Foto: Daniel și Adina Ralea, Arhiva Personală

O știu pe Adina din prima zi de școală. În septembrie 1990, am intrat amândoi în aceeași clasă cu bănci scunde, cu flori și toate cele. Adina, Ciomaga pe atunci, era un copil firav, cu uniformă impecabilă. Am învățat după abecedarele vechi, multe aveau încă poza lui Ceaușescu pe prima filă, ce se cerea mâzgălită și ruptă. N-aveam să devenim pionieri la Mărășești, să avem și noi poză încadrată de două tunuri și silueta mausoleului. Nu se știa nimic despre ce avea să se întâmple cu noi, eram produși de o lume și crescuți de una nouă.

Sună totuși prea dramatic pentru ce-a fost. Faza e că Hușiul n-a luat niciodată în serios comunismul și democrația, a fost mereu un orășel blând aflat într-o depresiune, la câțiva kilometri de granița cu cealaltă Moldovă, întreținut de femei tunse scurt ce cos cămăși și papuci pentru Occident și în drum spre casă cară câte două sacoșe mari și o poșetă, precum și de bărbați care se ocupă cu jumătate de normă de viticultură și de rezultatele ei. Am terminat același gimnaziu ca și Adina, apoi același liceu, la profilul matematică-fizică. Ne-au reformat miniștrii Virgil Petrescu, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, iar acela n-a fost decât începutul.

Adina a dat la Matematică la Iași, lucru absolut firesc după atâtea olimpiade naționale. A terminat facultatea ca șef de promoție, apoi a urmat un master la Paris, unde a obținut si doctoratul în matematică. În 2011 a primit o ofertă pentru postdoc la University of Chicago, unde a predat și a făcut cercetare timp de trei ani. S-a întors la Paris în 2014, pentru a prelua un post de conferențiar (maître de conférences) la Université Denis Diderot (Paris VII). A devenit Adina Ralea după ce s-a căsătorit cu Daniel, prietenul ei din liceu, care se pregătește acum să înceapă un MBA la Sorbona.

Când am vorbit cu ea pe Skype, Adina era în Los Angeles, invitată de o profesoară să facă cercetare și să lucreze timp de două luni cu un grup de studenți de la UCLA (University of California, Los Angeles). Între altele, aceștia preiau imagini microscopice a unor plăcuțe de aur prelucrat prin cianură și încearcă să vadă proprietăți moleculare. I se pare cumva amuzant, având în vedere cât de mult s-a implicat în protestele pentru Roșia Montană din 2013, de acolo de unde era. Am vorbit cu Adina despre America și Europa, despre matematică și religie și mai ales despre gândurile pe care le are pentru viitor. Pe Adina o cam bate gândul să se întoarcă acasă, dar până la o decizie mai e.

Reporter: Te ocupi de matematici aplicate. Am văzut că una dintre lucrările tale era despre editarea imaginilor. Poți explica despre ce e vorba?

Adina Ralea: Într-adevăr, mă ocup de matematici aplicate. Am două direcții de cercetare: una teoretică și alta mai aplicată. Cea aplicată e pe procesare de imagini: lucrez cu diverși algoritmi care fie îmbunătățesc calitatea imaginilor, fie ajută la transmiterea de date, spre exemplu din sateliți. Direcția teoretică ține de probleme de omogenizare: omogenizarea vine de fapt din inginerie, când încerci să amesteci mai multe materiale. La o scară foarte mică, particulele interacționează într-un fel, dar tu observi doar rezultatul final. E ca și cum ai amesteca lapte, făină și ouă și vrei să-ți iasă compoziția de clătite. Tu nu vezi ce face fiecare particulă în parte, doar obții amestecul dorit. Dacă ar fi să vulgarizez, fac clătite. (Râde)

R.: Ai pendulat cumva între Europa și America. Care ți se par a fi diferențele majore între sistemele astea două de învățământ și de cercetare?

A.R.: Dacă ar fi să mă refer strict profesional – ce-i drept că am și avut șansa să fiu în State la Univesity of Chicago, o universitate de top –  cred că americanii au un sistem administrativ foarte bine pus la punct. Drept pentru care, cel puțin pe partea de predare, știu foarte clar ce au de făcut, cine ce predă, sunt extrem de organizați in ce privește derularea cursurilor. Spre deosebire, în Franța, sunt cursuri care se schimbă de la an la an și nu se vede o direcție determinată pe termen lung. Spre surprinderea mea, am constatat de fapt că ceea ce am făcut noi la Iași era mult mai apropiat de sistemul de predare american.

