, dacă poți să înțelegi. Am avut noroc cu părinţii unui copil suferind, care au adus motorină şi am plecat cu aceeaşi ambulanţă la spitalul din Iaşi. În 40 km, ambulanţa a făcut două pene de cauciuc, am făcut două ore pe drum, a fost un film de groază, asistenta care ar fi trebuit să stea în spate cu pacienţii, stătea în faţă şi flirta cu şoferul, eu eram pe o targă elastică şi săltam în sus ca un sac de cartofi, cu aşa zisa fractură de coloană. Am intrat în şoc hemoragic, îmi aduc aminte că mi-am spus la revedere de la viaţă. Am ajuns la urgenţe, unde am avut noroc că am dat peste medici de mare calitate, care m-au tratat corespunzător și așa am scăpat cu viață.

Ce s-a întâmplat după accident?

După accident am mai stat în ţară un an să pregătesc şi să prezint lucrarea de diplomă, iar când am terminat, în 1990, am plecat în Australia. Aveam atunci 25 de ani. Viza de turist mi-a fost refuzată iniţial şi a trebuit să fac o altă cerere prin care să dau nişte garanţii. Dar până la urmă am obținut-o și am plecat.

Și?

Imediat ce am ajuns am obţinut o slujbă ca medic. Prima dată am făcut muncă voluntară în spital pentru că nu aveam voie să muncesc, având viză de turist. Nu m-a tentat niciodată ilegalitatea. Nu am avut niciodată de gând să plec doar ca să plec, am fost foarte fermă că vreau să continui medicina, să-mi fac o carieră, să văd cât îmi pot deschide aripile.

Dar cum v-au primit medicii australieni, cum v-ați integrat printre ei?

Am intrat într-un spital şi le-am spus că vreau să învăţ, să văd cum se practică medicina acolo. Am deschis toate uşile, eram foarte ambiţioasă şi foarte decisă; engleza o ştiam, aveam cu mine toate traducerile diplomelor. Timp de două luni am mers zilnic în urgenţe şi am învăţat, mi-am făcut multe colaborări, erau mulţi medici din Irlanda, Anglia, Scoţia care lucrau acolo. M-am integrat în sistem şi la un moment dat am avut posibilitatea să asist la o operaţie pe cord. Am cunoscut directorul unui spital, la care am şi obţinut prima slujbă din Australia, în Brisbane, care este un mare spital cardio-vascular de transplant. Cu ajutorul acestuia am putut asista la operaţia pe cord deschis, a fost ceva fenomenal, dar la scurt timp a trebuit să revin în România.

De ce v-ați mai întors în ţară?

Pentru că trebuia să fac stagiatura. În plus, aveam nişte documente de recuperat, după care voiam să mă întorc în Australia. Dar am avut probleme cu obținerea vizei, care a fost refuzată de Ambasada Australiei, care pe vremea aceea se afla în Belgrad. A durat 12 luni să obţin din nou viza. După accidentul de maşină am rămas cu o pareză de mâna stângă, care nu-mi afectează foarte mult independenţa, dar a fost folosită ca pretext pentru a nu-mi da viza.

P1030188

Cât timp ați rămas în România?

Doi ani, după care am plecat definitiv în Australia. 

Și ce ați făcut în cei doi ani?

Am fost medic stagiar, timp în care am lucrat în Iaşi, în diferite clinici de gastroeterologie, imunologie, medicină internă şi apoi am făcut stagiatura la ţară, am făcut naveta şi am lucrat la un dispensar. A fost ceva uman, multe poveşti dragi sufletului meu, mergeam cu căruţa prin sate să duc tratamente acasă bătrâneilor, să le fac injecţii. Am avut o pacientă care a fost tratată de lipsă de vitamine, a intrat pe uşă şi era albă ca varul, am făcut investigaţii şi avea leucemie în ultima fază. Am transferat-o la Iaşi şi a murit după câteva luni, din nefericire. Apoi toată comună venea la mine, pentru că şi-au dat seama că nu fuseseră făcute investigaţii înainte, oamenii luau doar vitamine, continuau cu munca câmpului şi cădeau. După cazul fetei depistate cu leucemie a început fiecare să-şi poarte de grijă. Nu aveam aparatura medicală acolo, îi trimiteam la Paşcani în urgenţe pe cei mai mulţi, iar cazurile minore le rezolvam acolo.

