Răzvan Exarhu: „Viața e în sudoare, în timp, într-o trudă care nu se vede” (II)

- - 15- 232 vizualizari

Partea a doua. Bunicul lui Răzvan Exarhu dresa pisici. Îți trebuie mult timp pentru a învăța o pisică să facă tumbe, iar el îl găsea. Plus că avea o răbdare infinită cu toți cei din jur, învăța neîndemânatici să cânte, iar duminica pe la prânz se ducea la șpriț cu ceilalți bărbați ai familiei, pentru a croșeta delicate conversații despre nimic. Bucurii de tot felul pot apărea atunci când oamenii își dau timp unii altora, când pun viața la foc mic și au măsură în toate.

În a doua parte a interviului, Răzvan Exarhu vorbește despre perioada petrecută la țară și învățăturile rezultate, despre redescoperirea bucătăriei românești, despre farmecul interacțiunilor neprogramate și alte minuni. Inclusiv despre apă plată.

R.: Care-s cei mai normali la cap oameni pe care i-ai întâlnit?

R.E.: Oamenii normali la cap sunt cei pentru care se vede că timpul există și ei îl au. Și mă refer la timp ca la ceva care se împărtășește necondiționat cu alții, oferit de celebrarea clipei. E o întâlnire, de obicei neprogramată, nearanjată, între niște oameni care poate se cunosc, poate nu. Asta este una dintre plăcerile maxime ale existenței, după mine: să funcționezi pentru câteva minute alături de o persoană pe care nu ai cunoscut-o. Grația acelei întâlniri rămâne o dovadă că lumea are mersul ei misterios și frumos în continuare, că nu s-a stricat mare lucru, doar oamenii se strică la cap. Mă gândesc aici la toți cei cu care am reușit să comunic, alături de care am reușit să mă bucur. E vorba și de conversații din astea pe care le am cu doamna de la colț, cu care pot să am o discuție scurtă foarte amuzantă, foarte ciudată pentru ea, eventual. Genul ăsta de comunicare spontană și generoasă de ambele părți, pentru că cineva este dispus să împartă cu tine ceva ce ar putea să nu împartă cu nimeni. Ar putea să privească în jos sau să se uite în sus sau să tacă sau să se uite urât la tine, să nu facă efortul de a interacționa cu tine, să nu se deschidă. Cred că ăștia sunt, de fapt, cei care n-au filtru, n-au barieră.

R.: Cât de posibile mai sunt întâlnirile astea, în condițiile în care lumea s-a mutat online?

R.E.: Știi, există și o debalansare în favoarea colocvialității extreme, mi se pare mie. Oamenii au devenit hiper-amabili sau par atașați de valorile astea eterne ale omenirii și transformă totul în jurul lor în simboluri ale traiului simplu, atașat de senzații simple, ingrediente simple, un stil de viață autentic, cum ar veni. Asta e, de fapt, o formă de marketing, după mine. Jamie Oliver, pe care-l suspectez de autenticitate, are vasele alea, scândurile, toate alea-s vechi, tocite, uzate, sunt obiecte cu experiență. Multă lume se duce într-un depozit în care se găsesc obiecte cu experiență, le transformă într-o mizanscenă unde se petrec ritualuri din astea de gesturi care ar trebui să fie dezinhibate, normale, mici conversații, care mie mi se par suspecte. Pentru că fac parte dintr-un plan: totul pare să contracareze această civilizație digitală, care n-are formă, n-are sunet, n-are gust, n-are miros, ci are doar vehemență și pisiceală la celălalt capăt, într-un simulacru de viață normală. Viața normală nu are programare, nici ea. Niciuna din babele cu care am stat de vorbă la țară n-aveau programare: unele erau simpatice și vorbeau, altele nu. Așa e și lumea: nu suntem amabili tot timpul, nu suntem vorbăreți de la mama natură, n-avem lucruri de împărtășit uneori. Toate chestiile astea vin din voioșie sau pur și simplu pentru că momentul o cere. Și poți sau nu să le exploatezi. Sunt chestii care se ratează, pentru că oamenii n-au chimie, n-au timp, n-au atenție. Pentru mine asta este moștenirea culturală a Brăilei, și cred că asta vine și de la strămoșii mei greci. Asta e una din trăsăturile pe care le-am luat de la bunicul ăsta al meu muzician, și care era cel mai dulce om de pe lumea asta. A murit când aveam opt-nouă ani, eram destul de mic, dar e idolul meu, în continuare, îl ador. Avea timp pentru oricine, vorbea cu toată lumea, era extrem de drăguț. Dresa pisici, făcea circ. Dresura de pisici e foarte greu de făcut. E o vorbă: pe o pisică poți să o dresezi să facă ce vrea ea.

