America universitară și perspectivele ei pentru români. Un portret de Marius Florin Niculescu, profesor la Georgia Tech

- - 19- 727 vizualizari

Poate fi sistemul universitar american reprodus la nivel est-european? Ce ar trebui să facă un elev din România ca să fie acceptat la o universitate Ivy League din SUA? Odată ajuns acolo, e intimidat, copleșit sau se bucură de libertatea de a-și alege domeniul de studiu dintr-un larg spectru de posibilități? La toate aceste întrebări răspunde pe larg Marius Florin Niculescu, profesor asociat la Georgia Tech, absolvent de Harvard și Stanford, deținătorul unui masterat în matematică financiară şi al unui doctorat în cercetare operaţională şi managementul informaţiei şi tehnologiei. Provine dintr-o familie pasionată de ştiinţe și, deşi uneori se întreabă cum ar fi arătat viaţa lui dacă s-ar fi făcut arhitect, idee cu care a cochetat în liceu, a optat pentru o carieră care combină profesoratul universitar şi cercetarea. Am stat de vorbă cu Florin despre ce înseamnă cercetarea economică legată de managementul informației și al tehnologiei în Statele Unite, despre sistemul de învăţământ american, despre economie şi, în principiu, despre parcursul lui în mediul academic de acolo.

Drumul din România în America universitară

Am înţeles că ai fost mereu bun la matematică. În liceu participai la olimpiade şi te clasai in top. Cât de mult te antrenai pe zi ca să ajungi la performanţa asta?

Nu am urmat un regim strict de antrenament precum au atleţii de performanţă. În unele zile lucram mai puţin şi în altele lucram mai mult. Au fost zile în care dedicam câte 10 ore pentru matematică, iar, în altele, doar una sau două. Erau perioade când învăţam metode noi şi altele în care încercam să rezolv probleme. Când înveţi o metodă, de regulă urmezi un text academic şi totul este structurat. Când încerci să rezolvi o problemă de unul singur şi încerci să eviţi să te uiţi la soluţie –  ca și când ai da un examen -,  uneori durează ore sau zile până găseşti soluţia. Câteodată trebuie să laşi problema deoparte şi să te întorci la ea peste câteva zile, abordând-o dintr-o altă perspectivă. În liceul Mihai Viteazul (din Bucureşti – n.r.) profesorul meu favorit a fost Dorin Moraru, un om extraordinar, care a pus mult suflet în vocaţia de dascăl.

După liceu ai plecat în Statele Unite, mai întai la facultate la Harvard, apoi ai făcut doctoratul la Stanford. Cum se gândeşte un tânăr din Bucureşti, care tocmai a terminat liceul, să se ducă aşa departe?  

Nu trebuie să fii olimpic ca să ajungi departe. Orice elev/student serios – care în general are performanţe bune la şcoală – şi care are o pasiune pentru diverse subiecte sau activităţi extracurriculare are o şansă reală să studieze la o universitate de top.

Ai avut bursă sau ai plătit tu şcoala?

Am avut bursă. Familia mea nu şi-ar fi putut permite să îmi acopere costul integral al studiilor. Harvard face parte dintr-un grup select de universităţi americane care adoptă o politică de admisie “need-blind.” Această strategie implică două etape. Studenţii sunt evaluaţi şi admişi (sau respinşi) în funcţie de performanţele lor, apoi condiţia lor financiară este evaluată şi universitatea contribuie atât cât este necesar pentru asigurarea condiţiilor de studiu. În cazul în care familia candidatului îşi permite să acopere costurile, acel candidat va primi mai puţin suport financiar (sau deloc). Dacă familia nu îşi permite să acopere costurile  – vorbim de zeci de mii de dolari pe an – , universitatea va acoperi costurile legate de studii, precum şi parţial o parte din costurile de cazare şi masă. Eu am aterizat în Boston în septembrie 1999 cu aproximativ 2000 $ (câteva sponsorizări minore din România şi niste bani puşi deoparte de mama mea) şi două valize cu haine şi cărţi. Harvard mi-a asigurat aproape totul (aproximativ 90% din costuri pe an) şi pentru restul mi-a oferit un împrumut rambursabil după terminarea studiilor. De la început am lucrat în campus. Prima mea slujba a fost în biblioteca departamentului de chimie, unde înregistram cărţile returnate şi le puneam înapoi pe rafturi. Această slujbă mi-a permis să am niște bani de buzunar  – de exemplu, ca să îmi cumpăr biletele de avion către ţară. Ulterior am dat meditații (eram plătit de universitate să ajut studenţii care aveau dificultăţi în întelegerea matematicii din anumite cursuri) şi apoi am lucrat ca asistent universitar (susținând ședințe de probleme și corectând teme și examene pentru anumite cursuri). Pe perioada a trei veri am ajutat câţiva profesori universitari la proiecte de cercetare. Am evitat să pun o povară financiară asupra parinţilor mei şi m-am întreţinut singur pe perioada facultăţii. Mai târziu, am achitat şi împrumutul din propriul meu salariu. Nu am fost singurul student internaţional în această situaţie.