R.: Care ar fi cauza?

A.R.: Cred că se datorează profesorilor, în mare parte. Deși au trecut și ei prin comunism, matematica n-a fost un domeniu precum literatura, filosofia, teologia, unde, puteai să rănești ușor autoritățile, sau unde articolele trebuiau cenzurate pentru a putea fi circulate. Parte din ei aveau contacte cu profesori emigrați în America, și mi s-a părut că au luat multe lucruri pozitive de la sistemul american și le-au implementat în cel românesc. S-au mai schimbat probabil lucrurile de când am plecat eu, dar, cel puțin în matematică, partea de predare mi s-a părut mai bine organizată, mai bine structurată decât cea din Franța.

R.: Interesantă observația asta.

A.R.: Uite, să-ți dau un exemplu concret: în matematică trebuie să urmezi niște cursuri de bază, ca să poți face mai departe cercetare sau chiar să predai la liceu. Cursurile de la Iași se aseamănă foarte mult cu cele predate în America, foloseam practic aceleași textbook-uri, un fel de manuale, de cărți standard. Pe când în Franța, în general fiecare profesor își scrie propriile note de curs și predă după ele. Ori eu consider că baza trebuie să fie același limbaj pentru toată lumea. Și dacă încerci să uniformizezi un sistem, atunci e mai ușor să comunici la un nivel mai ridicat. De aceea am simțit că aceasta era mai bună în România decât în Franța, în general. Apoi, la nivel de cercetare, ce să zic?, ambele locuri au multe de oferit. Spre exemplu, la University of Chicago, eram doar într-un campus, dar veneau foarte mulți profesori în vizită, de peste tot din lume. La Paris, în schimb, ai o foarte mare flexibilitate și un spectru foarte larg de seminarii, conferințe, workshop-uri. În cercetare, rămâne cert un centru cu o arie foarte mare de activități și-mi place foarte mult. Din păcate – că tot m-am raportat la România înainte –  mi se pare că asta lipsește acasă, cercetarea din România rămâne un pic închisă. A început să se deschidă și să aibă legătură cu ceea ce face lumea afară, dar sigur că e un pic rămasă în urmă. Asta ar fi de fapt marea mea temere, dacă m-aș întoarce în România: voi mai fi capabilă să păstrez contactele pe care le am acum și să fac cercetare la același nivel ca până acum?

R.: Cât de concret e planul legat de întoarcere acum? Cam care e stadiul planurilor tale?

A.R.: N-am luat o decizie deocamdată. Dar simt că și în România ar fi lucruri de făcut. Mi se pare că ușor-ușor se deschide și țara. Dacă aș veni acasă, aș putea să contribui, să ajut sistemul nostru de învățământ. Nu cred că pe plan global, național… Dar cred că, prin pași mărunți, poți influența prin cursurile si cercetarea pe care le faci, la nivel de facultate.

R.: Deci ai colabora cu o facultate din România sau ai deschide un centru separat sau ceva de genul ăsta?

A.R.: Să fac un centru separat, nu. Mă gândesc să mă afiliez cu Institutul de la Iași al Academiei Române. Și aș vrea ca pe termen lung, să revin acasă și să mă integrez în facultatea de la Iași, să încerc cumva să pun în valoare contactele de până acum pentru mine și pentru cei din universitate.

R.: Mai ai colegi care au rămas acolo, în facultate, mai ții legătura cu ei?

A.R.: Da, mai am la Iași colegi tineri și foarte buni în ceea ce fac. Dar, mai nou, am aflat că un coleg care a făcut doctorat la Chicago și post-doctorat la Oxford, se întoarce și el acasă, la București. Un alt coleg, care acum e profesor plin la University of Reading, în UK, se întoarce la Iași.

Veștile astea mă încurajează și pe mine: faptul că se întorc și alții, la fel de buni sau poate mai buni decât mine. Mă încurajează, pentru că poți constitui un grup de cercetare la nivel internațional. Poți să te menții la aceleași standarde. Sunt convinsă că sunt oameni capabili și la Iași, dar cred că trebuie contact cu cercetarea pe plan internațional.