R.: Și ce le învăța să facă?

R.E.: Tumbe, tot. Deci ăsta era tipul. El avea această disponibilitate, extrem de enervantă pentru cei apropiați, de a petrece timp cu toată lumea. Era super-devotat muzicii, instrumentelor, stătea cu tot felul de tâmpiți care nu reușeau să nimerească coardele alea. Și le explica, cu drag, cu o răbdare inumană. În același timp, se bucura de șpriț. În fiecare duminică, el și taică-meu aveau un ritual: după ce termina taică-meu spectacolul, duminica la 12, să spunem, venea și bunicul meu, foarte aranjat, așa, la costum, mă lua și pe mine, și mergeam la o bodegă din colț, la câțiva metri de teatru, și ei beau o țuică sau o mastică, și primeau ca aperitiv felii de cașcaval cu scobitori înfipte în ele și cu puțin piper deasupra. Știu perfect gustul, eram fascinat de cașcavalul ăla cu piper, mi-a rămas înfipt în creier. Și aveau o conversație despre nimic. Dar atât de mișto… Toate momentele alea erau foarte calde. Trăind în perioada în care nu aveai alternativă, și partea frumoasă a existenței o construiai din interacțiuni de genul ăsta, oamenii erau foarte atașați de mâncare. Era modul esențial de a împărtăși cu cineva ceva: la masă. De aici vine poate și frustrarea asta majoră, care duce la ieșit oameni în stradă: nu mai putem să comunicăm, de fapt, nu că ne e foame. N-avem cum să ne adunăm, ce să facem? Trebuie să împărtășim. Bun, mergea și cu creveții ăia, așa-zișii creveți vietnamezi. Această capacitate a oamenilor de a se deschide spontan la întâlnirea cu cineva și de a vorbi fără motiv, fără cauză, fără scop, de plăcere a conversației, e pe cale să dispară. Și nici nu poate fi predată: e o chestie care ține de felul timpului de a curge.

R.: Bănuiala mea e că e și o teamă a oamenilor de a mai avea genul ăsta de momente. În primul rând, toată lumea încearcă să pară ocupată, cumva.

R.E.: Sau interesantă. Știi, colocvialitatea e o chestie naturală. O poți vedea pe la italieni sau la greci, care au păstrat acest stil ingenuu de a comunica între ei. Și vorbesc: „Băi, mâncarea asta a fost bună!” Toată lumea aplaudă. Par niște tâmpenii absolute, să aplauzi că a mai venit o sticlă de prosecco undeva. Dar lucrurile astea se întâmplă. E nivelul ăsta primar, al bucuriei de a trăi și de a te simți bine alături de niște oameni, fără a face nimeni vreun gest greșit.

R.: O fi și teama că o să fie un moment în conversația aia în care nu ai nimic interesant de spus. Pe Facebook e mai ușor să-ți iei timp să compui ceva și să pari interesant.

R.E.: De aia și multe întâlniri de pe Facebook sunt dezamăgitoare.

“Am trăit mult mai mult la țară decât în rest”

R.: Aminteai de perioada petrecută la țară. Ce fel de oameni ai întâlnit atunci?

R.E.: Eu am fost foarte șocat de experiența aia, cu atât mai mult cu cât a fost extrem de abruptă, a intrat brusc în viața mea. N-avusesem niciodată contact cu viața la țară. Eu n-am avut rude la țară.

3 (1)

R.: Pentru că erai chiar din oraș.