Ceea ce vreau să transmit este că orice elev bun, indiferent de venitul familiei, poate aspira la o educaţie de calitate. Drumul pe care l-am urmat nu este unicul către o educaţie la o universitate de top. Cunosc oameni care au început studiile în România şi apoi s-au transferat în State (unii chiar la Harvard), echivalându-şi un an sau doi. Alţii au venit direct la masterat sau doctorat, după ce au terminat facultatea în România. La doctorat, evident, sunt mult mai puţine locuri, dar şi puţini aplicanţi (statistic, mai mulţi oameni se duc să lucreze pentru companii sau instituţii care nu cer aceste diplome postuniversitare). Un lucru care poate nu este ştiut de mulţi dintre studenţii din România este că la doctorat studiile sunt acoperite şi primeşti un salariu care îţi acoperă casa, masa, asigurarea medicală, dar şi bani în plus, depinzând de domeniul de studiu, universitate şi locaţie (de exemplu, viaţa în New York este mult mai scumpă decât în Dallas). Salariul de doctorand variază între 15,000 $ şi 35,000 $ pe an, uneori chiar mai mult. În plus, studenţii doctoranzi pot lucra şi câştiga adiţional.

005

Cum se aplică învățământul universitar

Pe ce se axează cercetarea ta recentă?

La Harvard, la facultate, am studiat matematica aplicată în informatică (algoritmi randomizaţi şi criptografie). Pe perioada studiilor am urmat câteva cursuri la nivel de doctorat şi am scris o teză de cercetare. Acest lucru m-a ajutat să îmi dau seama că îmi place să lucrez în cercetare şi în învăţământ. La Stanford am făcut în paralel un masterat în matematică financiară şi un doctorat în cercetare operaţională şi managementul informaţiei şi tehnologiei. În ce privește cercetarea, pe durata doctoratului și ulterior, m-am axat exclusiv pe studiul problemelor economice legate de produse şi servicii IT. Mai precis, dezvolt modele economice (unele teoretice, altele empirice, calibrate pe date reale) care încorporează anumite dinamici de piaţă şi un presupus comportament al agenţilor (firme sau clienţi). Folosesc foarte mult tehnici matematice şi deseori folosesc software ştiinţific (Matlab, SAS, R) pentru a construi simulări sau a estima parametrii modelelor.

Poţi să-mi dai câteva exemple de teme de cercetare din domeniul tău?

