Cuibul Artiştilor sau cum viitorii actori cresc viitorii spectatori

- - 11- 1297 vizualizari

GENERAȚIA URMĂTOARE. Unii oameni simt nevoia irezistibilă de a deveni ceva, de a face ceva. De cele mai multe ori, numim această pornire vocaţie sau chemare. Trei tineri, studenţi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti, vor să joace teatru cu orice preţ şi să însemne ceva în această meserie. Aşa că Victor Ţăpeanu, Vlad Basarabescu şi Frederic Negrescu au gândit Cuibul Artiştilor, un spaţiu în care pot da teatru la toată lumea.

Proiectul de a juca gratuit pentru tinerii şi studenţii din Bucureşti a început oarecum dintr-o frustrare. În timpul facultăţii, nu joci foarte mult. Câmpul muncii în zona teatrului e zero, termini facultatea, dar ştii că termini cu o diplomă de şomer şi din frustrarea asta apare o nevoie. Ca să scapi de ea, ai două variante: să te plafonezi sau să ieşi la suprafaţă. Şi atunci a venit ideea Cuibului şi îi îndemnăm pe cei din generaţia noastră să închdă televizorul şi să vină la teatru”, explică Victor Ţăpanu.

Lucizi şi responsabili, tinerii şi-au dat seama că, dacă arta lor nu va ajunge acum la cei de-o seamă cu ei şi la cei mai tineri, în câţiva ani nu vor mai avea în faţa cui să joace. Aşa că au început proiectul-pilot prin care chemau la teatru studenţii şi liceeni din Bucureşti. Timp de 10 zile din luna aprilie au pregătit intens piesa „Cine sapă groapa altuia” de Ion Băieşu şi celelalte 20 de zile ale lunii au jucat, seară de seară. S-au promovat cum au putut, prin comunicate de presă, pe reţelele de socializare şi au rămas uimiţi de reacţii: tinerii au venit puhoi, încât curând au trebuit să introducă sistemul de rezervări. La etajul III al UNATC, „după pasarelă”, aşa cum te ghidează portarul binevoitor, e mereu coadă. Cuminţi şi răbdători, tinerii vin în „cuib”. 

„În ideea că suntem împăienjeniţi de tehnologie, de tot ce înseamnă virtual şi ireal şi nu se mai citesc cărţi, pentru că studenţii nu apucă, cine vine din provincie îşi caută repede un job, trebuie să se întreţină, în ideea de a atrage aceşti oameni am gândit proiectul. Ne „creştem” propriul public. Sincer, n-am crezut că ideea noastră va atrage atât de mulţi oameni. Iniţial, am zis ca în aceste 20 de zile să ne vadă măcar 1000 de oameni, dar deja am ajuns la aproape 3000 şi mai avem două reprezentaţii”, explică Victor Ţăpanu.

Înainte ca piesa să înceapă, spectatorii sunt rugaţi subtil să nu uite ca la sfârşitul piesei să-şi redeschidă telefoanele. Publicul soarbe fiecare replică din piesă, fiecare gest. Pe scenă, doi oameni cu câte o cazma în mână ţin cu sufleltul la gură 50 de aproape-copii. Iar când totuşi, inevitabil, un telefon infam sună în sală, actorii îngheaţă. La propriu. În scurte ieşiri din rol, actorii predau publicului, pe limba lui, lecţiile esenţiale în relaţia actor-spectator: respectul faţă de cultură, faţă de munca unor oameni pasionaţi, răbdarea, sinceritatea.

„Ne-am îndrăgostit de textul ăsta pentru că ne-a permis multă improvizaţie, am avut seri în care am improvizat şi 30%. Noi încercăm să aducem textele cât mai mult în contemporaneitate ca şi tinerii să se regăsească, să nu fie ceva redundant şi monoton, de neînţeles. Sunt oameni care au venit chiar şi de şase ori si sunt câţiva elevi de la Liceul „Dinu Lipatti” care vin constant şi se distrează foarte bine . Ne-au spus că vin şi mâine şi poimâine. Îi apreciez foarte mult că vin la teatru în loc să-şi umple serile cu altceva,” mărturiseşte Victor.