R.E.: Și pentru că eram frustrat când eram mic, înciudat pe vecinii mei, copii de la bloc, care mergeau vara la țară. Și povesteau cum trăgeau cu săgeți cu cuie în ciori și tot felul de chestii dintr-astea. A trebuit să mă adaptez unui tip de comunicare cu care nu eram obișnuit. Eram oricum foarte puțin încrezător că voi ajunge să comunic cu țăranii ăia, pentru că mi se părea că vin din alt mediu, că nu sunt pregătit să vorbesc cu ei, că ei n-au să înțeleagă glumele mele. Primul șoc a fost la umor. Îmi aduc aminte că erau doi tipi care lucrau la refacerea casei. Și unul dintre ei mânca foarte sărat: avea mâncarea și o grămadă de sare alături. Tot ce mânca – salam, roșii – se tăvălea în sare. Era cineva din sat lângă mine și-i zic: „Ăsta și dacă mănâncă sare, își mai pune niște sare peste”. Mie mi s-a părut că e o glumă cu un grad de subtilitate pe care nu-l înțelege cineva de la țară. S-a prăpădit ăla de râs, și nu doar atât, dar le-a povestit și altora ce am zis eu despre ăla. Era la o lună și jumătate, două, după ce-am ajuns în sat. Mi s-a părut că există șanse. A fost o tatonare destul de lungă, finalmente am fost acceptat. Eram ciudat, în felul meu. Acolo poți să-ți dai seama de plăcerea conversației, care nu are întotdeauna foarte mult sens și se învârte în jurul evenimentelor din sat. Dar poți auzi povești, câte o legendă locală, poți vedea obiecte vechi, te mai plimbă cu căruța și-ți arată lacuri și tot felul de chestii pe-acolo. Timpul e cu totul altul: am trăit mult mai mult la țară decât în rest, în termeni de ritm. Și am învățat ritualul ăsta al așteptării, cu mâncarea care se face în ritmul ei, cu toate care au rosturile lor și curgerea lor. Și mai ales măsura: la țară poți să vezi că nu se fac chestii deșucheate, așa. Nu mâncau străchini: așa, puțin. Și munceau de cădeau jos, săracii. Puțin vin: se îmbătau în weekend, mai degrabă. Somn după-amiaza. Totul cu măsură.

R.: Vintilă Mihăilescu spunea că au fost revolte la sate în momentul în care s-a schimbat calendarul, pentru că oamenii erau învățați cu un timp al lor.

R.E.: Reperele erau stabilite în funcție de aceste evenimente majore: semănatul, cositul, secerișul. Era o femeie în sat, bătrână și cam bețivă, care nu mai știa când se născuse. „Când te-ai născut, Lina?”. „Așa, pe la seceriș…”.

R.: Cât timp ai stat acolo?

R.E.: Legat, cred că am stat cam un an. Și după aia am petrecut destul de mult timp. Am avut o perioadă în care făceam și naveta. Petreceam mult timp la țară. Am învățat să tai via, am făcut tot felul de lucruri dintr-astea cu mâinile, de care nu credeam că sunt capabil. Sunt destul de neîndemânatic, în felul meu, și învăț greu să fac lucrurile.

R.: Mai ai pornirea să te muți la țară la un moment dat?

R.E.: Dacă m-aș muta, m-aș muta ca să și trăiesc din asta. Nu m-aș muta ca să stau să mă uit la cer. N-am acum chemarea asta. Când o să fiu mai bătrân, poate. Sau poate fi un balans între două lumi, că trăiam destul de bine așa: oraș-țară. Trecerea asta era foarte hrănitoare pentru ambele lumi, aveam o sursă de echilibru mereu: știai că nu te duci cu capul la oraș pentru că exista viața la țară, și invers, că nu stai și înnebunești și asculți greieri toată ziua, mai e și altceva de făcut și poți rupe ritmul ăsta, care te fură. E periculos, într-un anumit sens.

R.: Ce consideri a fi sat românesc adevărat?

R.E.: N-am umblat atât de mult pe la sate. Dacă te referi la civilizația arhaică, autentică, ea nu mai există în forma pe care o poți admira la Muzeul Țăranului. Dar toate obiceiurile astea reușesc să se furișeze în lumea noastră. Sunt preluate și executate, nu cu acuratețea sau cu toată parada de ritualuri precise cu care erau ele făcute acum 100 de ani. Funcționează în continuare. Am o prietenă care e etnolog și face cercetare, studiază acum civilizația de pe munte, a crescătorilor de animale, ciobani. Mi-a spus că sunt foarte multe obiceiuri străvechi ale ciobanilor, care aveau în compoziție cai și care sunt acum cu motociclete. Dar desfășurarea și sensul gesturilor, curgerea – sunt aceleași, scopul este același. Întâlnirea dintre oameni se face în același scop, în același loc, în care se întâlneau și ăia acum 100 de ani. Își împart munții, teritoriile, fac aceleași lucruri și acum. Doar că sunt îmbrăcați altfel, vin în geci de piele și, în loc să plimbe fetele pe cal, le plimbă cu motocicleta.

R.: Asta se leagă de ce spuneai mai devreme: căutarea autenticului se leagă mai mult de obiect decât de trăirea în sine. 