De exemplu, cât de mult poate influenţa o firma vânzările unui produs folosind canalele de social media ca să comunice cu potenţialii şi actualii clienţi? Ce factori influenţează viteza de adopţie a unui produs IT într-o anumită piaţă de desfacere? În funcţie de categoria de produs şi de piaţă, care din potenţialele moduri de comercializare de software este mai profitabil? Prin abonament? Prin licenţă perpetuă? Dacă e să oferim clienţilor o promoţie ce oferă un nivel sau o formă gratuită de consum, care este varianta optimă de comercializare a unui bun digital? Să oferim gratuit o variantă cu funcționalitate redusă pentru toată lumea şi să taxăm funcționalitatea avansată sau conţinutul adiţional (strategie cunoscută și sub numele de freemium – după unele studii de piață peste 80% din venitul generat prin iOS AppStore este generat prin acest model)? Sau să oferim poate tot produsul gratis pe o perioadă limitată (de exemplu 15, 30, 60 de zile), după care să cerem tuturor clienţilor să cumpere licenţa. Unele produse antivirus sunt comercializate în acest mod. O parte din cercetarea mea se axeazăîn particular pe acest subiect. Cum trebuie să dezvoltăm produsele digitale într-o piaţă afectată masiv de piraterie? Poate pirateria reduce venitul firmelor producătoare în cazul în care acestea pierd clienţii, scăzând motivaţia de a investi resurse în inovaţie? Dar poate cei care consumă produse piratate nu le-ar fi cumpărat dacă nu le puteau obţine în alt mod – însă, odată ce ei consumă produsele piratate pot răspândi informaţie în piaţă despre calitatea produsului şi îi pot încuraja pe alţii să cumpere.

Te-ai adaptat repede la sistemul de învăţământ din Statele Unite? Ţi-a fost greu? Mă refer inclusiv la faptul ca ai stat departe de familie şi prieteni.

Nu a fost uşor. Evident că îţi lipsesc prietenii şi familia şi, când te muţi într-o ţară străină, nu ai atât de mulţi prieteni la început. Am avut câţiva prieteni din România care au ajuns la MIT şi Harvard (care sunt la două staţii de metrou distanţă), astfel încât nu am pornit la drum fără nicio cunoştinţă. Harvard a informat în avans toţi noii admişi unde vor fi cazaţi în primul an şi care vor fi colegii lor de cameră. Unul din viitorii mei colegi de cameră m-a sunat când încă eram în România şi am stabilit legătura. Ulterior, el şi familia lui m-au întâmpinat la aeroport când am aterizat în Boston prima dată. Apoi au petrecut cu mine câteva zile, ajutându-mă să îmi deschid un cont la bancă, să aplic pentru o carte de credit (nu aveam niciuna la acel moment), să îmi cumpăr câteva accesorii pentru camera de cămin etc. Acest lucru m-a ajutat să trec peste primul şoc al tranziţiei. Ulterior mi-am facut prieteni şi m-am integrat în sistem.

Ce e diferit la sistemul de învăţământ universitar american?

Am subestimat un pic necesitatea de maturitate pentru sistemul de învăţământ universitar american. În România trebuia să iei o decizie la 17-18 ani să te îndrepţi către o specialitate şi apoi te înscrii la admitere la acea facultate. Nu erai acceptat la o universitate, ci doar la o facultate. Nu puteai schimba uşor ce făceai, trebuia să dai din nou examenul de admitere dacă voiai să treci de la matematică la economie, de exemplu. Existau foarte puţine cursuri opţionale şi odată ce intrai în facultate drumul era aproape complet aşternut în faţa ta. Nu aveai de luat multe decizii – orarul pe ani pentru cursurile obligatorii era stabilit.  

În Statele Unite este diferit – eşti acceptat la o universitate şi poţi să urmezi ce studii şi programe vrei, din cele pe care şcoala le oferă. Acest lucru prezintă o grămadă de oportunităţi – una în special merită menţionată: poţi să corectezi o alegere greşită fără să arunci nişte ani investiţi într-o altă traiectorie. De obicei, la fiecare universitate trebuie întâi să satisfaci o cerinţă de cursuri de cunoştinte generale (numite “core”) – fiecare student, indiferent de domeniul de studiu, trebuie să urmeze aceste cursuri. Schimbarea domeniului de studiu nu te face să pierzi creditele pentru aceste cursuri. Anumite domenii au de asemenea un grad de suprapunere (matematica aplicată în economie faţă de matematica pură). De regulă, cursurile nu sunt împărțite în funcție de anul universitar în care se află studentul. Dacă ai acumulat un nivel de pregătire suficient (sau ai făcut anumite cursuri necesare), poţi să te înscrii la cursuri avansate oricând. Unele cursuri nu au nici un fel de cerinţe necesare pentru înscriere.