După doi ani de muncă în România, v-a trecut prin minte să rămâneţi în ţară, să nu mai plecaţi?

M-am nimerit la Bucureşti când a fost mineriada, în 1990. Eu sunt sigură că nu minerii au fost acolo, am crescut printre ei, cred că au fost manipulaţi sau au fost aduşi alţii îmbrăcaţi în mineri, am auzit multe scenarii. Am auzit strigându-se “Noi muncim, noi nu gândim, moarte intelectualilor!” şi atunci am zis “I’m sorry, nu e de mine ţara asta!”. Studenţii s-au revoltat atunci în Piaţa Universităţii şi au spus că ceea ce se întâmplă acum este neocomunism. Nu se schimbase nimic. Au fost maltrataţi şi opriţi şi s-a recurs la nişte brutalităţi care erau confortabile şi uzuale în regimul anterior. Atunci am făcut o altă cerere pentru viză, iar în 1993 m-am întors în Australia definitiv.

Unde aţi luat-o de jos, bănuiesc…

Da, am început să lucrez, să fac gărzi. La început nu a fost foarte uşor, nu ştiam toată legislaţia de aici, nu ştiam toate denumirile medicamentelor în engleză, dar astea s-au învăţat pe parcurs, lucrând. Pe vremea aceea, Guvernul australian nu voia medici din afară, deşi aveau nevoie şi aduceau pe vize temporare medici din Anglia sau Irlanda. Însă, eu m-am integrat foarte bine. Era o diferenţă mare între sistemul lor şi al nostru din punct de vedere medical, al accentului pus pe binele persoanei umane, al dotării spitalelor, al legalităţii. Efectiv, am simţit că am venit la o sută de ani distanţă.

De ce psihiatrie şi nu altă specializare?

În 1995 am început specializarea psihiatrie, care a durat şase ani, este un fel de rezidenţiat la noi. Am ales psihiatria dintr-un motiv personal, pentru că fratele meu a avut depresie şi cred că asta m-a stimulat să-l înţeleg. În plus, am fost întotdeauna atrasă să înţeleg mai mult din conectarea între individ, nu numai ca fiinţă anatomică şi fiziologică, ci şi emoţională, socială şi filosofică cu sistemul social. Văd psihiatria la graniţa dintre individ şi societate, sistem. În comunism, psihologia nici măcar nu se studia. Nu se stimula reflecţia şi discuţia despre realitatea interioară şi de câte ori revin în România şi vorbesc cu colegii mei din diferite discipline, mulţi îmi spun că există în continuare suferinţe psihosomatice. Aici am întâlnit oameni de la care am putut învăţa foarte multă psihoterapie, este un domeniu foarte greu, dar foarte relevant şi complex. Întotdeauna m-a atras umanismul, arta, călătoria, fiinţa umană în toată complexitatea ei şi nu m-am putut specializa doar pe o mică porţiune a corpului uman.

Care a fost cel mai dificil caz de care v-aţi ocupat, ca psihiatru?

Un individ până în 30 de ani, într-o poziţie managerială de prestigiu, căsătorit, a avut primul copil şi a fost trimis la mine de medicul de familie pentru că devenise agitat, nu-mi place să folosesc cuvântul nebun. Acest om de origine mixtă, germano-britanică, a venit la mine şi în prima sesiune, care durează cam o oră, nu putea să vorbească decât despre haos, agitaţie, despre toate grijile lui în privinţa soţiei sau ale copilului. După vreo 20 minute l-am întrebat direct dacă a fost vreodată abuzat, s-a uitat la mine, direct în ochi, s-a adunat tot şi a început să plângă şi mi-a spus că a fost abuzat sexual în copilărie, în Germania şi încă nu ştie cine este cel care a făcut treaba asta. Şi el, şi sora lui au fost expuşi la aşa ceva. De unde era complet agitat, s-a fixat pe această interacţiune reală, pentru că a simţit că mă interesează soarta lui, dincolo de ce prezenta el într-un mod foarte colorat şi foarte haotic. În timp, a început să vorbească despre faptul că atunci când a avut primul copil, i-a adus în amintire direct, propria lui fiinţă, când era de vârsta copilului şi asta l-a dat peste cap total. Acum are trei copii, lucrează în continuare, are perioade de fluctuaţie, are o viaţă care îi aduce şi bucurii şi tulburări, nu are o relaţie prea plăcută cu propriii părinţi.