R.E.: Eu am avut revelația asta și am scris un text pe blog, „Era frumos odată, dar nu prea”. Am văzut o casă din asta restaurată in situ, cum spun ei, în Enisala. Era o casă veche, de pescari, agricultori, erau cam amestecate lucrurile acolo. Aveau și scule de albinărit, și de lucrat câmpul, via, tot. Casa e micuță, îngropată în pământ, ferestrele cam la jumătate de metru de pământ, totul vopsit în alb și albastru, superb. Vii de la oraș, cobori din mașina ta cu aer condiționat, și zici: „Doamne, ce frumos e! Ce mi-aș dori și eu o căsuță din asta la țară.” După aia te duci și mai umbli pe acolo, vezi acareturile și toate sculele alea și te gândești cam cum munceau ăia, de le cădea părul din cap. Pe urmă, cum dormeau opt-nouă oameni într-o cămăruță din aia frumoasă, vopsită în alb și albastru – nu cred că erau vopsite toate așa, oricum – și te apucă groaza. Totuși, era o chestie inumană. Lumea este atât de focusată pe exterior, pe aspectele astea de design ale vieții, dar viața își are sursa în altă parte. E în sudoare, în muncă, în timp, într-o trudă care nu se vede. Tu vezi lemnul ăla șlefuit, dar nu înțelegi că mâna omului a șlefuit până i-a dat sângele.

R.: Vezi doar că se trăia minimalist.

R.E.: Genul ăsta. De asta, când oamenii disprețuiesc lucrurile care încă mai există, lucrurile mor și prima dată mor în ochii privitorului. Văd niște țărani și sunt obișnuiți să facă mișto de ei, „ce știu ăștia?”. Trebuie să fie frumos, țăranii trebuie să execute programul de folclor și să trăiască pur în sânul naturii. De ce? Ăia, săracii, trăiesc cum pot. Nu le poți cere să execute mecanic ritualurile pe care le executau strămoșii lor acum o sută de ani, că nu mai au de ce, și nici nu mai știu cum să le facă, și poate nici nu mai are rost. Se păstrează doar ce este esențial pentru viața comunității. Nu e muzeu în aer liber. Pe de altă parte, să nu înțelegi că planeta asta are stilul ei misterios de a se regla, că oamenii, când trăiesc mai departe de lumina orașului, au modalitatea lor de a se acorda cu mersul naturii, înseamnă că ești complet orb și rupt de lume.

https---www.facebook.com-razvanexarhu

“Am descoperit valoarea timpului în gătit”

R.: Când făceai emisiunea România delicioasă, ce căutai, de fapt? 

R.E.: În primul rând, mă interesa să găsesc ceva care nu apare toată ziua la televizor, să le arăt celor care ar fi văzut emisiunea că există lucruri diferite de ceea ce văd ei tot timpul sau aud că se întâmplă tot timpul în lumea asta, la țară. Auzi de pizza țărănească sau de omletă țărănească și te apucă groaza. Țăranii nu-și fac omletă. Căutam tocmai genul ăsta de supraviețuire, care are legătură cu un individ care găsește o cale de a se acorda perfect timpului pe care-l trăiește. Nu putem să-i apreciem pe unii doar pentru că trăiesc în peșteră și ei ar trebui să rămână acolo tot timpul, ca să venim noi să-i vedem, să le dăm un bănuț la intrare. Nu e corect.

R.: Care-s cele mai interesante combinații de ingrediente pe care le-ai găsit?

R.E.: Uite, mi-a plăcut, și am și gătit chestia asta, o mâncare de castraveți murați cu oaie, care e specifică sudului țării. Incredibil de bun. Am găsit-o în Gorj. În rest, am descoperit din nou valoarea timpului în gătit. Majoritatea mâncărurilor erau făcute încet, începute și terminate puțin mai încolo. Toate stăteau o vreme înainte să fie mâncate. Era mâncare pentru oameni care veneau de la muncă, era mâncare veche, mâncarea unor tipi care munceau din greu. Nu am întâlnit problema asta a caloriilor în plus, poate și pentru că mâncarea era compensată de muncă fizică. Exista măsură, tot timpul. Nu mâncau atât de multă carne cum ne închipuim noi. În general, viața la țară – cu atât mai mult cu cât se respectau și posturile și toate rânduielile bisericii – avea niște reguli foarte dietetice, până la urmă. În bucătăria românească e multă grăsime, dar în viața oamenilor nu era atât de multă grăsime.

R.: Cum e mâncarea românească, dincolo de sărmăluțe și mămăliguțe și ciorbițe? 