Asta nu e, totuşi, debusolant pentru studenţi?

Pentru un om proaspăt intrat in sistemul lor poate părea un pic indimidant. În fiecare semestru trebuie să îţi alegi aproape fiecare curs (cred că am avut doar un curs obligatoriu în anul întâi, legat de metode de a scrie eseuri în limba engleză). Ai o săptămână în care poţi schimba aceste cursuri odată ce începe semestrul. Sistemul din România nu te pregăteşte şi nu te încurajează să decizi în mod constant cum să îţi aranjezi programul de studiu, în ce ordine vrei să urmezi cursurile şi ce vrei să studiezi. În Statele Unite nimeni nu te forţează să fii într-un anumit departament faţă de altul; odată ce ai fost admis – tu alegi în ce departamente ești şi poţi schimba ulterior. Această libertate te forţează să iei propriile decizii. Primele două semestre au fost oarecum stresante pentru mine pentru că a trebuit să aleg frecvent ce să studiez. Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Nu eram obișnuit cu ideea de a „explora” disciplinele de învățământ. Ai un catalog de câteva sute de cursuri oferite în fiecare semestru. De obicei, fiecare student ia între trei şi cinci cursuri. La început totul pare atractiv şi posibil. În anii mai avansaţi începi să alegi strategic cursurile legate de domeniul pe care îl urmezi şi alegerea depinde de cerinţele fiecărui domeniu. Dar tot ai timp de cursuri opţionale. De exemplu, eu am urmat cursuri de fotografie şi desen.

Viața la Harvard, Stanford, Georgia Tech

În învăţământul postuniversitar situaţia e la fel?

Dacă intri în sistemul american direct la studii postuniversitare (masterat sau doctorat), atunci eşti deja un pic mai matur şi din start alegi programul în care vrei să studiezi. Nu poţi să schimbi aşa de uşor domeniul de studiu – trebuie să fii admis din nou la alte programe de doctorat. Masteratul implică învăţarea unor metode şi tehnici avansate într-un anumit domeniu, dar nu implică în mod necesar cercetare sau o contribuţie originală din partea studentului. În schimb, doctoratul implică cercetare şi inovare – pentru a termina un program de doctorat, trebuie să ai contribuţii originale pe care nu le-a mai descoperit sau implementat nimeni până în acel moment. De multe ori am văzut studenţi care intră la doctorat, dar părăsesc programele după doi ani. Dacă un student este bun într-un program de masterat, acest lucru nu reprezintă o dovadă imediată sau clară că acel student va fi un bun doctorand. La masterat iei cursuri, rezolvi teme, participi la anumite proiecte structurate de coordonatorii programului sau de profesori. Poţi să iei notă maximă în toate cursurile de masterat, dar să nu ai nicio idee originală şi nicio dorinţă să împingi de unul singur un proiect de cercetare (chiar şi supervizat de un profesor). Unii aplicanţi nu înteleg acest lucru şi îşi închipuie că doctoratul este doar o formă mai complicată de masterat. Alţii nu înțeleg riscul legat de cercetare – uneori poţi lucra la o problemă ani de zile până o rezolvi (mai ales dacă nimeni nu a oferit o soluţie în trecut pentru ceva asemănător). Unii studenţi la doctorat renunţă dacă nu reuşesc să progreseze pe tema pe care şi-o aleg.

Cum e să studiezi la Harvard?

La Harvard ai multe oportunităţi să intri în contact cu profesori renumiţi, care predau şi fac cercetare avansată pe subiecte care au un impact major asupra societăţii. Ca student, ai acces la un consultant academic (“advisor”) ce îţi oferă îndrumare pe parcursul studiilor. Dacă rămâi în urmă la cursuri sau ai note scăzute, consultantul academic se întâlneşte cu tine şi discută opţiunile (alte cursuri, mai multe cursuri pe semestru, recomandări privitoare la ordinea în care cursurile trebuie abordate etc). De asemenea, ai în jur mulţi studenţi deştepţişi foarte ambiţioşi. În plus, ai o reţea socială de foşti absolvenţi care este răspândită pe tot mapamondul, din diverse domenii de specialitate şi în anumite stadii ale carierei. Aceşti oameni acceptă deseori roluri de mentori, oferind sfaturi extrem de importante studenţilor.