Să fii imigrant într-o țară, departe de țara în care te-ai născut și ai crescut, și de cultura ta, e foarte greu. De la diferențele culturale, la faptul că trebuie să te integrezi în societatea de acolo, și uneori pare că trebuie să renunți la tine însuți ca să fii în mers cu ce se întâmplă acolo. Nu-i ușor (deși poate mai putin în State): rămâi un imigrant, și ai un dezavantaj față de cei care sunt născuți, crescuți acolo. Pe de altă parte, cu cât înaintezi în vârstă, cu atât e mai greu să-ți faci prieteni, francezi în cazul meu. Rămâi într-un cerc de români, și ei expatriați, eventual și alte naționalități, dar e mai greu să te integrezi în cercuri de nativi. E nevoie de timp să consolidezi o relație, iar un an-doi poate fi puțin.

Foto: Benedict Both

R.: Ce ți-au zis părinții tăi când le-ai zis de posibilitatea asta de a te întoarce?

A.R.: Cred că părinții își doresc ce-i mai bine pentru mine și pentru familia mea, dar cred că-s și ei împărțiți. Pe de o parte, și-ar dori să ne intoarcem și să le fim aproape, mai ales că avem o societate care merge foarte bine, și e păcat să nu continui o muncă de-o viață, să nu reușești să o menții și să o prosperi. Pe de altă parte, se gândesc că învățământul din România nu oferă atât de multe posibilități ca cel din afară. Dar știi cum e: trebuie să găsești un echilibru între viața personală și cea profesională, și … doar noi putem vedea ce ne oferă liniște și echilibru. Părinții  încearcă să ne sprijine și sunt de acord, în principiu, cu orice decizie luăm.

R.: Bănuiesc că multora dintre prietenii din România le e greu să înțeleagă nevoia asta de a reveni în țară.

A.R.: Da, foarte greu. Mulți cu care discut mă sfătuiesc să rămân afară, pentru că „în România situația nu-i roz”, că-i greu. Dar, pe de altă parte, ei nu văd decât aspectul turistic al unei țări. Pe când eu, trăind în afară, mă lovesc de tot felul de lucruri cotidiene care-și spun cuvântul, care contează în viața noastră. Percepția e un pic diferită. Bineînțeles că sunt avantaje și dezavantaje oriunde. E o chestiune personală, numai eu și Daniel putem decide. Și faptul că acești colegi ai mei s-au întors mă incurajează: da, ești o valoare dincolo, dar poți să pui în valoare valoarea ta acasă și poți să ajuți un pic și România.

R.: Cum s-a modificat percepția ta asupra României de când ai plecat? Erai cumva supărată pe România la început și te-ai împăcat cu ea între timp sau cum a evoluat?

A.R.: Când am plecat, eram foarte bucuroasă: prinsesem bursa la master și era o șansă să fiu la Paris, care are foarte multe de oferit din punct de vedere cultural și profesional. Și așa a și fost. Dar nu am fost supărată pe România.

R.: Multora li se întâmplă asta. Nu știu care a fost punctul tău de pornire.

A.R.: Nu știu, eu îmi doream să fac studii afară, cu atât mai mult la Paris… Chiar n-am fost supărată în studenție, n-am stat să mă gândesc că România e o țară în care se trăiește rău. Eu eram fericită acasă, și când am ajuns în Franța, tot fericită am fost. Mi-am dat seama că e minunat să studiezi la Paris și acum aș face același lucru. Dar când vine vorba de trăit, mi se pare că perspectiva e puțin diferită. Când trăiești acolo, trebuie să te gândești că te așezi într-un loc, că vei avea o familie cu copii, că ei vor crește în cultura respectivă, vor uita puțin din cultura de origine a părinților, și că trebuie să ai acces la școli foarte bune pentru ei. Iar școlile foarte bune, mai ales în orașe cum e Parisul, cum e Chicago, se află în cartiere extraordinar de scumpe. Ecuația e mai complicată, viața nu se mai rezumă la „Uau, mă duc la cinema, mă duc la muzeu, sunt dansuri pe Sena”. Când schimbi prioritățile, balanța înclină diferit.

R.: Am văzut poza ta de profil, porți o ie. A fost un eveniment la Ambasadă sau ceva.

A.R.: Da, a fost un festival la Ambasadă, coordonat de NEPSIS, o organizație de tineret ortodox. Am concertat împreună cu Corala Catedralei Sfinții Arhangheli din Paris. Nu c-aș fi eu o mare cântăcioasă… Am participat la diverse evenimente cu ei. Ia e îmbrăcămintea noastră tradițională și ne-am gândit că ar fi o bună ocazie să expunem francezilor si lucruri frumoase din cultura românească. Mă gândeam că, atunci când ești departe de țară, realizezi ce-i frumos acasă și ce pierzi stând afară. Apreciezi mai mult cultura, tradiția, credința. Cei de acasă poate nu realizează valorile și bogățiile noastre culturale. În afară, cauți însă o modalitate de a fi în comunitatea de români și atunci activitățile tradiționale devin parte din comunitate. Acasă le ai de-a gata și le apreciezi mai puțin.