R.E.: E, în primul rând, ceva uitat, care nu mai are decât în tușe groase specific local. Nu prea mai există, pentru că oamenii nu prea au mai avut cum să facă lucrurile pe care ar fi putut să mai țină minte să le facă eventual în perioada comunismului, pentru că nu mai aveau cu ce. Cred eu că așa a dispărut bucătăria românească și așa a apărut parizerul în alimentația noastră. Și așa a și rămas, de altfel, și așa au rămas toate reflexele astea din perioada comunistă, care au simplificat major mâncarea, pentru că era o chestie de supraviețuire. Și lumea a rămas așa, cam cum a lăsat-o Ceaușescu când a plecat la Târgoviște. Între timp, puținul care se mai întâmplă are legătură oarecum cu turismul, pentru că altfel nu reușesc oamenii să trăiască. Cei care încearcă să mai revigoreze partea asta de bucătărie tradițională sunt cei din zonele semi-istorice, prin Transilvania. În rest, nu mai știu multă lume care să îndrăznească să țină cont de specificul locului. Nici cei de pe-acolo nu prea mai țin cont, gătesc cu ce prind la alimentara și cu asta basta. Nu mai au oamenii memorie și nici nu-i mai interesează foarte tare chestia asta. Bătrânii poate, unii dintre ei, câți mai sunt. Dar nu prea se transmite povestea asta. Într-un fel e similar momentul din România cu cel în care a apărut în Italia, în anii ’80, mișcarea slow food. Pentru că, la fel, cultura italiană fusese înghițită de industrializare și de ritmul ăsta al civilizației și multe lucruri dispăruseră. Și atunci băiatul ăsta (Carlo Petrini – n.r.), cu o carte, a reușit să întoarcă lumea pe dos, și să-i facă pe oameni să privească spre cultura tradițională, să-i facă pe țărani să aibă încredere să-și producă mâncarea. Și lucrurile au revenit. Publicul cere asta. Oamenii se bucură, sunt mândri. Era, totuși, o ruptură mică, nu un hiatus din ăsta istoric de mentalitate, în care tipuri de populație au fost dislocate și mental, și geografic. Aici e puțin mai greu: doar cu târgurile astea în care lumea stă încruntată la coadă și se bucură de lucruri naturale – cât or fi ele de naturale, Dumnezeu știe cum le fac ăștia -. Dar sunt convins că va veni o vreme când oamenii se vor concentra pe cât de bun poate fi produsul lor și cât de mult ar trebui să muncească la chestia asta și cum pot să-l amprenteze cel mai bine cu ce știe el să facă, astfel încât să fie reper, să fie super-hit.

“Momentele mele de insulă sunt invers decât m-aș fi așteptat până la vârsta asta”

R.E.: Eu am făcut radio și după aia m-am trezit bucătar. M-am gândit care sunt punctele comune între cele două chestii și mi se pare că ține tot de o formă de generozitate. Bucătăria există doar în contact cu ceilalți. Știința este foarte puțin importantă în comparație cu măsura. Și măsura vine tocmai din echilibrul ăsta al ego-ului în fața acțiunii. În momentul în care ai băgat ego-ul la mijloc, mâncarea e proastă. Simplitatea, echilibrul între lucrurile din farfurie sunt foarte importante. La fel se întâmplă și cu bucătăria tradițională românească: ea, în general, e simplă, și se bazează pe tehnici de gătit vechi. Femeia nu putea să stea tot timpul să învârtă la cratiță și o lăsa pe un foc mic și pleca afară și avea grijă și de copii, și de animale, cât ceilalți erau la lucru. Nu era nici vorbă de a amprenta mâncarea cu importanța propriei persoane. De aici vine și partea asta de umilință și de generozitate de care vorbeam: ce faci tu nu există decât în contact cu ceilalți. Nici la radio nu poți vorbi ca un megafon uitat pe un câmp, că nu folosește nimănui. Interacțiunea construiește sensul întotdeauna. Nu există acțiune fără feedback, n-ai cum să le separi. Momentele mele de insulă sunt tocmai invers decât m-aș fi așteptat până la vârsta asta. Sunt mai aproape de o selecție de oameni, dar e la fel de random și acum, n-am bariere. Mă bazez foarte tare pe instinct. Mă apropii de oameni cu care cred că pot avea un schimb de zece minute care să fie mișto. Și păstrez intensitatea aia: puțin și foarte bun.

R.: La foc mic, cum ar veni.

R.E.: Da. E valabil pentru orice. Și fără prea multe judecăți de valoare, și fără poze dintr-astea cu capul într-o parte, în care încercăm să părem mai ingenui decât suntem.

„Eu încă n-am mâncat o omletă ca lumea pe aici”

R.: Toată lumea s-a apucat acum să gătească. O fi bine?