Din ce spui înţeleg că opţiunile studenţilor sunt nenumărate…

Universităţi precum Harvard şi Stanford au vaste resurse şi servicii adiţionale care sunt utilizate în folosul studenţilor. Campusurile oferă o gramadă de facilităţi (laboratoare, facilităţi sportive, biblioteci, cămine, săli de masă, centre culturale, cluburi şi asociaţii studenţeşti). Mai mult decât atât, universităţile se implică direct şi îşi ajută studenţii să obţină joburi după absolvire. Majoritatea acestor instituţii au aşa numitele oficii pentru servicii de carieră (“office of career services”), care fac legătura între firmele din industrie interesate să recruteze studenti şi, respectiv, studenţii care caută slujbe.

De asemenea, în fiecare an, aceste universităţi  – indiferent dacă sunt de stat sau private -, iniţiază campanii agresive de strângere de fonduri prin donaţii (vorbim de sume de zeci şi sute de milioane de dolari). Unele din aceste fonduri sunt investite în diverse oportunităţi de piaţă pentru a creşte valoarea lor. Altele sunt utilizate direct pentru dezvoltarea campusului (clădiri noi, renovare, echipament etc), oferirea de noi programe, burse pentru studenţi, creşteri salariale pentru profesori. În plus, universităţile de stat primesc anumite fonduri de la statul în care operează.

S-ar putea inspira sistemul de învăţământ românesc din experienţa vastă a celui american?

Avem mult de învăţat din modul în care aceste instituţii sunt gestionate şi cum este menţinută calitatea învăţământului. Modelul lor nu poate fi reprodus integral într-un viitor apropiat, deoarece multe inițiative depind de fonduri şi, după cum am menţionat, multe din aceste fonduri nu sunt furnizate de stat, ci de filantropi (mulţi dintre ei foşti absolvenţi ai acestor instituţii). În România nu avem, din păcate, o cultură de a da înapoi instituţiei de învăţământ care ne-a format. În cazurile mai fericite admitem valoarea instituţiei sau a dascălilor, dar totul se opreşte aici. Dau un exemplu legat de locul meu de muncă. Şcoala de business de la Georgia Institute of Technology a fost redenumită Scheller College of Business în onoarea lui Ernest Scheller, care a donat către această divizie a universităţii 50 de milioane de dolari. Scheller a absolvit Georgia Tech cu o diplomă în management industrial în 1952. După 60 de ani a dorit să recompenseze instituţia care l-a format şi care i-a oferit o rampă de lansare în carieră.

Pentru ca ceva asemănător să aibă loc în România (chiar şi la o scară mult mai mică – să vorbim de donaţii de 1000 de dolari sau de 10 mii de dolari) este nevoie de o schimbare de mentalitate la scară largă. Ca acest lucru să se întample, universităţile trebuie să recreeze programul de cursuri în jurul unor aptitudini care pot ajuta studenţii în carieră. Dacă un student vrea să continue cu studii postuniversitare şi cercetare, acel student trebuie să aibă oportunitatea să urmeze nişte cursuri mai avansate şi pur teoretice. Dacă un student doreşte după facultate să se ducă să lucreze în afara instituţiilor de învăţământ, universitatea trebuie să îi ofere acestui student cursuri care au o natură aplicată. Atât timp cât mulţi studenţi percep universităţile doar ca o fabrică de diplome (unde, dacă reuşeşti să navighezi inteligent, vei obţine eventual acea mult dorită hârtie), aceşti studenţi nu vor susţine instituţia odată ce au absolvit. Chiar şi odată ce programa şcolară va fi recreată, vorbim poate de decenii până când absolvenţii vor reuşi să aibă un anumit statut în carieră şi vor putea la rândul lor să doneze fonduri. Nu spun că acesta este singurul mod de a finanţa învăţământul (de exemplu, în ţăriile scandinave, precum Suedia sau Norvegia, sau în Germania şi Canada, majoritatea universităţilor sunt de stat, dar ele primesc fonduri substanţiale de la administraţia guvernamentală). Uitându-mă la situaţia economică din România, nu îmi este clar dacă instituţiile de stat pot furniza suficiente fonduri pentru educaţie sau dacă este un interes la nivel guvernamental pentru a face o infuzie substanţială de capital în învăţământul superior.