R.: Pentru că ai pomenit de credință: cum se împacă științele exacte cu religia?

A.R.: Am o relație foarte bună cu amândouă. (Râde) De fapt, credința e o bogăție pe care n-am apreciat-o destul când eram acasă. OK, mergeam la biserică de Paște, de Crăciun, dar fără să-mi dau seama ce înseamnă… Ajungând la Chicago, căutând comunitatea de români, am găsit-o, bineînțeles, la biserică. Și am descoperit de fapt că religia și credința sunt foarte profunde. E ca și cum ai încerca să împaci mintea cu sufletul. Pentru credință nu poți să dai o explicație logică, iar eu am găsit răspuns, cu sufletul. Ca să-ți dau un mic exemplu: suntem un popor amabil, avem atenția îndreptată spre celălalt, iar grija față de cei din jur e de fapt un principiu ortodox. În afară lipsește foarte mult lucrul ăsta, lumea e foarte egoistă, orientată spre propria persoană, mai puțin spre familie, spre prieteni. Mi-am dat seama că am crescut cu astfel de principii acasă și le-am regăsit în comunitatea de acolo. Și mă bucur! Dacă ar fi să dau timpul înapoi, același parcurs l-aș urma, pentru că am descoperit un lucru de neprețuit: credința.

R.: Voiam să te mai întreb de Roșia Montană. Ce te-a făcut să te implici atât de mult în protestele de atunci?

A.R.: E foarte amuzant, pentru că atunci când au început protestele, eram la Chicago și m-a rugat cineva de la un ziar și de la un radio local să dau un interviu. M-au întrebat cine e în spatele meu. Cred că a fost conștiința, pentru că mi se părea nedrept față de generația următoare de români. Nu cred că-ți trebuie multă logică ca să-ți dai seama că e o afacere proastă pentru România. Eu, cel puțin, n-am putut sta pasivă, știind că poate avea efecte pe termen lung, foarte dăunătoare țării. În plus, întâmplarea face ca în perioada respectivă să fi fost o serie de conferințe la UChicago pe tema fracking-ului din Pennsylvania. Au venit profesori universitari, ingineri, și chiar oameni de afaceri din lumea fracking și au dezbătut problematica. Am constatat că, de fapt, au apărut probleme neprevăzute la lansarea proiectului între care și faptul că o parte din substanțele folosite au iesit la suprafață și au afectat râurile, culturile, drept pentru care au trebuit să strămute oameni dintr-o zonă mult mai vastă decât s-au așteptat. Problema poate să apară și în România: deși știi exact ce beneficii îți aduce frackingul, nu știi ce daune poate face.. Și apoi e țara ta, nu poate să nu-ți pese. Mâine-poimâine s-ar putea întâmpla același lucru lângă casa în care locuiești.

R.: A contribuit și faptul că mișcările anti-RMGC și anti-fracking de la vremea aceea au avut succes la percepția asta că România totuși s-a schimbat?

A.R.: Da, pe 22 decembrie 2013 m-am întors în țară și era un marș de protest atunci – și am văzut că foarte mulți tineri erau implicați. Tineri cu educație, colegi cu joburi foarte bune. Mi-am dat seama că generația noastră n-a fost  mult influențată de comunism, pentru că eram copii în vremea respectivă. Acum începem să conștientizăm problemele din România, pentru că e vârsta maturității noastre. Oameni de calitate au început să-și pună întrebări și să protesteze. M-a încurajat chestia asta. Dacă tinerii din ziua de azi au reușit printr-o mișcare să oprească fenomenele de atunci, se mai pot face și alte schimbări în România.

R.: Care e primul lucru pe care l-ai schimba tu?

A.R.: Eu cred că schimbări majore nu se pot face deodată. Aș încerca să am un comportament sincer față de mine însămi, și fără să aștept rezultate imediate, să ajut, să influențez, persoanele apropiate de mine. Cred că numai așa se poate schimba cu adevărat ceva, numai așa poți face să evolueze societatea, țara.

CITAT: “Să fii imigrant într-o țară, departe de țara în care te-ai născut și ai crescut, și de cultura ta, e foarte greu. ” Adina Ralea, matematician