R.E.: Mi se pare a fi foarte bine. Doar că, în general, oamenii care se apucă să facă ceva, încep cu o ușoară aroganță. Te apuci să cânți la pian. Tu ești un cretin, nu știi să cânți nici sol, mi, mi, fa, re, sol. Deja te simți un pic special, asta spune ceva despre tine. Ești deosebit de restul boilor, care cântă la muzicuță. Gătitul e o sursă de bucurie, ține de a împărtăși. Din păcate, să te apuci să faci mâncare ca să fii mai special mi se pare o mare greșeală. Văd tot felul de lume care gătește. Și fiecare are o altă apropiere de actul de a găti. În momentul în care vrei să pui multe lucruri – asta e trauma începătorului – sfârșești prin a pune toate condimentele pe care le ai în bucătărie într-o singură chestie. Am observat – tocmai pentru că social media îi înnebunește pe toți la cap – că tot ceea ce fac trebuie să arate. Nu mai stă omul liniștit să facă ceva acasă și să nu arate tot ce-a făcut, dar absolut tot. Ei, nu suntem toți Gordon Ramsey, nu suntem nici babele din satul în care am locuit eu, care găteau de înnebuneai.

R.: Păcat că n-aveau Facebook.

R.E.: Da. Oricum, n-arăta cine știe ce, nu știau plating (să aranjeze mâncarea pe farfurie – n.r.). Cred că sunt importante principiile, trebuie să înțelegi că bucătăria e o știință în sine și că ea îți cere tocmai foarte multă umilință ca s-o practici, ca orice învățătură. Începe cu umilință, nu cu trufie. Trebuie să înveți, să ai răbdare, să nu te apuci să devii marele bucătar al vieții, când tu nu știi să prăjești ouă. În general, oamenii nu știu să prăjească ouă.

R.: Cum se prăjește un ou?

R.E.: E complicat, să știi. Eu încă n-am mâncat o omletă ca lumea pe aici, nu se face. Mi se pare un lucru foarte bun, pentru că lumea ar putea începe să descopere importanța ingredientelor, să respecte munca țăranilor – a unora dintre ei, nu toți sunt respectabili -, să modifice structura ofertei. Din moment ce și marile lanțuri încep să simtă că există o presiune din partea publicului și o intenție de a cumpăra chestii mai mișto, ele apar. Adu-ți aminte când a apărut apa plată. Mie mi se pare unul dintre cele mai mari șocuri de după Revoluție: „Ce-i asta, cum adică? Cum să vinzi apă chioară?”. Când au venit unii din afară și au cerut apă plată, se uitau la ei ospătarii, mai să-i pleznească: „Adică de la canal, nu?”. Nu-ți imaginai că există apă plată. Și când citeai „apă plată”: adică așa, mai întinsă. Asta s-a întâmplat prin 2000. Și nouă ni se pare că răscoala de la 1907 e demult.

R.: Ce insule îți găsești azi?

R.E.: Îmi place să gătesc pentru alții din când în când și interacțiunile neprogramate. Timpul pe care îl petreci neprogramat cu niște oameni care sunt dispuși să-ți ofere din timpul lor și care înțeleg cât de prețios este ce se trăiește împreună și cât de important este aportul fiecăruia. Pentru că conversațiile astea au, după mine, structura unei piese de teatru: au tensiune, au introducere, punct culminant. Trebuie tot timpul, în momentul în care acțiunea tinde să conducă spre sticle și alte chestii de pe masă, să fie reanimată, să vină încă cineva și să spună lucruri și trebuie să supraveghezi discursul și să obții tot timpul steluțe și bling-bling, ca să fie frumos și să aibă și sens și să nu pierzi umanitatea asta simplă. Mi se pare că sensul apare în momentele în care nu există nimic care să recomande apariția lui. Asta este magic, de fapt, la specia umană: prietenia, întâlnirea dintre oameni care se potrivesc reușesc să nască aceste momente speciale, memorabile. Până la urmă, e vorba de câțiva oameni care funcționează bine împreună.

CITAT: “Asta este una dintre plăcerile maxime ale existenței, după mine: să funcționezi pentru câteva minute alături de o persoană pe care nu ai cunoscut-o”. Răzvan Exarhu 

2 (1)

GHIDUL LUI EXARHU

Mic dicționar explicativ

BECURI CU FILAMENT. Nu cred că mai am. Aveam o sursă la Matache, dar au dărâmat magazinul. Am scris eu la un moment dat, am fost destul de revoltat, când au interzis becurile cu filament. Eram din secta Wolfram.