Dincolo de fonduri vezi şi alte lucruri care ar putea fi modificate?

Un alt lucru care poate fi adoptat poate un pic mai uşor este noţiunea de admitere la o universitate în loc de facultate. Poate nu trebuie să integrăm toate disciplinele (de exemplu, în Statele Unite studiile medicale sunt postuniversitare). Punem o povară mult prea mare asupra tinerilor liceeni forţându-i la 17-18 ani să ia o decizie asupra carierei ulterioare. Foarte multe persoane nu posedă un nivel de maturitate şi nici o cantitate suficientă de informaţie la acea vârstă ca să ştie precis ce drum vor să urmeze în viaţă. Dacă studenţii sunt admişi la o universitate (şi, pentru acest lucru să se întâmple, bineînţeles că sistemul de admitere trebuie să fie schimbat pentru a evalua studenţii bazat pe un spectru mai larg de caracteristici individuale) şi apoi pot alege ce vor să facă, cred sincer că studenţii vor fi mai înclinaţi să încerce să exploreze ce îi pasionează cu adevărat şi să aleagă o specialitate potrivită (poate încercând câteva domenii diferite până să conveargă asupra unuia).

De la student la profesor universitar

Spune-mi mai multe despre tine. Eşti un tip meticulos?

Se poate spune că sunt meticulos, chiar un pic perfecţionist (deşi uneori nu e mereu un lucru pozitiv). O persoană poate lucra indefinit la un proiect, căutând să îl tot extindă. Am un nivel crescut de răbdare în abordarea şi rezolvarea problemelor de cercetare. Într-un mediu de cercetare universitar riguros ai nevoie de răbdare ca să întelegi problema, să înţelegi clar ce au făcut predecesorii tăi în acel domeniu (uneori citeşti zeci de articole ca să înţelegi dacă ai pe mână o problemă nouă sau o reiterare a unei probleme vechi ce nu mai trebuie rezolvată), să înveţi metode noi care îţi sunt necesare ca să rezolvi problema respectivă, şi apoi să diseminezi soluţia în comunitate (să scrii şi să publici o lucrare). Un proiect de cercetare poate lua câţiva ani de zile. De asemenea, în cercetare trebuie să ştii când să iei o pauză. Uneori este bine să laşi un proiect deoparte dacă nu progresezi, să îţi limpezeşti mintea şi apoi să te întorci la acel proiect peste o oră, o zi, o lună. Dacă oboseşti, uneori te mişti în cerc. În direcţia opusă, uneori este tentant să iei o pauză când ai de lucrat la mai multe proiecte şi să tot schimbi între ele. Însă multi-tasking-ul este foarte dificil în ce privește proiectele de cercetare şi de regulă încerc să nu lucrez în aceeaşi zi la mai multe proiecte diferite (dar uneori lucrez la porţiuni diferite ale aceluiaşi proiect în aceeaşi zi – poate mă gândesc la o demonstraţie matematică a unui model dimineaţa şi după-amiaza codez o simulare). Personal, dacă simt că fac progrese la un proiect, încerc pe cât posibil continui să lucrez la el chair dacă am alte câteva proiecte în faze intermediare.

După Stanford Graduate School of Business, la care ai  făcut un doctorat în cercetare operaţională şi managementul informaţiei şi tehnologiei, ai ajuns la Georgia Tech, unde eşti profesor asociat (similar cu poziţia de “conferenţiar” în sistemul românesc). Asta cum s-a întâmplat?