P1020933

Cu ce vă ocupaţi în prezent?

Am lucrat înainte şi la două spitale, dar acum am cabinetul meu particular şi colaborez mai mult cu universităţile (n.r. e cadru didactic la facultăţi de medicină). Îmi plac ambele cariere.

Cum decurge o zi obişnuită de muncă?

Mă trezesc dimineaţa, merg la cabinet, văd pacienţii, de obicei le ofer câte o cafea, văd o mulţime de oameni noi în fiecare săptămână, câteodată fac medicină medico-legală.. Vorbesc cu secretarele, glumim, este un program lejer, îmi verific corespondenţa, am câteodată Skype Session cu oamenii care se află la distanţă, mai citesc când apuc, apoi revin acasă. Pot spune că am şi timp liber, pentru filme, concerte, expoziţii, prieteni. Am mulţi prieteni de toate naţiile, nu exclud pe nimeni, sunt aici de 25 de ani şi am avut timp să-mi fac prieteni.

Vă consideraţi un om împlinit?

Da. Am o viaţă destul de variată, de plăcută şi din multe puncte de vedere mă consider o persoană împlinită. Câştig bine în Australia. Ca medic specialist, intri într-o categorie de oameni cu o viaţă rezonabilă, în care poţi să călătoreşti, să ai o viaţă bună. Călătoresc cât pot de mult, de asta sunt şi în practică privată, pentru că e mult mai flexibil. Am călătorit din Brazilia până în Madagascar și Islanda, dar n-am de gând să mă opresc. Sunt multe conferinţe în alte ţări la care particip, în calitate de participant sau organizator. Organizăm conferinţe pentru diseminarea informaţiei, pentru dialogul profesional, pentru schimbul de cunoştinţe, pentru lărgirea orizontului, pentru interacţiunea dintre diferite ţări, culturi, la care invităm diferiţi oameni din toate colţurile lumii. Aceste conferinţe sunt foarte utile pentru schimbul de idei şi pentru interacţiunea profesională. Am călătorit peste tot.

 În Brazilia, cu ce ocazie?

În 2009, am decis să iau şase luni de pauză şi împreună cu soţul meu am decis să facem voluntariat. Așa am ajuns să fim voluntari în Brazilia. Am stat în Ecuador şase săptămâni, într-o cameră unde locuiam câte opt voluntari, am format nişte prietenii extraordinar de frumoase, am predat engleză la trei grupuri de copii, am făcut artă, teatru de păpuşi, tot felul de activităţi. Am ajuns apoi în Brazilia, am stat în favela, nu ne-a fost teamă pentru că am făcut voluntariat cu copiii sărmani din acea regiune. Am fost foarte bine primiţi şi integraţi în acel grup. Le predam engleza acelor copii.

Ce v-a adus în plus voluntariatul?

De pe urma voluntariatului am rămas cu inima mai mare, cu o mulţime de desene şi de păpuşele făcute de copii când am plecat, cu pozele fetelor lor care se întrebau când ne vom mai revedea, cu căldura îmbrăţişărilor, a fost extraordinar de frumos. Aş vrea să pot repeta această experienţă, oricând şi în acelaşi timp recomand oricui să facă voluntariat.

CITAT: „Psihiatria ar trebui să implice de fapt psihoterapie, nu numai medicaţie, pentru că suntem medici, dar suntem în primul rând oameni. Mi-a plăcut psihiatria, chirurgia plastică, imunologia, medicina internă, am ajuns să înţeleg fiinţa umană, nu numai să rezolv o suferinţă uşoară, ci să încerc să înţeleg persoană suferindă„. Georgiana Antoce, doctor

10 recommended
comments icon 4 comments
1096 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Militaru