BICICLISM. Până acum, erau oameni buni, oameni răi și șoferi. Acum a apărut o a patra categorie: bicicliștii. (…) Intoleranța reușește să găsească diverse forme, care la început seamănă cu pasiunea sau cu un principiu nobil. Dar dorința oamenilor de a exercita intoleranța pe care o au de fapt față de semenii lor trebuie să coabiteze cu o cauză înaltă. Așa e cu biciclismul: viață în natură, simplitate, nu mai poluăm orașele, facem tot felul de chestii. Pare că ai o indulgență, o bulă papală: tu ești diferit și ar trebui să ai și alte drepturi decât ceilalți. Și, ca de obicei, minoritățile astea încep să aibă pretenția unei majorități și să contribuie, nu-i așa, la viața culturală a planetei. Când, de fapt, e alegerea ta dacă mergi pe bicicletă sau cu metroul, nu ești special din acest motiv. E aceeași formă de trufie despre care vorbeam și când vine vorba de gătit. Începi cu asta: eu sunt special pentru că am bicicletă. (…) Mulți detestă comunismul pentru coerciție, pentru caracterul obligatoriu al diverselor acțiuni desfășurate, și nu înțeleg că astea sunt reflexe comuniste ascunse ale unor copii crescuți de bunicuții lor, eventual securiști, membri de partid, care aveau chestia asta cu ordinea și disciplina, „trebuie să executăm programul”.

BRĂILA. Dacă Brăila ar fi fost în Moldova, atunci Moldova s-ar fi numit Brăila. E simplu.

CĂRȚI. Poate nu trebuie să citim chiar toți, pentru că există riscul – la cât de tâmpiți sunt unii – să nu înțeleagă. Sigur că poți face o poză, o pui frumos pe fundalul de la Facebook. E altceva când ai un citat celebru, nu poți pune o poză cu tine fără un citat care să spună ceva despre viața ta interioară. De asta e bine nici să nu ai conversații chiar cu toată lumea. Și Doamne ajută că există Facebook, că există vestimentație, există tot felul de chestii care ne arată cu cine avem de-a face. Sunt semne. Chiar nu e cazul să colaborăm așa îndeaproape.

COLIVĂ. Am văzut și în supermarket colivă: scria „desert cu grâu”.

CORPORATIȘTI. Nu e nimic rău în a fi corporatist. Ba mi se pare că foarte multe schimbări majore sunt impuse de pătura asta, care este emergentă și care începe să călătorească, vrea să cheltuiască bani, vrea să compenseze viața aia de șoarece băgat în cutie.

GAFĂ. Am făcut una la un magazin la care merg să iau câte ceva din când în când. E o doamnă pe care o văd și cu care mai schimb niște vorbe. Am întrebat-o ce mai face, cum o întrebam de obicei. I-am zis că pare supărată. Zice: „A, nu mă simt bine de câteva zile”. Și-i spun: „Dar ce s-a întâmplat, ați schimbat drogurile?”, am vrut s-o înveselesc. Și ea s-a aplecat spre mine și a zis: „Nu, sunt pe citostatice”.

HASHTAGURI. Sunt un mare autor de hashtaguri în viață. Mai nou, în CV pun: „și autorul hashtagurilor de mare succes: #asaincepe, #socsigroază”.

INDIGNARE. Sunt surse majore de indignare, dar civilizația asta, „hai să nu ne băgăm chiar acum, că poate vine altcineva”, e ceva natural. „Sigur apare cineva și rezolvă situația asta. Nu trebuie să intervenim noi, că ne și grăbim, nu?”.

INTERBELIC. Oamenii sunt de părere că a existat o perioadă în care lucrurile erau, în sfârșit, bine. Și uite că a apărut ceva și s-a dus dracului. Eu nu sunt de acord cu chestia asta, și nici cu nostalgia. Mi se pare un mare păcat, ar trebui ca Biserica să reevalueze păcatele capitale și să pună și nostalgia. Se idealizează în chip aberant niște perioade care erau infinit mai horror decât ne-ar plăcea nouă să credem, ba chiar negre. Iar perioada interbelică mi se pare una dintre ele. Și toată chestia asta cu doamnele de altădată, și ce frumoși erau oamenii când umblau în costume. Și ce caractere frumoase trebuie să fi avut, tocmai din acest motiv. În perioada interbelică s-au întâmplat o grămadă de orori, lumea trăia foarte prost, ruptura asta dintre bogați și săraci era distrugătoare. Bucureștiul era micul Paris, dar era murdar și plin de boli și oamenii trăiau prost, iar în afara lui trăiau și mai prost. Să te refugiezi într-o perioadă despre care, în afară de rochii și poze cu cucoane care-și dau ochii peste cap nu știi mare lucru, și să crezi că ăla ar fi trebuit să fie momentul în care ar fi trebuit tu să trăiești, înseamnă în primul rând o lipsă de respect pentru propria ta viață, pentru tine, ești un ciuline. (…) Mi se pare că în anumite privințe sunt chiar imatur că nu-mi văd de treaba mea, deși mi-am propus asta.