Gaşca de liceeni reacţionează zgomotos la glumele despre o celebră companie aeriană ale cărei avioane dispar sau se prăbuşesc des ori la aluziile privitoare la un lanţ de farmacii. Sunt brutal de sinceri, frumoşi, fără ipocrizii şi şi-au găsit un model în viaţă. Trei sferturi dintre ei visează că se vor face actori şi că, asemenea lui Victor, Vlad şi Frederic vor stăpâni într-o zi scena. La sfârşitul piesei aplaudă furtunos, în picioare, alături de întreaga sală. 

„Acesta este doar începutul. Visul nostru este să găsim un spaţiu al nostru şi să deschidem un teatru independent din toamnă. Am fost la şcoli de vară în Italia, în Irlanda şi acolo teatrul merge pe un sistem diferit. La noi, ai un spectacol azi, apoi peste două săptămâni, peste trei săptămâni şi eşti împărţit între şapte proiecte. Acolo – ai un proiect o dată. Joci 20 de seri, s-a terminat proiectul, ai încasat banii şi ai plecat mai departe. Asta vrem şi noi să facem. Se lucrează zece nopţi la un spectacol, se joacă de 20 de ori şi se bagă la cutie. În cazul în care specatcolul este foarte bun şi este cerut de public, în următoarea stagiune, adică în următorul an, va fi readus pe scenă.”

Victor Ţăpeanu seamănă cu Leonardo DiCaprio şi Matt Damon la un loc şi speră că va deveni un mare actor. Este ambiţios şi pentru a ajunge unde şi-a propus este decis ca, alături de prietenii lui, să crească acest proiect şi să însemne ceva în cultura românească. Iar asta se traduce printr- un program infernal şi multă muncă. 

Ceea ce am învăţat este că, dacă munceşti foarte mult, foarte-foarte mult, în aceşti trei ani nu ştiu dacă am avut două săptămâni adunate în care am stat mai puţin de 17 ore la facultate pe zi, nu ai cum să nu reuşeşti. Se repetă imens de mult pentru o oră de spectacol, ca să faci performanţă, exerciţiul face totul. Dacă nu-ţi creezi mâna, dacă nu-ţi faci tehnica şi nu simţi publicul seară de seară, nu reuşeşti. De-asta generaţia de aur era generaţia de aur, că ei jucau de 800 de ori pe an. 

Programul meu arată aşa: mă trezesc dimineaţa la 8, duş, plec, am repetiţii la Naţional, fug la facultate, după cursuri mănânc ceva, de la 3 am repetiţii la alt proiect până la 6. Vin aici, ma relaxez o oră, aranjez sala, verific luminile, trebuie să faci totul dacă trebuie. Jean Louis Barrault în „Sunt om de teatru” spunea că dacă vrei cu adevărat să faci meseria asta, faci de toate, de la contabilitate, la dat cu mătura, la jucat. Joc piesa „Cine sapă groapa” şi până pe la 3 noaptea sunt la repetiţiile pentru următorul spectacol, mă pregătesc de avanpremieră.” 

În timp, cei trei membri ai „cuibului” speră ca prin ideile lor să schimbe mentalitatea, iar românii să înceapă să aprecieze şi piesele de teatru cu tineri, fără „nume” pe afiş şi să plătească bilet la astfel de proiecte. Ei ştiu că dacă nu vor atrage tinerii acum, îi vor pierde, dacă nu vor deveni o nevoie – nu vor mai avea public. „De ce dau oamenii 15 lei pe un pachet de ţigări şi nu dau pe un spectacol de teatru? Pentru că de teatru nu au nevoie, nu îl cunosc. Vrem să creăm nevoia de teatru, noi educăm publicul de mâine,” concluzionează Victor Ţăpeanu.

CITAT: “Până nu facem oamenii dependenţi de teatru, nu vom reuşi”. Victor Ţăpeanu, co-fondator Cuibul Artiștilor

11 recommended
comments icon 0 comments
1297 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Ionela Gavriliu