În timpul doctoratului am luat în considerare diverse opţiuni, atât pe plan academic, cât şi în industrie. Am vorbit cu mulţi oameni care deja terminaseră doctoratul. În cele din urmă, am ales să intru în învăţământul superior pe o poziţie de profesor cercetător. Procesul este standardizat. Întâi candidaţii (studenţii doctoranzi în ultimul an) trimit dosarul de aplicaţie la numeroase universităţi care au anunţat poziţii disponibile în toamnă.  Dosarul de aplicaţie include, printre altele, exemple de cercetare (câteva lucrări). Apoi, de regulă, urmează câteva conferinţe unde candidaţii prezintă şi au interviuri faţă în faţă cu profesorii de la universităţile interesate. Apoi, în cazurile când procesul continuă în runde avansate, în timpul iernii, candidaţii se duc şi oferă o prezentare la aceste universităţi. În final, universităţile răspund cu o ofertă sau o scrisoare de respingere. În domeniul meu de specialitate (economia şi managementul sistemelor informaţionale), Georgia Tech a avut (şi continuă să aibă) unul dintre cele mai puternice grupuri de cercetare din lume. Odată ce am primit oferta lor, a fost o alegere foarte uşoară.

Cum e să treci relativ repede din bancă la tablă?

Nu am trecut repede. Pe timpul facultăţii şi în timpul studiilor postuniversitare am avut sarcini de asistent şi instructor. Mi-a plăcut să explic altora anumite concepte, în special cele care mă pasionau. Ulterior, ca profesor, responsabilităţile au crescut. În mod normal, fiecare dascăl are un pic de trac prima dată când predă în faţa unui amfiteatru plin de studenţi (şi mai ales când predă un curs pentru prima dată). Nu spun că nu am fost nervos la început în rolul de profesor, dar, după primele săptămâni, totul a mers bine. Treptat, am acumulat experienţă. Am avut colegi care mi-au fost mentori şi mi-au dat foarte multe sfaturi la început. Toţi colegii de departament, precum şi un număr mare de colegi de la alte universităţi, mi-au permis accesul la materialele lor de predare (lecturi, examene, scheme de punctaj etc). La fel şi eu am permis accesul multora la materialele mele. Acest lucru m-a ajutat mult să îmbunătăţesc conţinutul cursurilor, precum şi modul de predare. În cursurile de management (pe diverse domenii) de obicei conţinutul trebuie revizuit de la an la an, căci pieţele şi inovaţiile sunt în flux continuu. Este foarte folositor să facem schimb de materiale între profesori.

Eşti specializat în economia sistemelor informatice, freemium, cloud computing şi multe alte domenii corelate, iar studiile tale sunt publicate în reviste de specialitate. Când ai timp să faci atâtea?

Am început doctoratul în 2004. Timp de 11 ani am lucrat pe diverse probleme economice legate de sisteme informaţionale. Nu s-a întâmplat totul peste noapte. Cercetarea ia mult timp. Subdomeniile în care explorez probleme sunt corelate la un anumit nivel. Însă nu am articole care să fie extensii ale altor articole mai vechi. Fiecare articol abordează o problema economică diferită (deşi uneori folosesc tehnici similare de modelare de la un studiu la altul). Citesc mult despre cum companiile dezvoltă, comercializează sau folosesc tehnologia informaţională pentru a căpăta un avantaj competitiv sau a intra într-o anumită piaţă. Faptul că sunt informat cu privire la ce se întamplă în industrie mă ajută să indentific teme noi de cercetare. Am noroc că pot să lucrez pe probleme care mă pasionează. Poate acesta este motivul pentru care am reuşit să explorez multiple direcţii de cercetare.

Te gândeşti să te întorci în România? Crezi că ai putea să faci performanţă aici?