ÎNJURĂTURĂ. Cum îl înjuri pe unul fără să-l înjuri: „Tu-ți morții mă-sii!”. Și-mi place foarte mult „ceapa mă-sii!”. De ce ceapa? Implică un tip de respect față de mamă. Adică nu pe mamă, ceapa ei, deci suntem băieți salon.

JAPONEZ. Are un prieten de-al meu, care a stat o vreme la Iași, o poveste din școala generală. Îl ridică profesorul pe colegul lui de bancă la cronicari. Și ăsta îl înghiontea să-i sufle: „Zi, mă, cum îl cheamă pe ăla?”. „Care, mă?”. „Ăla, japonezul!”. „Ce japonez?”. Jos, doi. Se uită apoi în carte: „Care japonez, mă?”. „Ăsta, Hurmuzachi”.

LIKE: Dau like la povești mișto, la reacții din astea ale unor indivizi care își urmează calea lor, și sunt autentici, comentează pe limba lor ce văd sau ce aud. În general, la observații inteligente și pline de acuratețe. Apreciez foarte tare precizia observației și enunțurile scurte. Twitter m-a învățat asta.

MINIMALISM. Adevăratele restaurante minimaliste există doar în Coreea de Nord, unde poți alege să nu mănânci următoarele chestii. Îmi închipui că așa arată meniul: „ce nu mâncăm astăzi”.

NUNȚI. Nu mai vreau să merg la nunți. Dar sunt convins că există și nunți în firea lor și oameni care chiar se bucură de chestia asta și nu fac neapărat un spectacol sinistru. Dar presiunea familiei e de obicei foarte mare și transformă de obicei chestia asta în ceva ce n-ar trebui să existe, dar, iată, există.

POST. Preocuparea oamenilor în post e cum să facă să mănânce multă mâncare de post și să găsească soluții pentru a supraviețui.

POSTARE. La intrarea în text trebuie să fie o statuie a autorului, după care contemplăm silueta maiestuoasă a celui care urmează să ne spună povestea, după care pătrundem în universul lui strălucitor și plin de înțelepciune: „uitați-vă la mine, e vorba despre mine aici. Eu vă spun chestia asta, eu sunt important. Eu vă împărtășesc asta, eu știu, eu pot, eu sunt, uite ce haine am, ce șmecher sunt”. E tot timpul vorba de această civilizație care a culminat cu selfie-ul.

SALATĂ BOEUF. N-am nimic împotriva salatei boeuf. Doar că am încercat să pun problema dacă se poate mânca salată boeuf doar de sărbători sau se poate mânca și în alte momente ale anului. Sunt clar două școli de gândire, iar eu fac parte din cea care spune că se poate mânca oricând și mai ales vara, rece, e vis. Alții o leagă de Crăciun și Revelion – unii chiar de Paște, în unele zone – și nu se poate altfel.

VAMA VECHE. Proporția de oameni interesanți versus idioți din Vama Veche cred că era valabilă și la nivelul populației de atunci. Cei care mergeau în 2 Mai sau Vama Veche erau construiți cam la fel, n-au fost oameni mai deștepți sau mai interesanți în alte vremuri. Doar că ăia care povestesc acum sunt singurii care pot povesti, pentru că ăilalți n-au nimic de povestit. Eventual, pot povesti că au căscat gura când vorbea Silviu Purcărete cu Cristian Pepino și cam atât. Astfel de momente există doar pentru că două creiere s-au întâlnit și merg pe aceeași frecvență bine de tot și te fac să râzi, să plângi, să te simți dezgustat sau îmbărbătat, asta-i tot.

Citește și prima parte a interviului cu Răzvan Exarhu!
 
Sursa Foto: Facebook Răzvan Exarhu
15 recommended
comments icon 0 comments
232 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

„Dizabilitate” e doar un cuvânt dus de apă

-

Joia e ziua pentru înot. Deși Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, așteaptă ca pe ace pe marginea bazinului. Sunt patru ani de când Dragoș parti... Mai mult »