Mereu am avut în perspectivă o posibilă întoarcere în ţară, însă pot spune că sunt mai puţin optimist acum decât eram în trecut cu privire la o revenire. În trecut eram deschis către multe posibile cariere (ca orice tânăr), dar pe parcurs am ales o carieră care combină profesoratul universitar şi cercetarea. Acest sector a suferit o degradare în România în ultimele două decenii ce poate fi atribuită unui cumul de factori precum lipsa de fonduri pentru salarii şi cercetare, numărul mic de slujbe noi care sunt disponibile anual în învăţământul superior, criteriile de avansare într-o astfel de carieră etc. De asemenea, în majoritatea cazurilor, cercetarea nu reprezintă un efort solitar, ci rodul unei munci de echipă. Performanţa depinde atât de individ, cât şi de colegii din jur, infrastructură, mediu şi motivaţie.

În ceea ce privește învăţământul şi cercetarea, nu exclud colaborarea cu universităţile româneşti în viitor. Multe universităţi americane au programe internaţionale şi formează parteneriate cu alte universităţi oferind împreună anumite programe. Am colegi în domeniu care nu sunt nici măcar români şi care au venit în România şi au predat cursuri (module scurte sau cursuri peste vară). În plus, rămân deschis la oportunităţi de afaceri ce implică o prezenţă la nivel de companie în România alături de specialişti români.

Ce-i sfătuieşti pe tinerii din România care vor să ajungă la universităţi importante? Există o reţetă?

Nu cred că există o reţetă concretă pentru a studia la universități de top. Dar studenţii care vor să ajungă la astfel de instituții trebuie să demonstreze ori aptitudini speciale legate de subiectele pe care le studiază, ori un spirit de iniţiativă materializat în câteva direcţii în afara cursurilor obişnuite de la şcoală. Te pasionează ceva în mod aparte? Ce paşi ai făcut ca să urmezi această pasiune? La universităţile de top ale lumii este o competiţie mare la admitere şi este important să poţi spune cum eşti diferit de restul aplicanţilor. Poţi să fii foarte bun la una sau mai multe dintre materii la şcoală. Sau poate eşti un elev care nu străluceşte neapărat la fiecare subiect, dar care are o pasiune şi un talent deosebit pentru pictură, fotografie, compoziţii literare, muzică, programare, matematică. Poate ai o pasiune pentru activităţi de voluntariat pentru binele societăţii – de exemplu, te implici în inițiative de sprijinire a victimelor violenţei în familie sau în campanii educaţionale cu privire la beneficiile reciclării diverselor materiale reutilizabile sau toxice, lucrezi pentru adăposturi pentru animalele fără stăpân.

Pentru studii postuniversitare, criteriile sunt diferite, deoarece eşti admis într-un program specific. Studenţii aplicanţi trebuie să demonstreze mai întâi o motivaţie convingătoare pentru care doresc să intre în acel program. Apoi ei trebuie să demonstreze că au aptitudini pentru a face faţă cerinţelor acelui program specific. De exemplu, o persoană care nu a programat niciodată are şanse destul de scăzute să fie acceptată într-un program de doctorat în informatică.

CITAT: “Nu cred că există o reţetă concretă pentru a studia la universități de top.” Marius Florin Niculescu, profesor la Georgia Tech

19 recommended
comments icon 0 comments
727 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Jurnalul pe motocicletă al lui Emanuel Gyenes

-

Numele nu-l recomandă, dar e român din Satu Mare. Emanuel Gyenes e motociclist, deci undeva trebuie să aibă o doză de nebunie. Mani, așa cum îi spun apropiații, este mai degrabă calculat în viața și toate cele. E de fapt un om paradoxal. Nu merge cu motociclet... Mai mult »

Un „OZN” pentru viitorul educației

-

Pe 18 octombrie, într-o dimineață mohorâtă de sâmbătă, în parcarea mall-ului Plaza România din București, 170 de copii, împărțiți în 20 de echipe, se pregătesc să construiască cel mai mare OZN identificat vreodată în Capitală. Copiii au vârste cuprinse între ș... Mai mult »

Inventatorul care ne salveaza de cutremur: Mircea Manolescu

-

Ştirile despre cutremur fac rating şi îi îngrozesc pe români, însă consolidarea tuturor clădirilor cu probleme probabil că nu se va realiza niciodată. Cu toate acestea, un inginer bucureştean are o soluţie care ne-ar putea salva chiar dacă clădirea în care loc... Mai mult »